Lie, Lie,
Ciocârlie,
Zbori în soare
Cântătoare
Şi revină
Din lumină
Pe pământ
Cu dulce cânt!
(Poporal)
I
De când erau ca iarba anticii codri deşi
Şi mici ca muşuroaie Carpaţii urieşi,
Şi văile profunde, şi latele vâlcele
Ca pe o apă lină uşoare vălurele;
De când în lume lupii erau păstori de oi
Şi urşii cu cimpoaie mânau cirezi de boi;
De când purta-n cosite Ileana Cosânzeană
O floare cântătoare, o floare năzdrăvană,
N-a fost copilă-n viaţă mai dulce, mai aleasă
Decât frumoasa Lia, fecioară-mpărăteasă!
Născută-n faptul zilei cu faţa-n răsărit,
Luceferii, văzând-o, mai viu au strălucit,
Ferice de-a atinge cu-o rază argintie,
Cu ultima lor rază aşa minune vie.
Şi astfel, de lumina cerească dezmierdată,
Ea, răsărind ca floare, a înflorit ca fată;
Ş-acum e fala lumii, a minţii încântare,
Al inimilor farmec, a ochilor mirare.
Tot omul care-o vede, răpit, uimit simţeşte
Că parcă se renaşte, că inima lui creşte,
Că trece lin din iarnă în dulce primăvară,
Că mii de păsări cântă în sânu-i şi pe-afară.
Ea are-o faţă albă de flori de lăcrimioare
Şi ochi cereşti, albaştri ca floarea de cicoare,
Ş-un păr ce străluceşte pe fruntea sa bălaie
Căzând, fuior de aur, de-a lung pănă-n călcaie,
Încât pe câmpul verde când trece zâmbitoare
Se pare c-o urmează prin aer fulgi de soare.
Ea poartă haine scumpe, uşoare, descântate,
Din fire de păianjen ţesute şi lucrate,
Prin care tainic saltă luciri de forme albe,
Comori atrăgătoare ca visurile dalbe,
Precum acele slabe văpăi tremurătoare
Prin frunze răspândite de luna gânditoare.
Aprinşii ochi ai nopţii în juru-i scânteiază,
Formând cununi de raze pe fruntea-i ce visează,
Şi lunecă pe sânu-i, rai alb de fericiri,
Voind ca să pătrundă prin iţele subţiri.
Seninul dulce-al zilei, râvnind acea minune,
Din soarele-răsare şi pân’ la soare-apune
Se-ntinde pe deasupra-i cu bolta lui rotundă,
Voind să-i facă-un templu în care s-o ascundă.
Şi-i zice: “Însuşi cerul spre tine se înclină…
Frumseţa-i o coroană pe frunte de regină!”
II
Şi mers-a vestea-n lume, trecând din gură-n gură,
Că Lia fură ochii, şi minoe le fură;
Şi dus-o-au pe aripi în locuri depărtate
Cocoarele-n triunghiuri prin aer înşirate,
Şi spus-a vântul ager, în veci neodihnit,
Că nu-i copilă alta mai dulce de iubit.
În grabă alergat-au din toate-a lumii zări,
De peste munţi, din funduri, de peste nouă mări
Cei mai viteji şi mândri feciori de împăraţi,
Vrăjiţi de-a fi pe viaţă de Lia fermecaţi.
Venit-au Roşul, craiul înaltelor lungi plaiuri,
Şi Albul ce domneşte pe douăzeci de raiuri,
Şi Peneş-împăratul, arcaş cu ochiul ţinteş,
Ce are-n tolbă fulgeri şi-n grajd pe calul Vinteş;
Şi alţii, mulţi ca frunza, mânaţi de-a lor iubire
Cu Lia drăgălaşă să cate împeţire.
Dar nici îşi pleacă ochii la ei frumoasa fată,
Cum nu se uită crinul la iarba cea uscată,
Ci vecinic ea priveşte cu drag la mândrul soare!
Şi, tot privind lumina din fata-i arzătoare,
Cu lacrimi i se umplu albaştrii ochi frumoşi.
Ei plâng!… de ce plâng însă luceferii duioşi?
De mult privit în soare, sau de o jale-ascunsă,
De-o gingaşă dorinţă, de-o taină nepătrunsă?
Ah! taina ei n-o ştie nici zâna ce-o iubeşte,
N-o ştie căpătâiul pe care odihneşte,
Nici apa ce oglindă obrazu-i la trezie,
Nici cerul, nici pământul!… dar umbra să o ştie
Ades copila, pradă gândirii ce-o răpeşte,
Se scaldă în lumină, cu soarele grăieşte
Şi zice: “Tu, al lumii monare strălucitor!
O! splendidă comoară de viaţă şi amor!
Tu, ochi deschis în ceruri să vadă-a mea iubire!
Tu, singura-mi dorinţă, tu, dulcele meu mire!
Pleca-voi, ah! pleca-voi, luând urmele tale,
Să te-ntâlnesc ferice, să te culeg în cale,
Să fu al meu şi numai al meu, o! mândre soare,
Să nu mai plâng de moarte când tu săruţi o floare,
Căci te urăsc atunce… cu dragoste şi dor,
Şi văd că de-acea ură duioasă am să mor!”
Ea zice şi se simte de raze inundată.
Iar umbra ei suspină în urmă-i tupilată:
“Ah! draga mea stăpână! Ferească Domnul sfântul
De-a-ţi asculta îndemnul, de-a-ţi împlini cuvântul,
Căci vai de-acel ce-apucă pe-a soarelui cărare!
