Am zărit lumina

Autor : Marin Sorescu

Am zarit lumina pe pamant
Si m-am nascut si eu
Sa vad ce mai faceti
Sanatosi? Voinici?
Cum o mai duceti cu fericirea?
Multumesc, nu-mi raspundeti.
Nu am timp de raspunsuri,
Abia daca am timp sa pun intrebari
Dar imi place aici.
E cald, e frumos,
Si atata lumina incat
Creste iarba.
Iar fata aceea, iata,
Se uita la mine cu sufletul…
Nu, draga, nu te deranja sa ma iubesti.
O cafea neagra voi servi, totusi
Din mana ta.
Imi place ca tu stii s-o faci
Amara.

Opera Apartinand Marin Sorescu | | Nici un Comentariu »

Dregătorul

Autor : Mateiu Caragiale

Smerit stă, dar privirea-i drăcească, aţintită,
Trăieşte chiar pe pânza ce-l poartă-ntruchipat,
Iar grijile şi truda adânc îi au brăzdat
De cute faţa stinsă, firavă, ofilită.

Cu duhul său cel ager, cu mintea-i iscusită
El multe uneltit-a şi câte-a şi-ndurat,
Ca-ncet, treptat, s-ajungă, slăvit şi tămâiat,
Şă ţie ţara-ntreagă sub gheara-i răstignită.

De jale şi de groază cumplit semănător,
Atotputernicia-i de mare dregător,
Încununat de faimă fu fără ţărmurire,

Aşa că astăzi lumea se-ntreabă în zadar
Ce patimă ascunsă sau ce dezamăgire
Se-oglindă peste veacuri în zâmbetu-i amar?

(1913)

Cîntare scrisului nostru

Autor : Grigore Vieru

Sunt un om al nemîniei,
Lumii astea nestrăin.
Vin din munţii latiniei,
Deci, şi scrisul mi-i latin!
Zis-a cerul: „Fiecare
Cu-al său port, cu legea sa!“
Scrisul ei şi rîma-l are,
Eu de ce nu l-aş avea?!
Ah, din sîngele fiinţei
Ni l-aţi smuls şi pîngărit
Şi pe lemnul suferinţei
Ca pe Crist l-aţi răstignit!
Ochii lui cei ai uimirii,
Cînd i-aţi scos şi nimicit,
Aţi scos ochii nemuririi
Ce pre noi ne-au îndrăgit.
Ne-aţi vroit schimba chiar ţeasta,
Sufletul, străvechiul grai,
Învăţîndu-ne că asta
E un bine, e un rai.
Dar din… mare „paradisul“
Iată ce-nvăţarăm noi:
Cine-ntîi îţi fură scrisul,
Celelalte-ţi ia apoi!
Vremuri alte vin să nască
Omul unui nou destin.
Cum minţintu-m-ai, strîmb dascăl,
Scrisul meu că mi-i străin.

Şi din gură şi din carte
Cum minţitu-m-ai mereu,
Cum urîtu-m-ai de moarte
Cînd aflai că-i scrisul meu!
Ştiu: eşti gata să mă rumegi
În slugarnicii tăi cleşti
Cînd mă uit cu ochii umezi
Către crinii latineşti.
Ştiu că paşii tăi mă latră
Cînd, durut, la el revin.
Ci va arde – da! – în vatră
Focul scrisului latin!
Foc de care mult mi-i sete,
Care,-ndurerat şi sfînt,
Grîul altor alfabete
N-a aprins şi ars nicicînd.
Deci, lăsaţi-ne în firea
Moştenită din străbuni
Şi-ţi primi în loc iubirea,
Pacea unor oameni buni.
Nu-i o vină, Doamne iartă,
Floarea lui că o văzum,
Că ne-am fost iubit odată
Şi ne mai iubim şi-acum.
Sunt un om al nemîniei,
Lumii astea nestrăin.
Vin din munţii latiniei,
Deci, şi scrisul mi-i latin!

Opera Apartinand Grigore Vieru | | Nici un Comentariu »

Iartă-mă…

Autor : Grigore Vieru

Iartă-mă, Doamne,
că-ţi hulesc pâinea…
Dar orice pită
e o gură fără cuvânt.
Nu te mai pot vedea
de atâta fum
în care pâini se coc!
De ce nu ne-ai dat
altceva-n loc?
De pildă, raza de soare,
pe ea să o ronţăi blând,
iar cine îşi doarme ziua,
să rămâie flămând.
Stăpâne,
mi-i gura pecetluită
c-o pâine.

