Aideţi să vorbim degeabă,

Că tot n-avem nici o treabă.

Fiindcă

Gura nu cere chirie,

Poate vorbi orce fie.

De multe ori însă

Vorba, din vorbă în vorbă

Au ajuns şi la cociorbă.

Ş-atunci vine proverbul:

Vorba pe unde a ieşit

Mai bine să fi tuşit.

De aceea

Cînd vrei să vorbeşti, la gură

Să aibi lacăt şi măsură.

Adică:

Vezi bîrna din ochiul tău

Şi nu vorbi p-alt de rău.

Spre pildă:

Cînd vei vorbi de mucos,

Nici tu să fii urduros.

Că nu e mai urît cînd cineva

Face pe frumos că e ponevos

Şi pe cel urît că e aurit.

Altul iar

Trînteşte cuvîntul tronc,

Ca cloşca cînd face clonc.

Şi se pomeneşte vorbind:

Frumoasă noră dobîndişi,

Dar se uită cam piaziş.

Şi că

După ce e neagră, o cheamă şi Neagă;

După ce e mută, apoi e şi slută.

Sau

Urît meşter a croit-o,

Rău ciocan a ciocănit-o.

Sau

Bun ciocan te-a ciocănit,

Că frumos te-a potrivit.

Şi

Urît tată a avut,

Să-i semene l-a făcut.

Sau

Fă-mă, tată, ca să-ţi seamăn

Ca frate cu frate geamăn.

Dar însă

A semănat crastaveţi

Şi au răsărit scăieţi.

Sau că

Tata avea armăsar,

Dar el a ieşit măgar.

Şi aşa,

Cu vorbe îmbolditoare

Îl atinge unde-l doare.

De aceea niciodată

Chelului despre chelie

Să nu-i spui vro istorie.

Şi

Cu pleşuvul cînd vorbeşti

Tivgă să nu pomeneşti

Şi nici

Să nu rîzi de măgar cumva,

Că poate îl încaleci cîndva.

Totdauna

Gura care e-mpuţită

Altui e nesuferită,

Că dacă

Mie-mi miroasă a floare,

Dar altuia a putoare.

Şi în scurt,

Noi rîdem de unul-doi

Şi patruzeci rîd de noi.

Pentru că

Nu este răsur să n-aibă cusur.

1 vătrai de lemn.

Povestea vorbei

Primăvară,-ntîia oară roazele cînd înfloresc,

C-un fir merse la-mpăratul grădinaru-mpărătesc,

Care cu plăcere multă-n mîna sa cum l-a luat,

Totdodată fără veste la un deget l-a-nţepat

Şi întîia sa plăcere ce asupra-i o avea

I s-a-ntors în supărare, cu acel gust n-o privea;

Cum şi către grădinarul zise: — Iacă un cusur

Care n-ar fi cuviinţă ca să-l aibă un răsur;

Tu cam te pricepi la multe măestrii grădinăreşti,

Ş-astă roză ghimpi să n-aibă n-ai putea s-o altuieşti?

— Ba să poate, împărate, — grădinarul a răspuns —

Şi grădinăria are cîte un secret ascuns.

— Nu ştiu, — împăratul zise — asta este treaba ta,

Fă-l ca să-i lipsească ghimpii şi un dar vei căpăta.

Grădinarul dar să duse, puse-ndată, altui,

Să se prinză şi să crească îndestul se nevoi;

În sfîrşit el cu secretu-i a văzut c-a izbutit

Şi mergînd la împăratul duse un fir înflorit;

Care-n mîna sa luîndu-l, foarte bine i-a părut

C-a putut să-l altuiască după cum a fost cerut,

Dar la nas cînd îl duse, zise către grădinar:

— Ce fel? Acum văz că n-are cel mai mic miros măcar!

Grădinarul îi răspunse: — Împărate, să trăieşti,

Orce lucru firea-şi schimbă cînd vei sta să-l altuieşti,

Şi nimic iar nu se poate ca să n-aibă vrun cusur,

Arburi, plante, flori şi oameni, astfel şi acest răsur,

Care or ca-ntîi să-nghimpe şi să fie cu miros,

Or nici miros să n-aibă şi să fie neghimpos.

Fiecare poartă cîte un răvaş în spate.

Pe al altuia îl vede şi pe al său nu-l vede.

Fiecare să ţine mai cuminte decît altul.

Fiecăruia i se pare că copilul său e mai frumos, d-ar fi cît de urîcios.

Şi

Ce e frumos poartă şi ponos.

Fiecare trage spuză pe turta lui

Lesne a judeca pe altul.

Că

Nu te pricepi să împarţi un pai la doi boi.

Şi că

Cu ce dascăl lăcuieşte

Aşa carte-alcătuieşte.

Aşa e lumea asta:

Rîde om de om şi dracu de toţi.

Dracu rîde de porumbe negre şi pe sine nu se vede.

Gura lumii numai pămîntul o astupă.

Fiecare să leagă unde îl doare.

(Spun c-a fost odată un crai oarecare)

Spun c-a fost odată un crai oarecare

Ce avea din fire un nas foarte mare;

El îşi vedea bine cusurul ce-l are,

Dar tot gîndea cum că poate i să pare.

Supuşii şi alţii, carii întrebase,

Că îi şade bine îl încredinţase.

Căci cine-ndrăzneşte la unul mai mare

Să-i spuie de faţă cusurul ce-l are?

Tot pe acea vreme ş-în acea cetate

Era ş-o cocoană gheboasă în spate,

Ce o amăgise lingăii să crează

Că ea e în lume cea dintîie rază,

Cu poezii, versuri o încorunase

Ş-a se ţinea zînă o înfumurase.

Aceasta se duse la craiul odată,

Cu alt oarecine avînd judecată,

Şi văzînd că craiul hatîr ei nu-i face

Să vorbească-n parte-i după cum îi place,

Prerumpînd cuvîntul, zise cu mirare:

— Va—a—ai de mine, ce nas ai mare!

Pe craiul cu astă vorbă îl împunse,

Dar deocamdată nimic nu răspunse.

Ea însă părîndu-i că nu auzise

Între alte vorbe iară îi mai zise.

Craiul şi aceasta o-nghiţi cu noduri,

Ea nu-nceta însă de a-i da iar bolduri

Şi mai zise iarăşi: — Ce ciudat îmi pare!

N-am mai văzut încă astfel de nas mare!

Se înăspri craiul şi zise: — Cocoană!

Ştii că eşti cu totul ciudată persoană!

Ce îmi tot spui mie că-mi e nasul mare

Şi nu-ţi vezi cocoaşa ce-o porţi în spinare?

Cusurul cel mare nu ţi-l simţi din spate

Şi judeci p-al altui, el ţ-e greutate.

Plecînd ea să meargă şi ieşind în tindă,

Zise craiul iară, privind în oglindă:

— Nu a fost minciună ce a zis neştine

Că greu se cunoaşte cineva pe sine!