umbra coboară din trupul de Om
şi mi se face covor la picioare
calci peste ea – o scuipi – o toceşti
şi nu plânge că-i greu şi c-o doare

o privesc cum zace sub mine
şi unoeri – rar – îmi dau seama
că umbra mută mă duce-n spinare
cum mă târau cândva tata şi mama

vreau s-o cinstesc – în vreo crâşmă
să ne omenim – ca acasă
dar umbra fidelă nu se clinteşte
stă ca un câine – sub masă

atunci m-am gândit să cobor eu la ea
dar a fugit undeva – în pământ
ne-au podidit florile şi uitarea:
peste noi trecea o boare de vânt.

Plânge-o mierlă-ntr-o răchită
La răscruci de Dealu-Mare…
Suie-n pas domol răzorul
Un voinic pe murg călare…

Jos, în smalţ de soare-apune,
Turla satului străluce;
Sapă murgul şi nechează
Şi-nspre vale vrea s-apuce…

Se înalţă-n şea voinicul,
Vede-o casă-ntre poiene,
Şi cu mâneca cămăşii
Zvânt-o lacrimă din gene…

Într-o clipă strânge frâul
Şi-l îndeamnă-n altă parte,
Dârz pleoapele-şi închide…
“Du-mă, murgule, departe!…”

Sfărmând jgheabul cu potcoava
Drumului s-aşterne murgul –
Peste plopi cu frunza rară
Cade-nlăcrimat amurgul…

(1905)

I – Oh! Doamne

Oh! Doamne, rău m-ai urgisit,
În soarta mea m-am împietrit
Rămân ca marmura de rece…
Să plâng, să sufăr, am uitat.
Am fost un cântec care trece,
Şi sunt un cântec încetat
Rămân ca marmura de rece…
Uscat e tot ce-a înflorit,
Entuziasmul a murit,
Şi a mea inimă a-ngheţat…

Am fost un cântec care trece
Şi sunt un cântec încetat.

II – Ţărână

Ţărână — suntem toţi ţărână,
E de prisos orice trufie…
Ce-a fost, în veci are să fie…
Din noi nimic n-o să rămână.
Zadarnic falnice palate
Sunt în pământ rădăcinate
Nici o pieire nu s-amână.
Despoţi, cu frunţi încoronate,
Poeţi, cu harpe coronate,
Filozofi, oameni de ştiinţă,
Păgâni, vestiţi prin necredinţă,
Nici o pieire nu s-amână…
Ţărână, suntem toţi ţărână.

III – Iertare

Iertare! Sunt ca orice om
M-am îndoit de-a ta putere,
Am râs de sfintele mistere
Ce sunt în fiecare-atom…
Iertare! Sunt ca orice om.
Sunt ticălosul peste care
Dacă se lasă o-ntristare
De toţi se crede prigonit,
Dar, Doamne, nu m-ai părăsit…
Sunt om ca orice om — iertare.

IV – Duşmanii

Duşmanii mei se înmulţesc
Şi nedreptatea mă-nfăşoară…
Abia mai pot să mai trăiesc
De cine n-am lăsat să moară,
Aleargă toţi şi mă-nnegresc,
Ah! Viaţa nu este uşoară.

V – Zburam

Zburam pe aripi strălucite…
Copilul cel de altădată
Nevinovat ca şi o fată
Neveştejită de ispite,
E azi mocirla noroioasă
Cu adâncime-ntunecoasă
Şi cu miasme otrăvite.
Sunt eu de vină, sau nu sunt,
Oh! Dumnezeule preasfânt,
Auzi-mi glasul pocăinţei,
Redă-mi puterea biruinţei,
Refă-mă omul care-am fost
Sau dă-mi obştescul adăpost…
Zburam pe aripi strălucite.

VI – Şi-au zis…

Şi-au zis: — e singur — e pierdut
Asupra mea se năpustiră…
Onoarea mea o nimiciră,

Am sângerat, dar am tăcut.
Mă înjosiră, mă loviră,
Cu mici, cu mari mă răstigniră;
Din inimă nu mi-au lăsat
Un singur colţ nesfâşiat.
Fraţi, rude, toţi mă duşmăniră,
Pe cât plângeam, pe-atât rânjiră,
O ţară-ntreagă s-a-ntrecut
Să-mi dea venin — şi l-am băut.
Dar, Doamne, nu te biruiră.

VII – Cât am trudit…

Cât am trudit, cât am muncit,
Şi cum nimic n-am folosit,
În lume nu este răsplată…
Dreptatea este blestemată,
Şi omul bun nesocotit.
Pe fruntea mea n-am nici o pată –
Zadarnic! — sunt un osândit,
În lume nu este răsplată.
Cât am trudit, cât am muncit.