Opera Apartinand Grigore Vieru | | Nici un Comentariu »

Când dar o să guşti pacea

Autor : Grigore Alexandrescu

Când dar o să guşti pacea, o inimă mâhnită?
Când dar o să-nceteze amarul tău suspin?
Viaţa ta e luptă, grozavă, nemblânzită,
Iubirea veşnic chin.

Din cupa desfătării amărăciunea naşte;
Din ochi frumoşi durerea îşi ia al ei izvor;
O singură privire viaţa veştejaşte
Cu lanţuri de amor!

Amor care adoarme şi legi şi datorie,
Ce slava umileşte, ce n-are nimic sfânt:
Antonie-i jertfeşte a lumii-mpărăţie,
Şi află un mormânt.

Nu sunt patimi mai nobili, mai mari, mai lăudate,
Mai vrednici să s-aprinză în inimi bărbăteşti?
Nădejdi, viaţă, cinste, simţirile-nfocate,
Femeii le jertfeşti!

Crezi tu că pentru tine răsare sau sfinţeşte
Acel uriaş falnic, al zilei domnitor?
La patrie, la lume, la tot ce pătimeşte
Nimic nu eşti dator?

Eu lanţurile mele le zgudui cu mânie,
Ca robul ce se luptă c-un jug neomenos,
Ca leul ce izbeşte a temniţei tărie,
Şi geme furios.

Dar rana e adâncă şi patima cumplită,
Şi lacrima de sânge, obrajii mei arzând,
Răsfrânge frumuseţea, icoana osândită,
Ce o blestem plângând!

O văz ziua şi noaptea, seara şi dimineaţa;
Ca un rănit de moarte simt în piept un fier greu;
Voi să-l trag; fierul iese, dar însă cu viaţa,
Şi cu sufletul meu!

Mod

Autor : Ion Barbu

Te smulgi cu zugrăviţii, scris în zid
La gama turlelor acelor locuri,
Întreci oraşul pietrei, limpezit
De roua harului arzând pe blocuri,

O ceasuri verticale, frunţi târzii!
Cer simplu, timpul. Dimensiunea, două;
Iar sufletul impur, în calorii,
Şi ochiul, unghi şi lumea-aceasta – nouă.

– Înaltă-n vânt te frângi, să mă aştern
O, iarba mea din toate mai frumoasă.
Noroasă pata-aceasta de infern!
Dar ceasul – sus; trec valea răcoroasă.

Opera Apartinand Ion Barbu | | Nici un Comentariu »

