Creştea un stuf de albaspină
Ce înflorea voios la soare,
Umbrind o cruce în ruină
Pe valea Grecii răpitoare!

În drum, trăsura ni s-oprise,
Ş-apropiindu-ne de cruce,
Din florile ce-mbobocise
Şi ce aveau să se usuce,

Rupsei o ramură-nflorită,
Şi cugetai, că chiar în groapă,
Speranţa de-om nedespărţită
Cu omu-odată nu se-ngroapă,

Că de-nsoţeşte albaspină
Pe om, şi-n moarte cu constanţă,
Emblema ei de farmec plină
Nu strigă celor vii: ,,Speranţă?”…

Il y a beaucoup de fleurs, mais peu
D’entre elles fruits au monde portent,
Frappent aux portes de la vie,
Pourtant s’teffeuillent beaucoup mortes.

C’est facile à faire des vers
Quand on n’a rien à dire au fond,
Enfilant de vides paroles
Qui dans les queues résonneront.

Mais quand ton coeur ardent pétrit
Grandes passions et vifs désires,
Quand ton esprit essaie toujours
D’en écouter tout le délire,

Eu fleurs aut portes de la vie,
Frappent aux portes des pensées,
Tous exigent entrée au monde,
Et les vêtements du parler.

Mais pour tes propres passions
Et pour ta proprc vie, hélas,
Où se trouvent pourtant les juges,
Les implacables yeux de glace?

Alors tu crois bien que sur toi
Le ciel est en train de tomber:
Où trouveras-tu les paroles
Qui expriment la vérité?

O critiques dont les fleurs vaines
Jamais de fruits ne porteront –
C’est facile à faire des vers
Quand on n’a rien à dire au fond.

Colo sus şi mai în sus
Colindăm Doamne, Colind
La porţile raiului
Este-o dalbă mănăstire.
Şi-ntrânsa cine şade?
Şade Maica Precesta
C-un prunc mic ce tot plângea.
Maica Sfânt-aşa-i zicea: (/ Maica Sfântă-l legăna / Şi din gură-i cuvânta)
“Taci pruncule, nu mai plânge,
Că maica ţie-ţi va da
Două mere, două pere
Să mi te joci tu cu ele
Şi cheile raiului,
Raiul sfânt să-l stăpâneşti,
Pământul să-l moşteneşti,
Pe noi să ne mântuieşti”.

Nu stiu să mă rog, că nici cuvântul
Şi nici cugetele nu-şi au rost.
Prin închipuire-mi bate vântul,
Mîinilor în darn cer adapost,
Aş psălmi, n-am ghiers şi nu ştiu cântul.

Fac ca pomul, iarna, în grădină
În pamânt genunchii mi-i înfig
Şi cu inima-nălţată spre lumină
Tac şi-aştept ca soarele să vină…
Iar în viscole, mă vaier şi Te strig.

(joi, 29 aprilie 1954, Bucuresti)

Amicul meu, de ani de zile,
Mi-a scris c-ar vrea ca Moş Crǎciun
Sǎ nu-i aducǎ nimic bun,
Fin’cǎ el are-acum de toate
Şi sǎ-i aducǎ de se poate
În sacul lui, câteva…pile;

Eu am primit mesajul clar…
Deci, am fugit la prǎvǎlie,
Am luat un raşpil de cǎlcâie,
O pilǎ de-unghii d-aia finǎ
Şi alte pile, vreo duzinǎ,
Sǎ ştiu cǎ-i fericit mǎcar;

Le-am pus la poştǎ, am plǎtit,
Da’ nu vǎ spun c-am fost luat
La întrebǎri şi suspectat,
Fi’nd scule pentru maţochism,
Mai rǎu chiar, pentru…terorism …
Aşa ceva, n-am pomenit !

Le-am spus atuncea cu mâhnire:
Aceste pile ordinare,
Aici le are orişicare,
Da-n ţara aia minunatǎ,
Cu oameni harnici şi bogatǎ,
Sunt pentru…supravieţuire!

Nu-mi presimţi tu nebunia când auzi
cum murmură viaţa-n mine
ca un izvor
năvalnic într-o peşteră răsunătoare?

Nu-mi presimţi văpaia când în braţe
îmi tremuri ca un picur
de roua-îmbrăţişat
de raze de lumină?

Nu-mi presimţi iubirea când privesc
cu patima-n prăpastia din tine
şi-ţi zic:
O, niciodata n-am vazut pe Dumnezeu
mai mare!?

