“Ce n-ar da un mort în groapă pentr-un răsărit de lună!”
Ai zis tu, şi eu atuncea, când pe-a dorului aripe
Duşi de-al iubirei farmec, – privind cerul împreună –
Noi visam eternitate în durata unei clipe.

“Ce n-ar da un mort din groapă pentru-o jerbie de rază”
Ce din lună se coboară şi pământul îl atinge;
Să mai simtă încă-o dată fruntea că i-o luminează
Şi că-n pieptul său viaţa cu căldură să răsfrânge!

Sigur, noi credeam că dânsul ar schimba cu bucurie
A sa linişte eternă, pacea lui nestrămutată
Pentr-o rază de la lună, pentr-o dulce nebunie,
Pentr-o clipă de iubire din viaţa de-altă-dată.

Însă clipa de iubire zboară, zboară făr-de urmă
Şi în locul ei amarul şi pustiul ne rămâne;
Ah! şi ca să porţi povara unui chin ce nu se curmă
Tu cu moartea ta în suflet te târăşti de azi pe mâne;

……………………………………………..

Dac-ar da un mort din groapă pentr-un răsărit de lună
A sa linişte eternă, eu aş da de voie bună
Toate razele de lună, toate razele din soare
Să te pot uita pe tine, să simt sufletul că-mi moare.

(16 iunie 1889)

Mama pâine albă coace,
Noi zburdăm voios,
Pentru pace, pentru pace
Mulţumim frumos.

Tata fluiere ne face,
Noi cântăm duios.
Pentru pace, pentru pace
Mulţumim frumos.

Înfloresc în jur copacii,
Ceru-i luminos.
Pentru pace, pentru pace
Mulţumim frumos.

Cu durerile iubirii
Voind sufletu-mi să-l vindec,
L-am chemat în somn pe Kama –
Kamadeva, zeul indic.

El veni, copilul mândru,
Călărind pe-un papagal,
Având zâmbetul făţarnic
Pe-a lui buze de coral.

Aripi are, iar în tolbă-i
El păstrează, ca săgeţi,
Numai flori înveninate
De la Gangele măreţ.

Puse-o floare-atunci-n arcu-i,
Mă lovi cu ea în piept,
Şi de-atunci în orice noapte
Plâng pe patul meu deştept…

Cu săgeata-i otrăvită
A sosit ca să mă certe
Fiul cerului albastru
Ş-al iluziei deşerte.

Tristeţea ce-mi răsare în inimă amurg,
Când apele sunt albe sau galbene ca norii,
De nu va mai fi vorba ta blândă s-o alunge,
Eu veşnic voi fi trist cu faţa ca amurgul.

De boala de care sufăr
Nu se moare,
Ci se trăieşte –
Substanţa ei este chiar eternitatea,
Un fel de cancer al timpului
Înmulţindu-se din sine fără oprire.
E o boală impecabilă,
O suferinţă perpetuă ca o vocală de sticlă
Laminată în văzduhul asurzitor,
O cădere
Căreia, numai pentru că e fără sfârşit,
I se spune zbor.

Dimineaţa, în straie de Duminică,
Îngerul şterge lacrimile din ferestre.
Leagănul cerului albastru de fluturii nopţii.
Într-unul copil şi bătrân.
Şi iatămă-s Doamne
Scribul tău cel iubit!
Nu de tot bun,
Nu de tot cuminţit!
Fiecare pas ar putea fi ultimul
iar ultimul poate chiar primul
şi orice oprire un mai mare avânt.
La capătul Muntelui
Îngerul surâde-n Cuvânt.

Hogea s-apucă odată ca să-şi facă un cuptor,

Pe nevasta sa-mprejuru-i având-o de ajutor;

După ce-l isprăvi însă, după cum lui i-a plăcut,

Veni un vecin şi-i zise că nu e bine făcut,

Pentru că l-a-ntors cu gura către vântul de apus,

Ci era să fie bine spre miazăzi să-l fi pus;

Altul viind zise iară: – Hogea, ce bine făceai

Cătră răsărit cu gura cuptorul de-l întorceai;

Altul iar îi zise: – Hogea, eu în locu-ţi de eram,

Cuptorul spre miazănoapte cu gura lui îl puneam.

Văzând Hogea că la nimeni lucrul lui nu i-a plăcut,

Îl strică ş-apucând iarăşi, pe rotile l-a făcut;

Dup-aceea din prieteni în vreun fel de îi zicea,

El se apuca îndată ş-într-acolo-l întorcea.

Şi aşa Nastratin Hogea cu cuptorul învârtit,

Al fiecăruia gustul şi plăcerea i-a-mplinit

Zicând: – Câtă osteneală pentr-un cuptor avui eu,

Ca să-l fac pe gustul lumii, iar nu după placul meu.

In suflet, ca pe-o cale pustie, sunt rascruci,
Intretaieri de drumuri salbatice, straine,
Ducand spre patru colturi…Pe care sa apuci?
Meleagurile-s rele si nimeni nu-i cu tine.

Raspantia e moarta, si cati s-au perindat
Nu ti-au lasat o urma, un semn care s-arate
De-a nimerit vreunul pe drumu-adevarat…
Doar cruci fara de slove de-a lungu-s presarate.

Un han, din care nuami peretii-au mai ramas,
Cu hruba parasita, un put far izvoare
Si-u plop uscat alturi, ca o spanzuartoare,
Iti spun ca nu e loc facut pentru popas.

Te simti pierdut departe…rascrucile-s pustii,
si-ai vrea sa fugi din aste paragini blestemate.
…In suflet sunt prapastii: ajungi fara sa stii
Si soavai la o furca de drumuri neumblate.

Toată ziua-n drum mă uit
Şi-aştept ziua ca să uit.
Va veni ori nu mai vine?
Au trecut opt vremuri pline
Şi soroc după soroc.
Îl aştept să-şi facă loc
Sau prin apă, sau prin foc.
E un drum,
Ori o pârtie de fum?

Vezi că mi-a făgăduit
C-o să vie negreşit,
Nu mi-a spus cu gura lui,
Ci cu a ghiocului.
Toată lumea grăitoare
Având gura în zăvoare,
Am crezut ghiocului,
Lacătul norocului.

Noaptea ochii nu-i închizi
Colcăiţi ca de omizi.
Auzi fagurii din stup:
Se răscoc şi, plini, se rup.
Omul tace, gândul umblă
Ca un hoţ prin grâu şi umbră
Şi-asculţi gândurile-n şoapte,
Târla lungă-n pas de noapte.