În mine a lovit străinul
De Paşti sau Denii.
Dar încolţitu-m-au bezmetici
Şi moldovenii.
Că nu suntem români străinul
Pe-a lui o ţine.
Şi-ai mei mai tare-l cred pe dînsul
Decît pe mine.
Basarabie cu jale,
Basarabie,
De pe deal şi de pe vale,
Basarabie!
„Încîlcită-ţi este viaţa“,
Basarabie!
„Ca grîul ce-l bate gheaţa“,
Basarabie!
În mine-au dat şi moldovenii
Necreştineşte.
Ci-s fericit că-n ei românul
Tot mai trăieşte.
Ei spun că nu-s români, ci lacrimi
În piept frămîntă
Cînd un Fărcaş sau Vicoveanca
Sau Gheorghe cîntă.
Basarabie cu jale,
Basarabie,
De pe deal şi de pe vale,
Basarabie!
„Încîlcită-ţi este viaţa“,
Basarabie,
„Ca grîul ce-l bate gheaţa“,
Basarabie!

Fie-a voastră-ntreagă ţară,
Şi de cereţi, vă mai dăm,
Numai daţi-ne voi graiul
Neamului şi se sculară
Să ne vremuiască traiul
Câţi duşmani aveam pe lume!
Graiul ni-l cereau anume,
Să-l lăsăm!

Dar nestrămutaţi strămoşii
Tot cu arma-n mâini au stat:
Au văzut şi munţi de oase,
Şi de sânge râuri roşii,
Dar din ţara lor nu-i scoase
Nici potop şi nici furtună.
Graiul lor de voie bună
Nu l-au dat!

Astăzi stăm şi noi la pândă,
Graiul vechi să-l apărăm;
Dar pe-ascuns duşmanii cată
Să ni-l fure, să ni-l vândă.
Dacă-n vreme tulburată
Nu ne-am dat noi graiul ţării,
Azi, în ziua deşteptării,
Cum să-l dăm?

Repezi trec cu vifor anii,
Ispitind puterea ta,
Neam român! Cu ură mare
Vor căta mereu duşmanii
Graiului român pierzare;
Dar să piară ei cu toţii:
Nu l-am dat, şi nici nepoţii
Nu-l vor da!

(Poezia  pusă pe muzica compozitorului T. Cerne.)

Buciume cu voce tare,
La bună vreme răsuni:
Eu salut a ta cântare,
Ca vitejii mei străbuni.

A lor bucium suna semnul
Mişcărilor ostăşeşti,
Iară tu ne cânţi îndemnul
La fapte înţelepţeşti.

Patriotica simţire
Vrei să deştepţi între fraţi,
Ale căror despărţire
A stat ani îndelungaţi.

Şi ce viaţă e mai bună,
Cum psalmistul a cântat:
Decât fraţii împreună
Să trăiască ne-ncetat?

România să vieze
Subt o lege, subt un scut,
Să tot binecuvânteze
Pre cei ce-o au renăscut!

Cântă, cântă, bucium falnic,
De străbate la auz;
Căci pentru păcatul jalnic
Sunt între arcaşi şi surzi.

Primul an, al meu, de şcoală!
…Cei mai mici , băiat sau fată,
Greu se culcă, greu se scoală.
Eu nu-ntârzii niciodată.

Plin ghiozdanu-abia încape.
Cărţi, caiete, o grămadă.
Şcoala e aici aproape.
Casa e pe-aceiaşi stradă.

Mama, scumpa mea şi buna,
Chiar când seara mă mai ceartă,
Dimineaţa – totdeauna –
Mă aduce pân-la poartă.

Ce mulţime mare vine
Cu ghiozdanul între umeri…
Cred şi eu. E-aşa de bine
Să înveţi, să scrii, să numeri.

-Primul an, al tău, de şcoală…
Dragă-mi eşti şi tare mică!
Curtea noastră e mai goală,
Şi e singur Azorică.

Anul ăsta, se-nţelege,
Altfel eşti, în pragul toamnei.
Şcolăriţă eşti, în lege,
Da-mi lipseşti, comoara mamei!

Parcă spune: Ce mai fată!
Stă cu ochii umezi parcă.
Râde-apoi, un pic…Şi – iată –
Parcă lacrimi o încearcă.

Nu-i nimic. E bine. Numa
Vezi de-ascultă! Vezi de-nvaţă!
Coşcogea fetiţă-acuma,
Ai intrat, şi tu, în viaţă…

-Mamă! Asta-i supărare?
(Râde fata…) Ce-i adică?
Merg la şcoală, de, sunt mare,
Nu pot să rămân tot mică!

Cu bunicul şi bunica
Am fost astăzi la plimbare.
Unde mergem împreună?
S-adunăm un pic de soare!

De ce spui aşa bunico?
Soarele nu se adună!
Doar în ochişorii mei
El nicicând n-o să apună!

Ne plimbăm în parc, căci iată!
Toamna caldă şi-nsorită
Se sfârşeşte şi îndată
Vine iarna zgribulită!

Am iubit urite dar destepte
si frumoase fără capatii,
n-am avut inbirea cea dintii
n-a avut rabdare să m-astepte.

Ingerul ca unghia intoarsa
mi-a crescut în carne dimpotriva,
mi-ati adus la nastere coliva
si la groapa dric cu cioc de barza.

