Crivãţul
Dã şfichiuri, nemernicã slugã,
dã bici, ticãlos vizitiu;
nu ştiu telegarii sã fugã
cât crivãţ în mine eu ştiu.
Ah, sania-ntoarce-o mai iute;
întoarce, buzat faraon.
O grea presimţire se-ascute,
mã-mpunge, turbat scorpion.
Din şubã, urlându-şi sudalma,
mugeşte cumplitul boier.
Zãpezile-aleargã de-a valma
şi noaptea-i tãiş de hanger.
-Stãpâne, nu ştiu ce te-apasã,
de ce sã pornim îndãrãt ?
Plecarãm spre târg, nu spre casã,
şi-i vifor şi ger şi omãt.
-Intoarce, nemernicã slugã,
da bici, vizitiu ticãlos.
Nelinişti se-abat sã mã sugã,
cuţite m-ajung pân’la os.
Pun trebilor mele obloane,
las dracilor târgul plocon.
Mă-ntorc la conac, mãi ţigane,
zoreşte, buzat faraon,
Din şubã, tunându-şi cuvântul,
mugeşte cumplitul boier.
Viforniţa muşcã pãmântul,
cãţea cu mãsele de fier.
-Nu ştiu ce te roade, stãpâne,
întorc spre conac, cum mi-ai spus ;
troienele-s tot mai pãgâne
şi vântul ne umflã pe sus.
-Zoreşte, nemernicã slugã,
dã bici, ticãlos vizitiu.
Un glas de venin tot mi-ndrugã
la curte mai iute sã fiu.
Ard poate conac şi hambare
şi grajduri, buzat faraon ?
Ţigane, dã bice mai tare,
sub coastã simt straşnic piron…
Din şubã, zbucnind ca o lavã,
mugeşte cumplitul boier.
Cad bicele-n noaptea grozavã,
nãmeţii au umerii-n cer.
-Stãpâne, nu-ţi ard nici pãtule,
nici grajduri, nici şuri, nici conac.
Doar viforul tot nesãtul e
şi drumul e lung cât un veac.
-Ascultã, nemernicã slugã,
auzi, vizitiu ticãlos :
de nu-mi arde-n noaptea cu glugã
conacul de sus pânã jos,
vreo haitã de lupi, dupã pradã,
în curte intrând fãrã zvon,
îmi sfârtecã tot, şi cireadã
şi turmã, buzat faraon.
Din şubã, scrâşnind parcã lame,
mugeşte cumplitul boier.
Sãlbatici, cu ţurţuri în coame,
lucesc armãsarii de ger.
-Nu-ţi sfâşie haita, stãpâne,
nici vite, nici turma de oi.
Vreo poştã de drum mai rãmâne
şi-om fi la conac înapoi.
-Nu-i haitã, nemernicã slugã,
nu-s lupi, ticãlos vizitiu ;
dar dulce, cu ochi ca o rugã,
muierea acasã mi-o ştiu.
E fragedã cum e omãtul
şi-i albã, buzat faraon,
şi-i tânãr şi-nalt logofãtul
şi pare la faţã cocon.
Din subã, strângându-şi sâneaţa,
mugeşte, cumplitul boier.
Ii joacã pe toatã mustaţa
Spãrturi de ciudat giuvaer.
-Stãpâne, pricep ce-ai sub coastã,
ce crivăţ te mânã-ndãrãt :
subtire şi albã nevastã
şi tânãr şi-nalt logofãt…
Candela
Icoana tresare în colţ
şi candela pâlpâie moale.
-Scufundã-mã-n braţele tale,
ca iazul albastrele bolţi.
Ţi-s slugã la curte, dar ţi-s
mai rob mãtãsoaselor gene…
Lumina mea, ninge-mã-alene
cu marea ta floare de vis.
Afar’ gem zãpezile. Zac
sub ele pãduri şi pãmânturi.
Uitat între noapte şi vânturi,
se leagãnã tainic iatac.
Icoana din colţul de rai
şi candela pâlpâie moale.
-Vrei apele iazului ? Ia-le .
Vrei fagurii stupului ? Ia-i.
Tu nu-mi eşti nici rob, nici argat,
ci eu mã plec, treaptã înfrântã.
Sunt, dragoste, creanga ta sfântã,
culege-mi tot rodul bogat.
La geam vântul latrã pieziş
şi-şi scuturã albele laţe.
Le tremurã dragostea-n braţe
cum tremurã ciuta-n frunziş.