O afacere oltenească

Autor : Amza Pellea
Mă frate-miu, cînd faci cîte o afacere, cum te taie pe tine capu, şi iasă prost, îţi ie năcaz, nu zîc nu. Îţi ie năcaz, ce mai! Da’ cînd te iei dupe capu altuia şi iasă prost, atunci să vez, că-ţ vine să-ţ bagi ghearele-n oichi, nu alta!
Bag samă, c-aşa ie făcut omu, să fie cu iel mai iertător decît cu ăilalţ!
Pă’ mie, acu, di ce mi-e năcaz? Di ce mi-e mie năcaz acu? Că mă luoai dupe capu şi vorba lu Fănică a lu Catîru!
Vine la mine-ntr-o dimineaţă şi zîce:
– Mă nea Mărine, mă, mă uit la tine şi mă minunez! Om bătîrn şi nu te taie capu!
– Pă’ di ce, mă?
– D-aia, că stiu c-ai nevoie de bani, munceşti de te speteşti şi n-ai spor!
– Cum n-am, mă, spor, ce vorbă-i aia?
– Iote că te uzmeşti cu căratu la chitară pentru şuseaua a nouă. Mai bine faci un drum pînă la Severin şi vii de-acolo pricopsit.
– Pă’ ce mă, la Severin umblă cîinii cu covrigi în coadă sau plouă cu crăiţari?
– Cam aşa ceva, zîce iel! Că-mi spusă mie Florica a lu Conovat, de-o ţine pe Tanţa lu Făsui, că la Severin de cînd cu şanteru ăl nou, să făcu ou trei frangi, bucata.
– Cît, bă?
– Trei frangi!
– Să-i saie oichii?
– Să-i!
– Pă’ ce mă, ăia p-acolo n-au găini, nu să ouă, ori dete fr’o boleşniţă-n iele?
– Ba, au iei, da’ nu prididesc. Că de cînd se făcu şanteru ăl mare, la porţile de schier, veniră muncitori puzderie. Munca grea, oamenii, dacă muncesc, trebuie să mănînce, şi ouăle-s bune, că-ţi dau znagă.
– Pă’ tu de ce nu te duci să vinzi, mă Fănica?
– Mă nea Mărine, ţ-o spui p-a dreaptă! N-am nici ouă, n-am nici bani să le cumpar d-aci, să le vînd acolo! Da’, spui matale că m-eşti preten şi n-aşi vrea să pricopsăsc frun duşman.
Mă, fraţilor, să vă spui drept, de cînd imi băgă Fănica a lu Catîru şarpele ăsta-n gînd, nu mai avusăi linişte!
Făceam io ce făceam, da’ tot acolo mă gîndeam. Mă, zîc, trei frangi ou, nu ie rău!
M-apucai să strîng toate ouăle, du pin casă, du pin cuibare… Ba făcui una şi mai boacănă… Cum pusăsă Veta fr’o patru cloţa cu o zi mai-nainte, mă dusăi şi luoai ouăle, uşurel, de supt iele, şi pusei nişte chietre di la gîrlă, ca să nu prindă de veste cloţale şi să părăsească sirviciu. Lu Veta nu-i spusăi nimic, că cine ştie ce mai îmi zîce, sau scapă fr’o vorbă, cum fac muierile, aude frunu şi-mi suflă afacerea.
– Mă frate-miu, strînsăi io fr’o două sute de ouă… Mă, zîc, doi ori trei, şasă. Parcă n-ar merita să bat io drumu pîn la Severin, pentru şase sute de frangi! Dacă aşi avea o mie, altă treabă!
Mă gîndii… mă sucii… mă, zîc, mi-ar trebui un om de nădejde.
Îl chemai pe nepotu-miu Sucă, şi-i zîc:
– Mă Sucă, vrei să facem o afacere-npreună?
– Nea Mărine, cu matale vînd şi pe dracu drept înger.
– Mă, zîc, io te iau cu mine la Severin, îţi plătesc trinu, şi-ţ dau ş-o sută de frangi! Fă-mi rost de opt sute de ouă!
– Mă nea Mărine, pe’ c-o sută de frangi nu facem treabă, sau vrei să le fur?
– Mă fi-ţ-ar starea a dracu, să nu te prind că furi un ou, că te omor!
– P-atunci cum?
– Mă, zîc. Fi atent la mine-aci! Suta de frangi i-a ta pentru osteneală. Pentru ouă îţ dau io alţi bani, cu care cumperi. Da’ nu d-aci di la noi din sat, te duci pi la Catane, pi la Covei, pi la Ghidici-n colo. Nu sufli o vorbă şi ai grijă să nu fie ouăle clocite, şi să vii iute! Mă, venişi?
– Nea Mărine, zbor!
Făcu Sucă al meu, treabă bună. A treia zi, avuserăm o mie de ouă. Le chitiram noi în patru paporniţă, în mălai, şi-i zisăi lu Sucă:
– Mă, pîn plecăm, le pituli la voi în paie, da’ vez să nu le simţă căţaua lu Marin Galiceanu, că dacă mănîncă frun ou, te mănînc cu coajă cu tot.
– N-ai grijă, nea Mărine, mă culc pă iele!
– Cum pă iele, mă, ce ieşti nărod?
– Hai mă, nea Mărine, ce nu ştii de glumă, vorba vine?! Auz, nea Mărine, da’ ce faci cu-atîtea ouă?
– Cozonaci, zi io.
– Pă’ ce faci cu iei?
– Iote, umplu gura la ăi de-ntreabă!
– Vasăzică, tot hoţie!
– Taci mă, zîc, ai răbdare s-o vezi ce-i aia o afacere!
Mă dusăi la colectivă, să mă-nvoiesc la brigadier, la nea Tănăsucă a lu Colan a lu Mirea.
– Mă, nea Tănăsucă, învoieşte-mă fr’o două zile!
– Pă’ di ce?
– Iote d-aia, că nu mă simt prea bine, nus-ce am, şi vreau să mă duc la doftor, la Craiova!
– Pă’ ce mă, aci n-avem doftor?
– N-avem, zîc io, că ie doftoriţă şi io mai bine mor, decît să mă dezbrac în faţa unei muieri.
– Taci mă, că te scoate Veta mincinos!
– Ia te uită la talică, pă’ ce Veta i-e doftoriţă?
– Mă, nărod ieşti, zîce nea Tănăsucă! Pă’ ce boala are ruşine?
– N-are, zîc io cu gîndu la ouă, da’ io am!
– Bine mă, du-te! Da’ să ştii că cherzi zile-muncă!
