Cu-amândouă mânile
Inima o ţii
Şi îi simţi bătăile
Repezi, dulci şi vii.

Ochii-n trup se sperie
Şi revarsă foc.
Ai visat vrodată tu
Astfel de noroc?

Un noroc asemenea
Blând şi dureros!
Tu iubeşti, copila mea,
Fără chiar să ştii.

Omenirea e ca moartă.
Vii sunt numai flori şi plante.
Ea-şi deschise neagra poartă
Ce clădită-a fost de Dante.

Stema ei de diamante
Nimicită-a fost de soartă.
Omenirea e ca moartă.
Vii sunt numai flori şi plante.

Spre-ale visului ghirlante
Nici-o aripă n-o poartă;
Obosit e chiar Atlante,
De povara ce tot poartă.
Omenirea e ca moartă.

Să nu vorbim de cei care-au sărit
din luntre, ca s-ajungă mai devreme
la ţărm: sunt nişte diletanţi ai morţii…
Noi însă, pasagerii cu vocaţie,
ne îndeletnicim cu diferite
afaceri, dintre care cea mai bună
e creşterea. Da: creştem, devenind
tot mai flămânzi de nemurire. Unii
se şi realizează. Ce plăcere
să-i vezi crescându-şi numele în lemnul
de pin al luntrii!… Unii dintre ei
păzesc copiii – să nu joace rişca.
Alţii s-au instalat, cuminţi, la pupă
şi studiază dârele. Există
chiar mâncători de ciocârlii, al căror
gâtlej o să le supravieţuiască.
Dar cei mai mulţi îşi schimbă-ntruna locul
împrumutându-şi sculele, în tranşă.
Când câte unul strigă: “Hei, luntraşe!”,
ecoul îi răspunde leneş: “Doarme…”;
Dar asta este o poveste-n care
mulţi nu mai cred. În general, n-avem
nici paraziţi, nici boli molipsitoare.
(Idei există, însă nu fac pui.)
Un singur lucru ne îngrijorează
(dar cei ce-l spun sunt aruncaţi în apă):
de-atât amar de vreme n-am primit
nici un mesaj – un porumbel, o trâmba –
ca semn că vom vedea curând uscatul.
(Telegrafistul a murit, şi nimeni
nu-şi aminteşte alfabetul Morse.)
Să fi greşit direcţia?… Nu cred:
curentul bate-n dunga luntrii noastre,
iar soarele-apucând ne-arată locul
de naştere al peştilor cu aripi.
Cât mai avem până acolo? Unii
susţin că, peste câtva timp, vom trece
Meridianul Lunii, ajungând
pe-o mare care curge dedesubtul
acesteia, de unde vom vedea
pe cer cum navighează umbra noastră.

E ora mesei. Se aud ţipând
cei care-aleşi prin tragere la sorţi
(cu zaruri măsluite!) vor fi astăzi
excluşi de la festin: sunt bucătarii…

Cea mai mare surpriză
cel mai mare şoc,
nebunia serii,
punctul culminant
al balului nostru mascat
în care
nimeni
n-a mai cunoscut pe nimeni
a fost acela în care
cineva
a avut ideea genială
să apărem cu toţii
cu feţele noastre reale.

A trebuit să ne mascăm
din nou
ca să ne mai putem
recunoaşte
şi să ne dăm
bună ziua.

(Poezii cenzurate, Editura Păunescu 1990)

Mânat de soartă pe-a vieţii valuri,
Se duce omul fără-ncetare.
Şi-mpins de vânturi, lovit de maluri,
Aci se-afundă, aci apare.
Pătruns de chinuri, sărmanul plânge,
Şi mai nainte de-al său mormânt,
El moare-n lampa care se stinge,
El moare-n creanga ruptă de vânt,
El moare-n steaua care apune;
Şi tot ce cade şi tot ce tace
Moartea-i arată, de moarte-i spune,
Pân se cufundă barca-i în pace.

Ceas de cumpana. Amurg.
Vai, toate catre soare curg –
¬taramul larg si noi cu el.
Pe-o lina aurie apa
Thule si Orplid, tara dupa tara,
toate trec prin soare
ca printr-un inel.
Se curma ziua, vine seara.
Un fluviu purtator a toate
duce plute, varste mute,
catre cele nevazute
in marea noapte.

Mi-a mai rămas puţină tinereţe,
Mă desfrunzesc de ani ca o livadă,
Mi-i palma mâinii scrisă cu tristeţe,
Şi ochii – tupilaţi lângă baladă.

În mine plopii-şi suie fremătarea,
Ca în adâncul inimii să mâie,
Obrajii mi-i sărută înserarea,
Împrospătând cu stele şi cu grâie.

Cu doina apei curg spre totdeauna,
Cu ciocârlia inima mea zboară.
Privesc cum noaptea ia pe umăr luna
Ca pe un pui ucis, de căprioară.

Ades simt ghioceii duioşiei
Că-mi înfloresc din piept şi din privire,
Când bălţile-s ferestrele câmpiei,
Prin care văd departe,-n amintire.

Trecutul meu e-n ceaţa din dumbravă,
În frunze viitorul meu suspină.
Un nour poartă lebăda-i bolnavă,
Scăpând din plisc grăunţe de lumină.

Pare-un surâs al soarelui pământul.
Aleargă cerul după rândunele.
Stau frunte-n frunte ca apusul. Vântul
Se plimbă printre gândurile mele.

Ca o icoană-ncepe să s-afume
Făptura mea de stinse curcubeie.
Zădarnic însă locul meu în lume
Vrea salcia pletoasă să mi-l ieie.

(din volumul “Argint”, 1939)

Greu e când eşti gospodină!
Uite, eu, cât sunt de mică,
Iute-s ca o rândunică,
Harnică-s ca o albină.

Cum mă scol, cobor în grabă
Colivia din perete,
Să dau boabe la sticlete,
Că-i un cântăreţ de treabă.

Vreme multă nu-mi rămâne;
Pisicuţa, de cu noapte,
Miaună şi-mi cere lapte –
Iar Grivei îmi cere pâine.

Învăţ lecţiile toate
La citit, la socoteală –
Că doar n-o să plec la şcoală
Fără lecţii învăţate!

Cu păpuşa-i alt bucluc!
Din şindrilă şi din beţe,
Trebuie să-i fac pătuc
După sobă să nu-ngheţe.

Uf, ce mare-i bucuria
Când sunt gata toate-n pripă!
Nu stau locului o clipă…
Tare-i grea gospodăria!

Dragoste adevărată
De fecioară prea curată;
Tânără-ntineritoare,
Dragoste de fată mare;
Însă plină-i de durere
Dragostea cea de muiere,
De durere şi de haz,
De dulceaţă şi necaz;
Îndărătnică şi dragă
Cată ceartă ziua-ntreagă,
Iară sara se împacă,
Că tot ţie va să-ţi placă;
Dragostea de la muieri
E cu sare şi piperi,
Nu-i lihnită şi dulceagă,
Zi cu zi în foc te bagă,
E războinică, fierbinte
Şi cu capul fără minte;
Dragostea de la muiere
E ca fagurul de miere,
Dar un fagur pipărat,
Dulce când e supărat,
Că-i răstită şi cu toane,
Nedusă pe la icoane;
Ochii negri amândoi
Îţi dau pururea război,
Gura cea cu zâmbetele,
Tare-ţi poartă sâmbetele
Ş-acel drac cu mâni subţiri
Cu mânie în priviri
Tot mai scump pe zi ce merge…