VIII – Eram

Eram puternic împărat
Prin sufletească poezie,
Prin tinereţe, prin mândrie,
Prin chip de înger întrupat.
Mi se-mplinea orice dorinţă,

Era o lege-a mea voinţă;
Râdeam de orice duşmănie…
Prin sufletească poezie,
Domneam de soartă nencercat.
Eram puternic împărat.

IX – N-am în ceruri

N-am în ceruri nici o stea…
Soarta mea e soarta rea,
Am pierdut orice credinţă
Înecată-n suferinţă,
Am pierdut orice putere
Nimicită de durere;
Însă viaţa nu-mi blestem
Şi nici moartea nu mi-o chem;
Fără scop trăiesc în lume
Nu mai sunt decât un nume,
Nu mai plâng, nici nu mai gem,
Iar cuprins de griji amare,
Nu mai sunt decât răbdare…
N-am în ceruri nici o stea.

X – Doamne, toate…

Doamne, toate sunt prin tine
Şi averea, şi puterea,
Fericirea, mângâierea
Ce ne trebuie ştii bine.
Dai cu dreaptă socotinţă

Mulţumiri şi suferinţă
Lui Isus i-ai dat o cruce
Căci ştiai c-o poate duce;
Când dureri ne dai şi nouă,
Ne dai plânsul ca o rouă;
Când dai marilor putere,
Nu le dai nici o plăcere,
Când dai răilor cruzime,
Dai blândeţe la victime.
Eşti puterea înţeleaptă
Şi justiţia cea dreaptă;
Fă oricând ce vrei din mine.
Doamne, toate sunt prin tine…

XI – M-am uitat

M-am uitat la fericiţi…
I-am văzut nemulţumiţi
E orice zădărnicie.
Cei pe care-i vezi în slăvi
Adăpaţi sunt cu otrăvi;
Cei trăiţi în sărăcie
Plâng pe-a lor nemernicie;
Cei mai mândri împăraţi
Sunt de chinuri zbuciumaţi
E orice zădărnicie.
Vai, născut eşti să trăieşti,
Nencetat să pătimeşti
Fii frumos, fii sănătos,
Eşti de-acelaşi vierme ros;
Traiul crud şi nempăcat

Te sfărâmă nencetat,
Să te soarbă are pripă,
Nu-ţi dă pace de o clipă.
Bogăţie, sărăcie,
E orice zădărnicie.
Sănătate, tinereţe,
Minte, suflet, frumuseţe,
Tot ce-a fost, ce-are să fie,
E orice zădărnicie.
Fiţi, trăiţi, dar nu doriţi…
M-am uitat la fericiţi.

Întâi, fiindcă mi-a fost lene…
Al doilea, nu-s modernist
Sentimental ca Demostene
Şi nici ca Blaga – futurist…

Al treilea, mi-e imposibil:
Eu dezaprob şi versul şchiop
Şi orice premiu divizibil…
Al patrulea – sunt mizantrop.

Al cincilea, din fudulie…
Al şaselea, fiindcă n-am
Încredere-n Academie
Şi nici la cine s-o reclam…

Al şaptelea, – mi-a fost ruşine…
Al optulea, n-aveam nici eu
Părere bună despre mine…
Al nouălea, îmi vine greu

Să mă prezint cu opu-n mână
Pe la iluştrii mei confraţi
Din Academia Română,
Să zic: “E bun – mi-l premiaţi?…”

Al zecelea, nu pot admite
Să fiu învins la handicap –
Şi când m-ar scoate din sărite
Le-aş da, pardon, cu opu-n cap!

Al unsprezecelea, – valuta
Reduce-o parte din talent.
Când mia face azi cât suta,
Ori dai un spor echivalent,

Ori tragi oblonul la fereastră…
Şi-al doisprezecelea – nu pot,
Fiindcă printre dumneavoastră
E unul cârn şi idiot…

(Pentru ce n-am concurat niciodata la premiile Academiei.)

Daca nu ne-am fi-ntilnit
(Absolut din întâmplare),
Tu pe altul oarecare
Tot asa l-ai fi iubit.

Daca nu-ti iesam în drum
Ai fi dat cu bucurie
Altuia strain, nu mie,
Mingaierile de-acum.

Ai avea si vreun copil
Care, poate (idiotul!),
Ar fi semanat în totul
Cu-acel tata imbecil.

Si asa… ce lucru mare
Ca-ntr-o zi ne-am intilnit
Si ca-s foarte fericit, –
Absolut din întâmplare!