– Pă’ ce să fac? Boala ie boală, nu te-ntreabă!
Zis şi făcut, plecarăm! Da’ plecarăm cu-n trin de noapte, să nu vadă careva ce fel de boală am io!
Mă fraţilor, vă spui drept, că n-ghierea şi ruşine; om bătîrn, să pleci noaptea, pe furiş.
Da’ acu dacă mă prinsasăm în ‘oră, trebuia să joc că băgasem banii-n ouă!
Da-n trin, ne trecură toate naduşelile, ca ierea o-nghesuială, de fu musai să ţinem paporniţale-n braţă. Că ne şi zisă unu:
– Mă fraţilor, lăsaţi-le colea jos, că vă speţiţi!
– Nu se poate! zîc io.
– Pă’ d-or n-oţ avea oauă-n iele!
– Facem prinsoare? zîce Sucă.
Îi detei una cu cotu, de-şi cherdu răsuflarea.
– Ce dai mă nea Mărine?
– Pă’ dacă am în plus, zîc io.
Mă frate-miu, di la Craiova-n colo, avusărăm năroc, ca ierea lumea mai răsfirată, puteai să-ţ tragi sufletu!
Zîce Sucă,
– Mă nea Mărine, la Severin, mă duci şi pă mine la porţiile de schier, să văd dacă nu m-a minţit Gogu lu Pecingine.
– Pă’ ce ţi-a zis, mă?
– Pă’ i-auz, că i-a spus lu ta-su, că ştie de la al bătîrn, care a fost la Severin prin opt sute şapte-şapte, că cică la porţile de schier ie lacătu cît ploasca. Si, mie parcă nu-mi vine să cred să iziste un lacăt aşa mare!
– Bine mă nărodule, după ce fîrşim treaba, te duc!
E, din vorbă-n vorbă, ajunserăm la Severin! cînd ne deterăm jos din trin, căscatu de Sucă, cu oichii dupe una, de-i intrasă rochiţa la apă, cît p-aci să dea cu paporniţale într-un cărucior d-ăla de cară marfă.
– Mă, zîc, calcă usor, umblă cu băgare de samă, şi dacă faci fruna şi mă bagi în belea, te bat ca pe oauă cînd le faci jumări!
Mă frate-miu, cu chiu cu vai, ajunserăm la piaţă.
Să cad jos din picioare, nu alta! Cît ierea piaţa de mare, ierea albă… albă… de oauă, de zîceai c-a nins in toiul verii! Cînd mă uit la preţ, mi se făcu rău de tot! Optzeci de bani bucata şi ieu le luoasem c-un frang!
Mă frate-miu, văzui negru-naintea oichilor. Auzi, numa oauă negre vedeam!
Ma-ntorc la Sucă, rîdea cu gura pînă la urechi.
– Mă nea Mărine, dacă află Grecu ala… Onasus ăla… te-angajează conselor, auz?
Începu Sucă să urle, ş-o rupsă la fugă. Luoai paporniţele şi mă luoai dupe iel. Cînd văzu c-acu-acu l-ajung, începu să strige:
– ‘oţiii… ‘oţiii!
Mă, se făcu o hărmălaie… cirăiau muierile… urla lumea… „puneţ mîna pe iei”… fluiera miliţiia…
– Mă, zîc, dacă-l prind, îl omor!
S-avusăi noroc, că-l prinsăi… Că se-nchiedecă d-un maldăr de praz, şi veni în cap ca uliu, cu paporniţă cu tot, peste o tarabă cu oauă!
Mă, cum îmi luoasă Dumnezău minţile, îi mai detei şi io c-o paporniţă de-a mea în cap!
Veni miliţiia şi ierea să iasă dandanaie mare, că, pe Sucă pînă nu-l spălară de gălbenuşuri, nu samăna cu buletinu!
Făcuram socotelile, al dracu ăla cu taraba parcă le numărasă p-ale noastre, ale zdravane!
Că zicea că iel avu trei sute cinzaci de oauă, şi cînd le numărarem p-ale noastre, mai iereau trei sute cinzaci şi trei!
Cu ăla ne lămurirăm, da’ nu scăpam de miliţiie! Că ce avusăi cu Sucă, de fugii dupe iel? Da’ tot cu nărodu avusăi noroc, că-i făcu cu oichii miliţiianului, îl luoa la o parte, şi-i zisă:
Nu te uita la iel, că-i om bătîrn cu păru alb, îi place să joace tiligosu, leapşa, de! Că-n colo ie cuminte, nu face rău!
Miliţiianu să uită lung la mine, nu-ş ce mutră oi fi avut, ca oftă şi plecă!
Îi zîce Sucă lui ăla cu oauăle:
– Auzi, bă nene? Noi scăparăm da’ matale pîn’le vinzi, fac pui!
– Văd şi io, zîce omu, că nu merg afacerile! O să mă duc să le vînd spre Calafat, încolo!
– Auz mă nene, ţ-aş spune io un merchez, da’ mi-e frică că mă bate omu ăsta, zîce iel, ş-arată spre mine!
– Spune-i mă, zîc, că nu-ţi fac nimic!
– Auz, nene, dacă te duci spre Calafat, treci şi pe la Băileşti, că cunosc io unu, Mărin a lu Juvete, care-ţ cumpără oauăle c-un frang bucata!
Auz vorbă la iel!
Mă fraţilor, ne umflă rîsu pe amîndoi mă, ne rîdeam şi ne pupam!
Ala cu oauăle, se uită la noi cu gura căscată, începu să-şi facă cruci şi să adune oauăle.
Plecarăm noi dincolo şi ne duserăm spre porţile de schier. Mă fraţilor, minunea minunilor!
Cînd să deschisă odată vederea largă, pînă-n malu ălălalt, ni să tăie răsuflarea. Puzderie de maşini şi de oameni dintr-o parte şi din alta mişunau ca furnigile, să puie Dunărea la ham de chiatră şi schier.
Mare minune tecnică şi mare ie puterea omului!
– Mă Sucă, zîc, nu văzuşi tu lacătu cît plosca, da’ văzuşi altele mai dihai.
Stă Sucă-al meu şi se uită cu oichii duşi la furnigaru de oameni şi maşini…
Zice:
– Mă nea Mărine, nu te supăra, asta ie treabă, nu glumă!
Bravo lor! Asta afacere!!!… Aia a nostră cu oauăle, ie găinărie dă-o dracu, bine că se sparsără!