Icoana suspinã zvâcnind
şi candela pâlpâie moale.
-Hulubi îţi sunt tainele goale,
dar zborul în mâini li-l cuprind.
Şi umerii tãi par lãstuni
ce sus în vãzduhul meu joacã.
Şi dragostea noastra-i bãrdacã
din care mã-mbãt cu minuni…
Uitat între veac şi zãpezi,
iatacul în noapte se zbate.
Pe gurile lor vinovate
alintul aprinde amiezi.
Icoana trozneşte durut
şi candela pâlpâie moale.
-Iubite, pãcatul pocal e,
pe care-l sfinţim c-un sãrut.
-Iubito, pãcatul e crunt,
dar boabele lui tãmâioasã ;
stãpânu-i departe de casã
şi buzele lacome sunt.
Pe zid ţese umbra covor,
pe geam gheaţa coase cu acul.
Doar ei lumineazã iatacul
cu ochii şi braţele lor.
Icoana se crãpă-n ungher,
se stinge şi candela moale.
-Iubito, semn negru de jale,
dar tu luminezi ca un cer.
-Iubite, icoana s-a spart,
la fel, uite, candela spartã…
Vãpaia de aur e moartã,
dar ochii tãi flãcãri împart…
Mai mult se cuprind în inel,
a dragoste grea sau a teamã,
precum într-un codru de-aramã
ce-i soarbe sãlbatic în el.
S-a stins veghea micii fãclii,
din colţ nu mai pâlpâie moale.
-Iubito, dã moartea târcoale,
dar sânii ţi-s candele vii.
Taci. Crivãţul bubuie-n porţi ?
Tot Crivãţul tunã pe scarã ?
De-o fi ca norocul sã moarã,
vom arde-n iubire şi morţi.
In braţe se-neacã rotund,
a patimã grea sau a fricã,
precum într-un lac ce-şi despicã
adâncul, sã-i bea pânã-n fund.
Brãţara
-Implântã-ţi satârul în uşã,
izbeşte, ţigane, ce stai ?
Mã-nvârt ca berbecu-n ţepuşã
pe crâncenul meu jãrãgai.
-Stãpâne, n-a ars nici conacul,
nici lupii n-au smuls nici un miel.
-Ţigane, ce-ascunde iatacul ?
Ce groaznicã tainã-i în el ?
Nãpraznic, în şuba-i zbârlitã,
blesteamã boierul vâlvoi.
Dihanie pare, rãnitã,
cu blanã de vifor şi sloi.
-Iubite, nu-i crivaţu-afarã,
nu el muge-atât de zãlud.
Scufundã-mã,’neacã-mã iarã
în braţe, sã nu-l mai aud.
-Izbeşte, ţigane, în uşã
sau vrei sã te crap ca pe-un ciot ?
Vedear-aş mai bine cenuşã
şi urme de lup peste tot.
-Stãpâne, obrazu-ţi catran e
şi ochii tãi roşu oţel…
-Ce-ascunde iatacul, ţigane ?
Ce groaznicã tainã-i în el ?
Nãpraznic, în şuba-i de gheaţã,
un urs e boierul vâlvoi.
Îşi joacã cumplita sâneaţã,
în barbã-i stau ţurţurii goi.
-Iubito, nu crivãţul tunã,
nu el smulge uşa din loc.
Cuprinde-mã strânsã cununã,
sã fim o brãţarã de foc.
-Ţigane, sporeşte-ţi puterea,
în ţeavã am plumbi nesãtui.
Imi chem, şi n-aude, muierea,
îmi strig logofãtul şi nu-i.
-Stãpâne, de tine mi-e groazã,
par ochii tãi roşu mãcel…
-Ţigane, ce tãinuie-n pazã,
ce-ascunde iatacul în el ?
Nãpraznic, în şuba-i de-omãturi,
e crivãţ boierul vâlvoi.
Zăvoarele zboarã în lãturi
s-arate ce-ascund înapoi.
Cuprinşi în inelul fierbinte
de teamã sau dragoste grea,
cei doi se scufundã-nainte
în lungul sãrut care-i bea.
-Ţigane, ştiai ce m-adastã,
ce clocot mã mânã-ndãrãt :
subţire şi albã nevastã
şi tânãr şi-nalt logofãt…
-Stãpâne, opreliştea-i spartã,
dar nu vãd în umbrã defel.
-Ţigane, iatacul meu poartã
un lup şi-o lupoaicã în el.