Inul: Ştii tu, cămeşă dragă, ce erai odată?
– Ce să fiu? Eram ceea ce mă vezi: cămeşă albă cu care se îmbracă oamenii.
– Nu-i aşa! Ai fost o sămânţă, apoi o buruiană clătinată de vânt ca toate buruienile: aşa naltă, supţirea, tocmai de potriva mea; erai in cu floricică albastră, draga mea. Când ai fost crescut şi copt, cum sunt eu acum, oamenii te-au smuls din pământ, te-au legat fuioare, te-au pus copăcel şi te-au lăsat la soare să te usuci. După aceea te-au culcat pe ţol şi te-au bătut cu beţe, ca să-ţi scoată sămânţa,; apoi, bătut şi stâlcit cum erai, te-au dus la baltă şi te-au pus în topitoare, unde-ai stat vro zece zile ca să te topeşti, adecă să-ţi putrezească hlujul. După asta, te-au scos şi te-au pus iarăşi la soare să te usuci, răzămându-te de gardul pe care eşti întinsă acum. Fiind uscat, te-au meliţat, şi hlujul tău s-a prefăcut în posderie, iară cojiţa ta în fuior. Femeile apoi te-au răgilat, te-au periat, te-au făcut fuior frumos şi moale ca mătasa, dinfuior te-au făcut caier, te-au pus în furcă şi au început a toarce, prefăcându-te în tort sau aţă. Tortul l-au depănat pe rişchitor, spre a-l face căleap; călepele s-au fiert cu leşie, să se înălbească, apoi le-au pus pe vârtelniţă, de pe care au început a le depăna pe mosoare, cu letca. De pe mosoare te-au urzit pe urzoi, apoi te-au luat şi te-au învălit pe sulul de dinapoi, punând vergelele printre pături, ca să nu hrentuiască urzala; şi fuscei pintre rost, ca să nu încâlcească natra. După asta te-au nevedit, trecându-te prin iţe şi prin spată; şi, cu ajutorul slobozitorului, al zăvorului şi al lopăţelei, te-au întins în stative, legându-te de sulul de dinainte, de unde se începe gura-pânzei. Călepele lăsate pentru bătătură, le-au depănat pe ţăvi cu sucala; apoi punând ţăvile în suveică, au început a ţese: adecă, a trece bătătura pintre urzală cu ajutorul tălpigilor, al scripeţilor şi al iţelor. Ca să se îndesască firele, bătătura se bate cu vatalele, între care e aşăzată spata. Şi iaca aşa te-au prefăcut în pânză. Când era cald afară şi frumos, femeile te-au dus la baltă şi te-au ghilit; apoi te-au fiert cu leşie şi iar te-au ghilit, până te-ai înălbit. Când erai albă cum trebuie, te-au uscat, te-au făcut vălătuc, te-au croit şi au făcut din tine ceea ce eşti acum.
– Mică buruiană, nu ştiu de unde ai mai scos atâtea despre mine!
– Hei, dragă, dar poate nu ştii că oamenii mai fac pânză şi din sora noastră cânepă şi din fratele nostru bumbac, ba şi din înghimpătoarea urzică, mai fac un fel de pânză. Dar în fabrici se ţes fel de fel de pânzeturi, mult mai uşor şi în timp mult mai scurt.
– Bre, multe mai auzi!
– Mai aşteaptă că n-am sfârşit încă. Din cămeşă sau rufă, peste câtva timp, ai să te faci tearfă, din care se face scamă pentru bolnavii din spitale şi pentru soldaţii căzuţi în bătălie. Apoi te caută ca iarba de leac să facă la fabrică din tine hârtie.
– Mare minune mi-ai spus, dragă buruiană, zise cămeşa. De-a fi aşa, apoi toate lucrurile nu sunt ceea ce se văd, ci altăceva au fost odată, altăceva sunt acum, şi altăceva au să fie.
– Tocmai aşa, soro!
– Gardul pe care eşti tu întins acum a fost altă dată pădure. Ce are să fie de acum înainte?
Mătasa: frunză de dud, intrată în pântecele unor gândaci… Varul ce-a mai fost înainte?… Dar funiile şi odgoanele?…ş.a.l
Femeile leneşe de la ţară au cântecul acesta:

Pusei pânza,
Când da frunza,
Ş-o gătii
La Sân-vasii (Sf. Vasile)
Şi-mi pâru că mă grăbii
Şi de lungă-i
Ca o pungă;
Şi de lată…
Toată-i spartă
Pe sulul de dinapoi
O sută de latunoi
Pe sulul de dinainte,
Cioprea le mai ţine minte.
Printre iţe şi-ntre spată,
Paşte-o iapă deşălată;
Pintre iţe şi fuscei
Paşte-o scroafă cu purcei…

Un vânt de seară
aprins sărută cerul la apus
şi-i scoate ruji de sânge pe obraji.
Trântit în iarbă rup cu dinţii-
gândind aiurea-mugurii
unui vlastar primavăratic.