Zilele bolesc pe-aici ca anii,
anii – zilieri trecuti prin ferma.
Va uitarati cu binoclu-n sperma
cum vislesc stramosii mei, tiganii.

Haida-de! De-a lungul si de-a latul
m-ati vinat când nu eram acasa.
Chiar si-acum când stau intins pe masa
eu sositul rid de eu plecatul.

Urându-i-se singur în stihii,
A vrut şi Dumnezeu să aibă-n cer copii
Şi s-a gândit din ce să-i facă,
Din borangic, argint sau promoroacă,
Frumoşi, cinstiţi, nevinovaţi.
Se puse-aşezământul dintre fraţi.

Dar i-a ieşit cam somnoros şi cam
Trândav şi nărăvaş strămoşul meu
Adam;
Că l-a făcut, cum am aflat,
Cu praf şi niţeluş scuipat;
Ca să încerce dacă un altoi
De stea putea să prindă pe noroi,
Că, de urât, scuipând în patru zări,
Stingher,
Făcuse şi luminile din cer.

Dar iată că l-a nimerit,
Din pricina aluatului, greşit,
Şi că Adam, întâiul fiu
Al Domnului, ieşise, parcă, şi zbanghiu.
Nu-i vorbă, nici o poză nu ne-nvaţă
Cum ar fi fost omul dintâi la faţă.

Nici unda lacului nu l-a păstrat,
În care se-oglindea la scăpătat.
Puterea lui dumnezeiască,
Dormind mereu, căta să-l mai trezească;
I-a rupt un os din coaste, ceva,
Şi-a zămislit-o şi pe Eva.

Mai poţi căsca de lene, iarăşi,
Când ai o soră şi-un tovarăş?
S-au luat de mâini şi-au cutreierat
Grădina toată-n lung şi-n lat.

Să nu te miri că, şovăind şi mici,
Li se julea şi nasul prin urzici.

Un vulpoi coprins de boală,
La putere foarte prost,
Însă învăţat în şcoală,
Logica ştiind de rost,
Făcu plan ca să vorbească
Şi să predice-n pustii;
Se silea să dovedească,
C-un stil dulce, vorbe mii,
Că cu o simplicitate
Şi cu traiul cel cinstit,
Cu năravuri lăudate,
E oricine fericit;
C-astă lume desfrînată
Totdauna ne-amăgeşte,
Fără a ne da vrodată
Cîte ne făgăduieşte.
Dar la buna-i predicare
Nimini nu da ascultare.
Cîţiva şoarici, cerbi de munte
Veneau rar să o asculte;
Însă ei în depărtare,
Neavînd nicidecum stare
Fără cinste sau favor,
Nu putea da-ncredinţare,
Slavă astui orator.
Aşa el schimbă vorbirea,
Defăimă năpăstuirea,
Pe urşi, tigri, lei, pardoşi,
Arătînd a lor turbare
Şi a sîngelui vărsare,
Şi că sînt nesăţioşi.
Atunci cerbi, ciutele toate
Ascultau întru mirare,
Şi în lacrimi cufundate
Plecau de la adunare.
Vulpea-şi făcu mare nume;
Un leu foarte cu credinţă,
Domn p-acea parte de lume,
Să o vază-avu dorinţă:
Deci şi ea cu bucurie
La palat grăbi să vie,
Unde ajungînd vorbeşte;
Tonul ei înmărmureşte
P-ai pădurilor tirani:
Cu putere ea descrie
Slaba nevinovăţie,
Pradă acestor duşmani,
Cufundată în durere,
Cerînd la-nalta putere
Asupră-le ajutor.
Curtezanii în mirare
Ascultau cu supărare,
Căci aşa vrea prinţul lor,
Care plin de bucurie
La palat pofti să vie
Vulpea în acel minut.
„Ce-ai vorbit, îi zise,-mi place,
Căci prin tine mi se face
Adevărul cunoscut;
Însă pentru osteneală,
Spune fără de sfială,
Ce vrei? slujbă, rang sau bani?“
Oratorul zise-ndată:
„Prinţule, în loc de plată,
Aş pofti cîţiva curcani.“

(Ed. 1832)

Trec zilele cu sacii grei in spate,
Ca niste cersetoare alungate,

Din casa-n casa si din poparta-n poarta,
Pe ulita vietii cea desarta.

Cu talpile ranite, zdrenturoase,
Sunt numai piei intinse peste oase.

Zadarnic tot intind causul mainii,
Le-ntampina si le petrec doar cainii.

Cate-un copil pitit pe dupa usa
Le-azvarle-n poala pietre si cenusa.

Trec zilele ca niste cersetoare,
Bureaza des si nu-i un pic de soare.

Si ele bat flamande la zaplazuri,
Dar nimeni nu le-ntreaba de necazuri.

Asteapta lung, dar roate, nu se-ndura
Sa plece iarasi far-o-mbucatura.

Tarziu, cand toti cineaza pentru seara,
Pornesc tarasi si ies din sat afara;

Acolo e o casa-n drum, pustie,
Fara de gard, cu geamuri de hartie.

Nu-s usi, nu-i foc, dar ele dau de bine,
Si intra sa se culce-ntre ruine.

Si-adorm, asa, lihnite, despuiate,
Ca le gasesti a doua zi-nghetate.