Bursucului îi venise rîndul şi el să domnească
Peste un pogon de tufe, în pădurea părintească,
Pe marginea unei ape. Rigatul îi era mic
Şi acei ce îl văzură
Toţi într-o unire zic
Că nu era alt nimic
Decît o miniatură.
Dar riga voiajase,
Şi-n streinătate-aflase
Că un bursuc domnitor,
Ce va să-şi facă un nume
Mare şi faimos în lume,
E neapărat dator
Să ia un tron de mărire,
Să dea porunci pe ostire,
Chiar de n-ar avea soldaţi,
Căci astfel obişnuiesc
Toţi acei care domnesc,
Duci sau regi sau împăraţi.
Aşa el şi slobozi
Patru ordine de zi
Într-acest chip redijate:
„Către armiile noastre de linie şi de mare,
Cavalerii, infanterii şi-artileriei uşoare,
Poruncim… şi celelalte.“
O poruncă din acestea, nu ştiu cum s-a întîmplat,
De vînt a fost aruncată
În ţara învecinată,
Unde domnea leopardul; acest domn s-a îngrijat
Văzînd că bursucul are
Armie aşa de mare;
Spre a fi încă mai sigur, el într-acolo porni
Pe ministru Dinafară, pe vulpe, şi-i porunci
Să saluteze pe prinţul, dar în taină-a spiona
Şi a trage cu urechea, dar mai ales a afla
Cum merg trebile p-acolo, cît e de primejdios
Şi cîtă armie ţine vecinul său cel păros.
Sfîrşindu-se ambasada, vulpea înapoi veni,
Se înfăţîşă la curte, se închină şi vorbi:
„Porunca am împlinit;
Cu ochii-mi le-am văzut toate,
Şi poţi dormi liniştit,
Fără să ai griji deşarte,
Căci toate acele armii de linie şi de mare,
Cavalerii, infanterii şi artilerii uşoare
Nu sînt alt, poţi fi prea sigur, pestriţule împărat,
Decît un soldat pe apă şi o luntre pe uscat.“
Vanitatea e mic viţiu, dar cu bună-ncredinţare,
Ea adesea ne expune la ridicol foarte mare.