Îmi zic: “Din muguri
amari înfloresc potire grele de nectar”
şi cald din temelii tresar
de-amarul tinerelor mele patimi.

(1919)

Pe munţi, de unde neaua cu greu se dezlipeşte,
Întocma ca şi muşchiul de vechiul său copaci,
Pe unde om cu suflet atunci numai păşeşte
Când oarba soarte-aduce vrun vânător ghibaci;

Aci, săpată-n pietre, se află-a mea chilie,
Sub fagi cărunţi de zile, ce nu ştiu de săcuri;
Pe unde primăvara cu multă maiestrie
Aşează-ale lor cuiburi ulii, şoimi şi vulturi.

Un pat, un vas de apă, măsuţa mea pătrată,
Pe dânsa tubul magic, de care mă servesc.
Cu-aceste scule simple se află mobilată
Căsuţa mea de munte în care locuiesc.

Eu n-am fugit de lume c-ar fi prea păcătoasă,
Cum fac părinţi şi mame ce intră-n monăstiri,
Ducând vieaţă aspră, nu însă virtuoasă,
Că-n lume e vârtute a fi domn pe simţiri.

Nici cred că e deşeartă a omului silinţă
Spre tot ce mintea-ncearcă, geniu-i deplinit,
Străbate apa-n piatră şi stric-a ei fiinţă,
De ce nu chiar şi omul cu naltul său spirit?

O faptă glorioasă, păstrată-n istorie
Din evii barbariei străvechi ce au trecut,
Însuflă până astăzi curagi şi bărbăţie
Şi-ndeamnă-a merge sigur pe drumul început.

Pruncuţul mic de zile se-mpiedecă şi cade,
Se vaietă şi plânge, se trage-ncetişor;
S-apucă cu iuţeală de verice palisade,
Să-şi afle numai scopul de-a merge pe picior.

Popoare sugrumate se luptă cu tărie
A rumpe jugul aspru şi mult apăsător;
Prin aste însă cheamă asupră-şi o mânie
A celor ce le-apasă, şi-n urmă-s prada lor.

Ma, toată încercarea de ceaţă ş-apăsare,
De sâlă şi sclăvie e un triumf părut;
Căci spiritul culturei străbate de mirare
Şi viitoru-nvaţă cu fruct de la trecut.

Martirii legei nouă, vărsându-şi sacrul sânge
În cauza cea morală şi plină d-adevăr,
Formară o falangă ce nu se mai înfrânge,
Şi care stă din seculi, ca stâlpul cel de fier.

Cât pentru-a mea chemare aci-n singurătate,
Vă spun că am plăcere a fi un privitor
La tot ce se întâmplă prin urbi, cetăţi şi sate
Prin casă şi-n afară la-ntregul nost’ popor.

Ocheanul meu pătrunde la Dunăre devale
Prin negura din fumul gâtlegelor de foc;
Ce fac, ce cochetează colo în căpitale
Românii prin saloane, eu văd şi-aud de loc.

Din timp în timp voi scrie, să ştie fiecine
Pe cel ce s-amăgeşte prin jucării prunceşti
De-şi vinde fii şi mamă în urmă şi pre sine;
Pre cei ce varsă ura în inime frăţeşti.

Iar dacă-un caz fatale ar da vot de pierire,
Ştergând din cartea vieţei p-acest prea blând popor
Atunci în astă lume neavând vro mulţămire,
Aci p-o stâncă rece doresc ca să şi mor!

(1854)

Vine, tată, Oltul mare;
Malul stâng de-abia-l zăresc.
Las să vie Oltul mare,
Că, români de când trăiesc,
Oltul tot la piept ne are
Şi-i al nostru şi ne ştie
Şi nu bate cu mânie
Malul cel basarabesc.
Vine mare, las să vie
Că ni-e sol dumnezeiesc.
Vine, tată, Oltul mare,
Brazi trăsniţi rostogolind.
Las să vie Oltul mare,
Căci tătarii-ncoace tind,
Dar li-e Oltul în cărare
Şi n-au inimă să-l treacă
Şi sperieţi se-ntorc şi pleacă,
Cu noi horă nu se prind.
Las să vie, că-i îneacă,
Neamul nostru mântuind.
Vine, tată, Oltul mare,
Şi cu sânge-amestecat.
Las să vie Oltul mare,
Că mulţimi de oşti tătare
El pe mal a apucat.
Lifte poartă, lifte duce,
Lifte, bată-i sfânta cruce;
Oltul capul le-a mâncat!
Las să vie să-i apuce
Că ni-e scut de Domnul dat.