Nãpraznic în şuba-i miţoasã,
pãşeşte boierul vâlvoi.
Şi-nalţã sâneaţa şi-o lasã,
cu ochii la ei amândoi.
Dar ei ochii lor nu-şi ridicã
şi-n braţe ce nu se desfac
a patimã grea sau a fricã
se-neacã adânc ca-ntr-un lac.
-Ţigane, se strâng ca-n brãţarã,
aşteaptã-ncleştaţi sã-i omor ;
dar nu le dau plumbi ce doboarã,_
statuie îi las, cum se vor.
-Ai milã, stãpâne, iertare,
de spaimã se strâng în inel…
-Ţigane, dã-mi funie tare,
iatacul brãţãri are-n el.
Nãpraznic în şuba furtunii,
e tunet boierul vâlvoi.
Ţiganul, scâncind peste funii,
l-ajutã cu mâinile moi.
Dar ei stau cuprinşi mai departe,
legaţi la un loc cu frânghii,
sã ardã-n iubire şi-n moarte
cu braţe de candele vii.
Statuia
Pe unde-a stat bezna ca zaţul
strãluce o noapte de ger.
Ce duh prinde vântul cu laţul
Şi-l bagã în cuşcã de fier ?
Pe urma viforniţei, suie
o lunã de rece mãrgean.
-Dã-mi apã sã ferec statuie,
dã-mi apã, nevolnic ţigan !
-Stãpâne, ce faci ? Indurare !
Cu lacrimi ciubotele-ţi ud.
Din şubã, boierul rãsare
mai hâd, mai sãlbatic, mai crud.
Dar ei prinşi în braţe şi-n funii,
în noapte târâţi din iatac,
sub gerul de cremene-al lunii,
mai goi ca zãpezile, tac.
In hohot, boierul îşi strânge
sâneaţa cu plumbii pãgâni :
-Bicisnicã slugã, nu plânge,
dã-mi auru-ntregii fântâni.
-Stãpâne, ţi-s straiele ude,
cu bocetul meu le-am udat.
Boierul nu vede, n-aude,
mai crud, mai zãlud, mai turbat.
In bocete sluga se frânge
sub ţeava ce-ameninţã crunt,
scoboarã gãleata şi plânge
şi scoate luceafãr mãrunt.
Dar ei, strânşi brãţară întruna,
în noapte legaţi de copac,
sub apa ce-ngheaţã ca luna,
mai goi decât apele, tac.
Sãlbatic, cu ochii de sânge,
boierul împroaşcã scântei :
-Zãnaticã slugã, nu plânge,
mai toarnã smarald peste ei.
-Stãpâne, în jale şi-n fiere
şi strai şi ciubote îţi scald…
Boierul tot creşte-n durere,
Mai aspru, mai aprig, mai nalt.
In vaiete robul se-ndoaie,
scufundã şi umple gãleţi,
vãrsând recea lor vâlvãtaie
pe albele, mutele vieţi.
Dar ei, sclipitoare-mpietrire,
în noapte cristale se fac
şi-adânc încleştaţi în iubire,
mai goi decât stelele, tac.
Amarnica noapte de iarnã
trozneşte de ger lucitor.
-Ţigane, din fulger se toarnã
statuia pãcatului lor.
-Stãpâne, de-acum ia-mi şi viaţa,
cu sânge sã spãl ce-ai fãcut…
Boierul îşi zvârle sâneaţa,
mai straniu, mai crâncen, mai slut.
Cu ghearele, sluga nebunã
îşi sfâşie zdrenţe şi trup.
Lung, râsul boierului sunã
în ger, ca un urlet de lup.
Dar ei, ferecaţi în luminã,
în noapte arzând peste veac,
statuie de gheaţã seninã,
mai goi decât nopţile, tac.
In noapte se pierde boierul
cu hohot sau urlet buimac…
Ce demon aprinde tot cerul,
hambare şi şuri şi conac ?
-Stãpâne, ard curţile tale,
sã nu mai rãmână vreun ciob,
în flãcãri sã-mi curaţ şi jale
şi trupul nemernic de rob…
La marea fãclie semeaţã,
o clipã zvâcneşte amar
statuia de rumenã gheaţã,
pãcatul arzând în cleştar.
Dar ei stau zidiţi mai departe,
adânc scufundaţi ca-ntr-un lac,
şi, limpezi în patimi şi-n moarte,
mai goi ca veciile, tac.