Somnoroase păsărele
Pe la cuiburi se adună,
Se ascund în rămurele –
Noapte bună!

Doar izvoarele suspină,
Pe când codrul negru tace;
Dorm şi florile-n grădină –
Dormi în pace!

Trece lebăda pe ape
Între trestii să se culce –
Fie-ţi îngerii aproape,
Somnul dulce!

Peste-a nopţii feerie
Se ridică mândra lună,
Totu-i vis şi armonie –
Noapte bună!

Foaie verde libertate,
Dunarea ne striga-n singe.
Tara cu cutitu-n spate
Striga-n veac dar nu se fringe.
Din Ceahlau rasuna bucium,
Geme tara in junghere
Si de foame si de zbucium
Rabda neamul in durere.
Doina mea de libertate,
Daca-mi esti din neam si singe,
Mai romine, mai barbate,
Fii cu noi cind Tara plinge.
Tara, unde-ti sant barbatii?
Cine mi te-nstraineaza?
Prin istorie, ca fratii,
Treji, copii tai vegheaza.

Treji, copii tai vegheaza
Prin istorie ca fratii.
Cine mi te-nstraineaza
Tara…unde-ti sant barbatii?
Fii cu noi cind Tara plinge
Mai romine, mai barbate,
Daca-mi esti de-un neam si singe;
Doina mea de libertate…
Geme tar in junghere,
Din Ceahlau rasuna bucium,
Rabda neamul in durere
Si de foame si de zbucium;
Striga-n veac dar nu se fringe
Tara cu cutitu-n spate,
Dunarea ne curge-n singe:
Foaie verde LIBERTATE.

Alintîndu-şi mustăcioara,
Trece fantele gătit:
Se cunoaşte de departe
Că iubeşte şi-i iubit.

Cine-a dat perdeaua-n lături?
I-a bătut în geam discret…
Junele suspină-n stradă
Şi păşeşte mai încet.

El se-ntoarce spre fereastră
Şi se uită visător.
Buza-i tremură de-o şoaptă,
Ochii i s-aprind de dor.

Ca o flacără deodată
Parcă-i lunecă pe piept…
I-a căzut de sus o floare,
Şi-un bilet: “Vino, te-aştept !”

Dă portiţa la o parte,
I se pare că-i în vis…
Mîna alb-a Afroditei
Grabnic uşa i-a deschis…

Ce mai vreţi să şiţi? Sunt singuri !
Junele-i cam sfiicios…
Două braţe moi şi grase
Îl înfăşur-amoros.

Afrodita-şi aminteşte
De străvechile plăceri,
Peste cari aşternute-s
Şaptezeci de primăveri.

Do ut des… = “Îţi dau, ca să dai” în latină.
(Vieaţa, an I, nr. 33, 25 septembrie 1894)

Cînta voios sub crengi un şipot, cînta din zori şi pînă-n sară.
Dar a venit un vînt de gheaţă, şi pe cleştarul apei sale,
Şi-a-ntins înţurţurata-i gură ca un voinic trudit de cale,
Şi-apoi s-a dus din nou în lume sunînd din vesela-i fanfară.

S-a dus, şi-n urma lui deodată s-a-ntins o pace-atît de-adîncă
Încît, învinsă ca de spaimă, te-ai dat de şipot mai aproape,
Şi-ai vrut cu focul gurei tale să-nvii şivoiul moartei ape,
Să-i împrumuţi o clipă viaţă, din viaţa ta, să cînte încă.

Dar cîntul, îngheţat de crivăţ, n-a ascultat de-a ta chemare,
Şi tu, surprinsă, cu sfială, ţi-ai coperit frumoasa gură,
Şi-ai stat nedumerită parcă, nevrînd să crezi că in natură
Îţi poate sta ceva-mpotrivă, cînd i-aşa dulce-o sărutare.

Şi-atunci, abia atunci, prin minte ţi-a dat că jertfa ta-i pierdută
Şi că-n voiosul glas de apă cînta ca-ntr-un rapsod o viaţă…
Ascultă glasul care cîntă atît de dulce pîn’ nu-ngheaţă,
Căci moartea trece pretutindeni şi moartea e de-a pururi mută !

