Orice copil are un nume,
Orice copil are o zi,
Lumina lui aprinsă-n lume
De noapte ne-ar putea păzi.

Orice copil are o ţară,
Orice copil are părinţi,
Descoperind din vară-n vară
Alt joc al paşilor cuminţi.

Orice copil are o cale,
Orice copil are un gând,
Călătorind pe cer la vale
Şi printre spini din când în când.

Orice copil are un leagăn,
Orice copil crede-n poveşti,
Adăpostind o lume-ntreagă-n
Curaţii ochi copilăreşti.

Orice copil are o mare
Pe care-şi poartă barca lui,
Dar nu se-aşteaptă să coboare
La ţărmul mării nimănui.

Orice copil culege fluturi,
De dorul unei mângâieri,
Şi-ntoarce vremea la-nceputuri
Cu teama de-al rosti pe “ieri”.

Orice copil se poate face
Şi floare şi păun şi cerb,
Silabisind cuvântul pace
Pe limba fiecărui herb.

Orice copil are sub gene
Şi stropi de rouă şi gheţari,
Hrăniţi din legile viclene
Din jocul unor oameni mari.

Orice copil reface-n minte
Destinul primului cuvânt,
Putând să strângă în cuvinte
Lumina-ntregului pământ.

Orice copil e o minune
Irepetabilă precum
Ivirea zilei din genune
Şi focul soarelui din scrum.

(Poveste)

Acum vro şeapte sau opt ani,
Nişte ciobani
Căutau să pripăşească
Un dulău, ca să păzească
Pe oi
De lupi. – Vai de noi!
Vor zice-ndată unii liberi-cugetători:
N-are să vie-o vreme
Când oile să n-aibă de lupi a se mai teme?
Zău, după mine, de multe ori
Cugetătorii-liberi sunt
Fiinţe prea ciudate;
O clipă nu te lasă s-ai parte decuvânt.
Să n-apuci, din păcate,
Să-ncepi cu dânşii vorba, c-apoi să te mai ţii
Sute şi mii
De cugetări înalte şi reflectări profunde
De mult rabd, îns-acuma voiesc a le răspunde
Da, domnii mei,
Cu prea mare dreptate
Aveţi cuvinte de pietate
Pentru miei…
Sau oi… dar, docamdată,
Liberi-cugetători,
Ascultaţi povestea cu ciobanii; ori…
Eu voi tăcea ca să v-ascult.
Nu zău! îmi place foarte mult
S-aud palavre lungi şi late,
Şi despre-aceasta probe pot da necontestate:
La Cameră sunt nelipsit.
Şi, la tot ce s-a vorbit
În Atheneu
Eu
Am fost cel mai fidel dintre auditori.
Fac haz pe oratori…
Dar… să lăsăm acestea,
Şi povestea
Începută să urmăm:
Ciobanii noştri, aşadară,
Plecară
Dulăul să-şi găsească.
Umblară cât umblară
Şi detere-n sfârşit
D-o javră jigărită,
De foame leşinată, cu părul năpârlit.
Cum îi văzu,
Potaia-afurisită
Îşi puse coada-ntre picioare, făcu trei tumbe şi-ncepu
Să se tăvălească,
Să se linguşească,
Să chelălăiască,
Ca toţi câinii nemţeşti
Când, leşinaţi de foame, doresc să-i miluieşti.
Li se făcură milă de şarlă: o chemară,
Şarla-i urmă,
Şi-astfel cu toţi plecară.
O duseră la stână şi şarl-aci jură
Pe lege. – Cum se poate?
Dar şarlele n-au lege, ş-arfi de necrezut,
Veţi zice; fugi d-acolo! -Ştiu bine-aceste toate,
Dar iacă s-a putut!
Şarla jură pe lege, onoare, conştiinţă,
Nu râdeţi de,… să fie un câine de credinţă.

Ardeţi satele, strigă Crişan,
Ardeţi satele care nu se ridică,
Faceţi-le holde mănoase de foc
Să rodească neascultarea prin vreme,
Să se stârpească ultimul sâmbur de frică,
Înălţaţi biserici de flăcări în loc
Şi cântaţi în ele blesteme!

Ardeţi satele, strigă Cloşca,
Ardeţi satele care nu se răscoală,
Să se mistuie toată răbdarea din ele,
Nici un fir de umilinţă să nu mai poată-ncolţi,
Înălţaţi din flăcări până la nouri castele
Şi locuiţi-le cu îndrăzneală
În veacul veacurilor vii!