(1919)

Oriunde plec Tu eşti mereu cu mine
Unde-aş fugi să nu pot fi ajuns
Sunt singur e noapte vin să mă ruine
Nelegiuri cu câte te-am străpuns

De faţa Ta nimic nu mă ascunde
Oriunde cer azil sunt prigonit
Oceanul nu are îndestule unde
Să-mi dea odihna nemarturisit

Nici lacrimile nu mă mai încearcă
De teama Ta şi ele-au amuţit
Pounca-ai pus în toate să mă-ntoarcă
Să mă predea unde te-am pângarit

Stiu ca o faci din mila Ta cea mare
Ce nu îti dă odihna să mă uiţi
Sa-mi treacă zilele fără lucrare
Cu faţa Ta de-acuma mă confrunti

Domnea-n locaşul vecinic o noapte-ntunecoasă,
Şi unul după altul, falangă fioroasă,
Ieşeau de prin morminte scheletele de morţi
,,Deschidă-ne iar viaţa lucioasele ei porţi…
Destul de când mormântul ne supse şi ne roase”,
Striga învălmăşită răsmeliţa de oase,
,,Destul de când ne-apasă mormântu-ngrozitor…
Vrem viaţă, vrem lumină, vrem soare-ncălzitor.”
Şi ţestele prin iarbă dau fuga-nsufleţite,
Purtate de schelete în grab’ reîntocmite,
Aşa că cimitirul era ca un vârtej
În care câte-o ţeastă fugea după-un gâtlej,
Iar deget după deget, şi coaste după coaste,
Urmau în goana mare ca oaste după oaste…
Femurul, câteodată, un tibia prinzând,
Da jalnice ocoale, trosnind şi şchiopătând,
Şi-n groaznicul amestec, ciocnindu-se în cale,
Albeau prin noaptea neagră coloane vertebrale…
Claviculă şi cubit, şi metatars, şi stern
Păreau mişcate astfel de-acelaşi dor etern,
Iar oasele cu-ncetul la rând înghesuite,
Cu zgomot în schelete erau reîntocmite,
Şi glasul ce din toate ţipa îngrozitor
Era: ,,Vrem aer, viaţă, vrem soare-ncălzitor”.

Pe-acelaşi drum,
Mânaţi de-acelaşi îndemn nefast al năzuinţii,
De-aceleaşi neînţelese-avânturi spre tot mai sus,
Pe-acelaşi drum
Pe unde ieri trecură poate,
Străbunii noştri
Şi parinţii,
Pe unde, unii după alţii, drumeţii trec de mii de ani,

Noi –
Cărora ni-i dat să ducem enigma vieţii mai departe
Şi doliul vremilor apuse,
Şi-al idealurilor scrum –
Pe-acelaşi drum
Vom trece mâine cerşind din ţiterele sparte
La umbra zidurilor mute
Şi-a secularilor castani!

Porni-vom tineri ca Albastrul imaculatelor seninuri…
Şi-n calea noastră întâlni-vom
Pe cei bătrâni rămaşi în urmă –
Pe cei ce ne-or privi cu ochii în lacrămi
Cum le luăm-nainte.
Iar noi
Le vom citi-n figură cum suferinţele le curmă
În suflet sfintele avânturi
Şi-n gură caldele cuvinte…

Porni-vom tineri ca Albastrul imaculatelor seninuri…
Şi-n calarea noastră întâlni-vom –
O!… câte nu poţi să-ntâlneşti
Când drumu-i lung
Şi nesfârşită e năzuinţa ce te mână
Tot mai departe
Şi te poartă,
Ca pe un orb ţinut de mână,
Spre-ntrezărite-Aureole –
Nimicuri scumpe pământeşti!…

Porni-vom tineri ca Albastrul imaculatelor seninuri!…
Şi mândri poate ca seninul albastru-al sângelui regesc.

Dar va veni o zi în care
Ne vom opri deodată-n drum,
Înspăimântaţi că-n urma noastră
Zări-vom pe-alţii cum sosesc,
Cum ne ajung,
Ne trec-nainte
Şi râd că nu-i putem opri…

Da…
Va veni şi ziua-n care vom obosi,
Şi va veni
Un timp în care-al năzuinţii şi-al aiurărilor parfum
Ne va părea miros de smirnă,
Iar cântul ţiterelor sparte
Un Psalm cântat de-un preot gângav
La căpătâiul unei moarte
Pe care numeni n-o cunoaşte…

Şi-atunci, privind un urma lor –
Ca cei ce n-au nimic să-şi spună
Când nu-şi pot spune tot ce vor –
La umbra zidurilor mute
Şi-a secularilor castani,
Vom adormi ca şi drumeţii
Ce dorm uitaţi de mii de ani!…

(1908)