Veniţi lângă mine, tovarăşi! E toamnă,
se coace
pelinul în boabe de struguri
şi-n guşe de viperi veninul.

C-un chiot vreau astăzi să-nchin
în cinstea sălbaticei mele minuni, care pleacă
lăsându-mă singur,
cu plânsul,
cu voi,
şi cu toamna.

Veniţi mai aproape! – Şi cel care are
urechi de-auzit să audă:
durerile nu sunt adânci decât atuncea când râd.
Să râdă deci astăzi în mine
amarul
şi-n hohote mari să-şi arunce pocalul în nori!

Veniţi lângă mine, tovarăşi, să bem!
Ha, ha! Ce licăreşte-aşa straniu pe cer?
E cornul de lună?
Nu, nu! E un ciob dintr-o cupă de aur,
ce-am spart-o de boltă
cu braţul de fier.

Sunt beat şi as vrea să dărâm tot ce-i vis,
ce e templu şi-altar!
Veniţi lângă mine, tovarăşi! Că mâne-o să mor,

dar vă las moştenire
superbul meu craniu, din care să beţi
pelin
când vi-e dor de viaţă,
şi-otravă
când vreţi să-mi urmaţi! – Veniţi după mine, tovarăşi!

Peste firea muta doarme
Cerul plin de stele.
Patru plopi ascund în umbra
Casa dragei mele.

Dar mi-a fost pesemne calea
De-un dusman ursita:
Am gasit lumina stinsa,
Usa zavorita…

De trei nopti aceeasi cale
Bate calatorul.
Cine n-are dor pe vale
Nu-mi cunoaste dorul.

Ginduri triste, mine sara
Viu an ciuda voastra, –
Si de-o fi zavor la usa
Intru pe fereastra!

Omul începuse să vorbească singur…
Şi totul se mişca în umbre trecătoare –
Un cer de plumb de-a pururea domnea,
Iar creierul ardea ca flacăra de soare.

Nimic. Pustiul tot mai larg părea…
Şi-n noaptea lui amară tăcuse orice cânt, –
Şi-nvineţit de gânduri, cu fruntea în pământ,
Omul începuse să vorbească singur…

E cald
Şi lacul pare o hartă de noroi…
E harta unei ţări după război,
În care – dezgustat de-atâta murdărie –
S-a sinucis şi ultimul broscoi,
Un biet şcolar cu nota 3 la geografie…

Pe malul lacului,
Un bou,
O vacă,
Un viţel
Şi-un taur
Recită Testamentul nou
Şi poezia veche, din clasele primare:
“Viitor de aur
Ţara noastră are!…”

Iar pe şoseaua comunală,
Cârciumarul,
Învăţătorul,
Popa
Şi notarul –
Cei mai de seamă gospodari din sat –
Se ceartă pe un scaun vacant de deputat.

Din cer a venit un cântec de lebădăDin cer a venit un cântec de lebădă.
Îl aud fecioarele ce umblă cu frumuseţi desculţe
peste muguri. Şi pretutindeni îl aud eu şi tu.

Călugării şi-au închis rugăciunile
în pivniţele pământului. Toate-au încetat
murind sub zăvor.

Sângeram din mâni, din cuget şi din ochi.
În zadar mai cauţi în ce-ai vrea să crezi.
Ţărâna e plină de zumzetul tainelor,
dar prea e aproape de călcâie
şi prea e departe de frunte.
Am privit, am umblat, şi iată cânt:
cui să mă-nchin, la ce să mă-nchin?

Cineva a-nveninat fântânile omului.
Fără să ştiu mi-am muiat şi eu mânile
în apele lor. Şi-acuma strig:
O, nu mai sunt vrednic
Să trăiesc printre pomi şi printre pietre.
Lucruri mici,
lucruri mari,
lucruri sălbatice – omorâţi-mi inima!