Numai Horia tace şi se uită în jar:
Nu poate fi în zadar, în zadar, în zadar…

Dis-de-dimineaţă,
De la Sovata am venit,
Te-am căutat peste tot,
Nicăieri nu te-am găsit…

Am fost şi la Căciulata,
Am fost şi la Călimăneşti,
Am fost şi la Căciulata,
Am fost şi la Călimăneşti,
Am întrebat de tine,
Nimeni nu ştie unde eşti…

Spune-mi c-ai plecat,
Spune-mi că te-ai dus,
Dar nu mă lăsa să te tot caut
Când în Est, când în Apus,
Poate eşti la Baia Mare!
Eu nu-ţi ştiu adresa,
Tu nu-mi scrii nici o scrisoare!

Ridici pleoape mari de neguri grele
Si ochii Tai, lumina, mi-i arati.
O, Doamne si stapan vietii mele,
Sunt ochi, purtand adanc noian de stele,
Sunt ochi de foc, ce-aprind pustietati.
Sunt mari ciorchini de boabe luminoase;
Din ele raze curg in loc de vin.
Sunt ochii Tai ca spadele taioase,
Arzand cu rani adanci si dureroase,
In cearcanele cerului senin.
Caci de-ar pica o lacrima fierbinte
Din jarul lor intunecat si greu,
S-ar prabusi in flacarile sfinte
Pamantul tot si mortii din morminte,
Scantei ,s-ar inalta la Dumnezeu.
Ar fi un singur foc, nemarginire
De flacari albe-n val de valvatai.
Si n-ar mai fi nici trupuri nici simtire:
Ar arde numai focul Tau, Iubire,
Lumina-n lungul vesnicelor cai.

Numai in arbori inelele anilor
mereu se largesc.
In trupul meu timpul sporeste subtire
de la o zi mai firav – la alta, subt crugul ceresc.

Tinere sunt inca, tinere toate popoarele –
¬Eu, fiul lor, cat de batran!
Muntii mai cresc, cu umbrele lor, din adancuri.
Nici frunte, nici inima n-am sa-i ingan.

Fosforul si apa, carbunele, galbenul sulf
de subt scoarta in lamura dau.
Stihiile, ele mai cred in obsteasca porunca.
Eu trepte in sus – nu reiau.

În oraşul Viflaem
Veniţi toţi ca să vedem
Că nouă ni s-a născut
Domnul cel făr’ de-nceput

Astăzi şi cel de demult
Şi din proroci fericiţi
O prorocit Isailă,
Că se va naşte Mesia

Dintr-a lui Aluzei neam (/ Elisei)
Şi din roada lui Avraam,
Mântuirea lui Adam.
Pe scaunul lui viclean

Crai, fecioarele cântau
Căci va naşte Pecesta,
[În] ieslea dobitoacelor,
Bucuria maicelor

Culcă-te crai îngeresc,
Culcă-te-n palat ceresc,
Culcă-te pe fân uscat
În scutece înfăşat

Păstorii te-or lăuda,
Îngerii îti vor cânta,
Pe pământ sa fie pace
C-asta Domnului îi place,

Şi-ntre oameni bucurie
Şi o mare veselie,
Şi-ntru mulţi ani viitori,
Şi-ntr-aceste sărbători.

Rataceam parca printr-un oras al câinilor.
Câini, numai câini treceau pe strada:

Unii intr-o parte, altii în alta.
Toti purtau câte o servieta galbuie
Si treceau, plini de importanta, intr-o parte si alta.

Mirarea mea n-ar fi fost atât de mare
Si nici spaima ce m-a lipit de ziduri
Daca din privirile pe care mi le aruncau
N-as fi inteles ca servietele lor erau croite
Din piele de om.

Mai sunt încă roze — mai sunt,
Şi tot parfumate şi ele
Aşa cum au fost şi acele
Când ceru-l credeam pe pământ.

Pe-atunci eram falnic avânt…
Priveam, dintre oameni, spre stele;
Mai sunt încă roze — mai sunt,
Şi tot parfumate şi ele.

Zadarnic al vieţii cuvânt
A stins bucuriile mele,
Mereu când zâmbesc uit, şi cânt,
În ciuda cercărilor grele,
Mai sunt încă roze, — mai sunt.