Opera Apartinand Amza Pellea | | Nici un Comentariu »

Ideea

Autor : Camil Petrescu

Bibliotecile cu rafturi si zabrele
Sunt pline
De tomuri grele
Pergamente si colectii vechi nepretuite
Legate-m marochine,
In care zac oranduite
Ierarhic subt capitole si titluri
Mii si milioane de idei,
In zeci de mii de tomuri, anexe
Si opuscule
Cu pagini incarcate de calcule subtile
Ca mici desemne
-Arabescuri-
De cercuri seci, de semne
Si magice majuscule.

Dar in ele
Nu sunt decat cadavre de idei,
Caci scrisul tot
E doar gandire vested conservata
Si-nchisa subt formule si subt chei.

Batranii in halaturi vechi,
Cu ochelarii petrecuti dupa urechi,
Uscara
Insectele-n vitrina,
Ca specii rare
Salbatecii codri in ierbare,
Pamantul necuprins, in petece de harti,
Ideile, in prafuite carti.

Si-acuma toate poarta cifre
Si litere latine
In tomuri sigilate-n marochine;
Iar poezia lor,
Astmatice avanturi de simboluri
Zadarnic incercand sa urce-n goluri.

Dar eu
Eu am vazut idei.

Intaia oara, brusc, fara sa stiu,
De dincolo de lucruri am vazut ideea,
Cum vezi, cand se despica norii grei
Si negri
Zigzagul de argint al fulgerului viu.

Si de atunci
-Nelinistit de departarea suava si adanca
De toate talcurile, cheile-
Ca un bolnav cu ochii tintuiti de luna
Pe care norul o ascunde inca,
Fara durere, fara bucurie,
Eu caut in natura pretutindeni, ideile.

Atent si rabdator
Deci le pandesc prelung staruitor
Cum asteptam pe cand eram copil,
Privind prin crapatura gardului
Ograda si ruina caselor pustii
Sa vad cum se ivesc stafii.

Crescut din zilele de ieri,
Nelinistit de marile taceri,
Pandesc si azi prelung staruitor,
Caci si acum din lucruri si vederi
Ideea se aduna
Stravezie, dar precisa si intreaga,
Asa cum se incheaga
Subt privirea unui dervis,
O figura, pe apa unui lac,
In umbra limpezita de copac.

