Desprins din stemă parcă, spre depărtări senine,
Un corb bătrân şi-ntinde puternic negrul zbor,
Şi-n liniştea adâncă, din când în când uşor,
Din ulmi cad frunze moarte rotind în clipe line.

Dar, ca odinioară, de ce azi nu mai vine
Domniţa să privească, din ‘naltul foişor,
Cum soarele-asfinţeşte, împurpurând de dor
Zăvoaiele umbroase de-o tristă vrajă pline,

Când se oglindă-n ape murindele văpăi,
Şi blând văzduhul cerne cenuşă peste văi –
De ce nu mai răsare zâmbind în faptul serii?

– Nu, căci de mult ea doarme în ruinatul schit
De taină-îmbălsămată şi florile uitării
Îi troienescc posace mormântul părăsit.

(1912)

Glic!

Face gâtul sticlei glic!
Draga mea, eşti un simbol;
Zâmbetu-ţi e raiul gol…
Tu eşti mare, eu sunt mic.

Glic!
Glic!

Tu bei vin şi eu beau bere,
Asta nu face nimic;
Un simbol eşti în picere,
Est pahar ţie-ţi ridic:

Glic!
Glic!

Eşti o nimfă, sunt un faun;
Face gâtul sticlei glic!
Pentru ce te uiţi sub scaun?
N-ai să poţi vedea nimic.

Glic!

Săltând, grierul la ţară
Şuierat-au toata vară,
Şi când iarna au venit,
Cu nemică s-au trezit,
Neavând macar de dor
Muscă sau un viermişor
Pe furnica sa vecină
Au rugat să-l împrumute
C-un grăunte, c-o neghină,
Să mai prindă la vârtute,
Zicând: Zău, la timp de trier,
Dau parola mea de grier,
Înturna-voi toată soma
Ş-interesul de-mprumut!
Dar furnica econoamă
I-au zis: Vara ce-ai făcut?
Prin câmpii şi prin grădine
Am cântat păn-au dat bruma.
Tu cântai, îmi pare bine,
Gioacă, vere, dar acuma!

Privesc oraşul furnicar ­
Cu oameni mulţi şi muri bizari,
Pe strade largi cu multe bolţi,
Cu câte-un chip l-a stradei colţ.
Şi trec foind, râzând, vorbind,
Mulţime de-oameni paşi grăbind
Dar numai p-ici şi pe colea
Merge unul de-a-nletelea,
Cu ochii-n cer, pe şuierate,
Ţiindu-şi mânile la spate.
S-aude clopot răsunând,
Cu prapuri, cruci, icoani, viind,
Preoţii lin şi în veştminte
Cântând a cărţilor cuvinte.
În urmă vin ca-ntr-un prohod;
Tineri, femei, copii, norod;
Dar nu-i prohod ­ sfinţire de-apă,
Pe uliţi lumea să nu-ncapă;
Se scurg încet ­ tarra bumbum ­
Ostaşii vin în marş acum,
Naintea lor tambur-major,
Voinic el calcă din picior
Şi tobe tare-n tact ei bat
Şi paşii sună apăsat;
Lucesc şi armele în şir,
Frumos stindarde se deşir;
Ei trec mereu ­ tarra bumbum ­
Şi dup-un colţ dispar acum…
O fată trece c-un profil
Rotund şi dulce de copil,
Un câne fuge spăriet,
Şuier-un lotru de băiet,
Într-o răspântie uzată
Şi-ntinde-un orb mâna uscată,
Hamalul trece încărcat,
Şi orologiile bat ­
Dar nimeni mai nu le ascultă
De vorbă multă, lume multă.

Pe o pernă cu verdeaţă,
De lumină tulburată,
Cască leneş
O brânduşă
În corola-i parfumată.

Împrejuru-i, ghiocei,
Toţi cu fruntea
În pământ,
Scutură din clopoţei,
Uşurel mustraţi de vânt.

Treabă multă-i în natură,
Nu se stă,
Nu se visează;
Când deschid copiii ochii,
Primăvara-i de mult trează.

Altfel, rămâne dor visul
Nopţilor de iarnă, sure
Şi-al copacilor
Plângând,
Fără haine, în pădure.

• Berceuse
• Căutătorul
• Din munţi înalţi
• În nemiloasa devenire
• O, câte lucruri
• Peste câte mii de ani
• Priveşti cum zboară norii
• Răzvrătire
• Vis şi căutare
• Vox in deserto

Iată, vin colindători,

florile dalbe,

Noaptea pe la cântători,

florile dalbe.

Şi ei vin mere, mereu,

florile dalbe,

Şi-L aduc pe Dumnezeu

florile dalbe.

Şi-L aduc pe Dumnezeu

florile dalbe,

Să vă vă mântuie de rău

florile dalbe.

Inima să întărrească,

florile dalbe,

Oamenii să înfrăţească,

florile dalbe.

Că pe cer s-a arătat

florile dalbe,

Un luceafăr minunat

florile dalbe.

Noi vă zicem să trăiţi,

florile dalbe,

Întru mulţi ani fericiţi,

florile dalbe.

Şi ca pomii să-nfloriţi,

florile dalbe,

Şi ca ei să-mbătrâniţi,

florile dalbe.

Fiică dalbă de-mpărat
Lumnioară, ochii-s negri
Dimineaţă s-o sculat

Faţa dalbă şi-o spălat
La fântân-o alergat

La fântână la făjet
Unde curge apa-ncet

Şi-mprejur p-ângă fântână
Sunt feciori de-a ei măsură

Ea-n fântână s-o-aplecat
Junii la ea s-o ţâpat

Inelu’ i l-o luat
Inelu’ i l-o luat

Adă june inelu’
Putrăzâu-ai ca măru’

Rujini-ai ca ghieru’
Rujini-ai ca ghieru’

Ca ghieruţu plugului
În postul Crăciunului.

Lucra Manole meşterul cu trudă
Şi fără spor la zidul legendar,
Că-n faptul nopţii, piatra de sub var
Smintea din loc cu tencuiala udă.
Dar n-a mai fost istovul în zadar,
Când a zidit cu desnădejde crudă,
În temelii, un om străin, nici rudă,
Ci draga lui: trup viu, cu ochi de jar.

S-a-năbuşit năprasnic fericirea,
Dar întărită-i schela. Turnuri sfinte
Sclipesc urcând în soare mânăstirea.

Asemeni lui, purtând un ivs în minte,
Poeţii îşi ating desăvârşirea
Zidind iubirea vieţii în cuvinte.