Dar de cate ori descopar, uimit
Cu-nfiorari de vesti rostite-n soapte,
-Freamat nocturn de ulmi-
Ca ideile-s de mult
Alaturea de mine, culmi
Imense si nebanuite, sosite-n noapte…

De-atatea ori
Ca niste munti colosi de ghiata
Plutind subt apa, venind prin palele de ceata.

Eu sunt dintre acei
Cu ochi halucinati si mistuiti launtric,
Cu sufletul marit
Caci am vazut idei.

Opera Apartinand Camil Petrescu | | Nici un Comentariu »

Monotonie pe vioară

Autor : Tudor Arghezi

De cînd nu mi-ai mai cîntat
Sînt , vioară, întristat.
N-ai putea şti ce mă doare
De tot cad într-o-ntristare?
Întristat de ce să fiu?
Că-i devreme, că-i tîrziu?
Şi n-am cine să mă-nveţe,
De mi-e dor sau mi-e tristeţe,
Ca să ştiu, la întrebat,
Că ceva s-ar fi-ntîmplat.
Dor de ce-ar putea să-mi fie?
De-altă nevinovăţie?

Nu-mi dau seamă ce-ntristare
Negrăită, iar mă doare.
Întristările ţi-s multe.
Cine să ţi le asculte?
Cine ţi le înţelege
Întristările pribege?
Că nici eu nu le-nţeleg,
Să le-nşir, să le dezleg.
Te-ntristează cînd şi dacă
Alţii cîntă, rîd şi joacă?
Scripcă veche, mai de mult,
Doar tăcerea ţi-o ascult,
Nu-mi dau seama ce-ntristare
Decît altele te doare,
Oare trebuie să-mi pară
Că-a murit ceva-n vioară?
Ori, vioară, simţi mai bine,
N-a murit ceva din mine?

Opera Apartinand Tudor Arghezi | | Nici un Comentariu »

Toată ceata

Autor : Colinde

Toată ceata creştinească
Astăzi să se veselească
C-o stea mare s-a ivit
Sus, la mândrul răsărit.

Şi strălucea cu tărie
Vestind marea bucurie.
Că veşnicul Dumnezeu
A trimis pe fiul său

Să se nască-n Viflaem
Precum prorocit avem
Şi sa-i facă mântuire
De la veşnica pieire.

Lui Adam celui căzut
Cu tot neamul de demult
Şi cu-a Lui celui cel sfânt
Următori a lui nepoţi.

Mântuirea se vesteşte
Precum steaua străluceşte,
Sus la sfântul răsărit
Sfânta lege s-a ivit.

Legea sfântă-a Domnului,
Mântuirea omului.
La apus şi miazănoapte
Era întunerec foarte

Iar la răsărit lumina
Sfânta lege, rădăcina,
Sădită de Dumnezeu
Prin cel iubit fiul său.

Astăzi Mesia cel sfânt
S-a născut jos, pe pământ
Şi asta ne-a dovedit
Trei crai de la răsărit.

Aur, smirnă şi tămâie
S-au adus cu bucurie
Şi cu smirnă s-a-nchinat
Cerescului împărat.

Păstorii ţin mărturie
C-au văzut ce va să fie
Şi-aleargă ca să vază
Ce s-arată atâta rază.

Şi-l aflară înfăşat,
Pruncu-n iesle îi culcat,
Iar Maica sa preacurată
Lângă El stă supărată

Căci în Viflaem oraş
Nu şi-a căpătat sălaş
Şi-a născut pe fiul sfânt
În iesle, jos, pe pământ

Irod marele-mpărat
Foarte rău s-a supărat
De vorba celor trei crai,
S-a făcut un mare vai.

Dar şi Iuda cel viclean
S-a făcut mare duşman
Vrând pe Hristos, fiul sfânt
Să-l piardă de pe pământ.

Pe toţi pruncii i-a tăiat
Ce împrejur a aflat,
Dar Tatăl sfânt minunat
Pe Hristos l-a apărat

Căci un înger a trimis
De-a spus lui Iosif în vis
De-a lui Irod cuget rău
Spre Fiul lui Dumnezeu.

Şi de-acum prin vecie
Mila Domnului să fie
Tuturor de-o bucurie
Şi de-o mare veselie

Opera Apartinand Colinde | | Nici un Comentariu »

« Pagina anterioară — Pagina următoare »
Hosting oferit de CifTech