El intră-n cale lungă ce capăt nu mai are
Şi unde începutul se leagă cu sfârşitul,
Şi unde-şi pierde mintea şi paşii rătăcitul.
Ah! Lia, te gândeşte că soarele-i cu dar
De viaţă şi de moarte, că-i dulce şi amar!
El dă junie lumii, iubire, fericire,
La plante, cuiburi, inimii el dă însufleţire,
Dar raza-i ce învie e rază şi de foc
Ce arde crinul fraged şi tristul siminoc,
Şi râurile soarbe, şi păsări săgetează,
Şi umbra o înghite când soarele-i amiază”.
“Ah! fie oricum fie! răspunde-n grabă Lia.
Durerea fie-mi partea sau fie-mi bucuria
De-oi şti că-n a mea cale voi face totdeauna
Din şapte nopţi o noapte, din şapte zile una,
M-oi duce mult departe c-un repede avânt,
Departe, unde cerul se lasă pe pământ,
Pe unde munţii falnici apar ca nourele,
Pe unde stau de vorbă la umbră flori cu stele.
M-oi duce, duce, duce, pân’ mi-oi găsi ursitul
Ş-oi sta gură la gură cu soarele iubitul,
Căci vreau să-i privesc faţa ca să-mi alin durerea,
Să văd curgând din buze-i cuvintele ca mierea!”
“Amar de tine, Lie! o! Lie,-amar de mine!
Dar fie! unde-i merge, şi eu mă duc cu tine.”
III
În revărsatul zilei, când nasc a vieţii şoapte
Şi lin se dezveleşte seninul cer din noapte,
Pe când lumina-i sură, plăpândă, răcoroasă
Şi somnul îşi destinde aripa somnoroasă,
Frumoasa Lia pleacă pe Graur, calu-i şarg,
Ce zice că pământul nu e destul de larg,
Şi zboară fără saţiu, luându-şi iute zborul,
Ca vântul şi ca gândul, ca spaima şi ca dorul.
El fuge pe sub soare, el fuge pe sub lună
Şi piere într-un fulger cum piere vestea bună;
Şi trece pe sub nour, şi trece pe sub stea
Clipiş, cum se strecoară prin oameni vestea rea!
Se duce calul Graur spre codrii de stejari
În care greu se luptă balaurii cei mari
Cu pajuri năzdrăvane născute-n ceea lume;
Prin locuri unde şerpii brilianturi fac din spume
Şi zmeii fac palaturi de-argint cu turnuri dese,
Ca-n ele să ascundă frumoase-mpărătese.
El trece prin poiene cu tufe aurite
În care se alungă şopârle smălţuite
Şi blânde păsărele ce cântă-n cuibul cald,
Având rubine-n pliscuri şi ochii de smarald.
Acolo vântul serii prin frunze-alene zboară,
Lovind încet de umbră aripa lui uşoară,
Şi iarba, chemând vântul din zori ca s-o dezmierde,
Se mişcă-n vălurele precum o apă verde.
El trece peste râuri ce curg necontenit
Ca zilele senine a celui fericit.
Şi apa-ndeamnă faţa pe maluri să se culce,
In ea să se oglinde, s-o facă apă dulce.
Zadarnic! ea-nainte, nainte mereu pasă,
Ca omul cu grăbire mânat de dor de casă,
Şi de trei ori trei zile şi nopţi de trei ori trei
Ea lasă somnul dulce să piară-n urma ei.
Şi astfel tot pe cale, cu ochii ţintă-n soare,
Cu coamele-i lucioase în vânt fâlfâitoare,
Ea pare şi dispare, răpită de cal Graur,
Precum un vis ferice într-un vârtej de aur.
Dar după multă trudă şi mult amar de cale,
Odată cu amurgul ajunge într-o vale,
O vale înverzită ce se uneşte-n zare
Cu-albastra, zgomotoasa, clocotitoarea mare.
Acolo calul Graur îşi încetează zborul,
Nemaiavând pământuri să bată cu piciorul,
Iar Lia se coboară cu grabă de pe cal
Şi merge de se pune pe-al mării verde mal,
Privind cu dor la raiul din fundul depărtat
Pe care se ridică al soarelui palat.
“Pe unde-ţi merge gândul, stăpâna mea iubită?”
O-ntreabă glasul umbrei de cale obosită.
“Ah! dragă surioară! duioasa Lia zice,
Zăreşti în depărtare cea insulă ferice
Plutind sub cer albastru pe-a mării albăstrime?
Vezi tu colo, în zare, colo, pe-o înălţime,
Acel palat de aur, cel cuib de străluciri,
Cu poarta de rubinuri şi stâlpii de safiri?
Acolo-mpărăteşte frumos ursitul meu,
Acolo-mi zboară gândul, acolo eu mă vreu!
Dar cum să fac, vai mie!… ah! calul meu nu poate
Să calce şi pământul, şi mările să-noate!”
“Stăpână! zice Graur, ce nu pot eu pe lume
O poate al meu frate, născut pe-a mării spume.”
Cum zice, cum nechează…
Din marea cea profundă
O volvură se-naltă şi iese-un cal în undă,
Cu ierburi şi mărgeanuri având coama-mpletită,
Şi solzi de-argint pe spate, şi palmă sub copită.
Zărindu-1, Lia vesel de cale se găteşte,
Dar când e ca să plece şi când se despărteşte
De Graur, ea-1 sărută, pe coadă-1 mai dezmiardă
Şi-l cheamă drag pe nume şi plânge c-o să-1 piardă.
Apoi se-ntoarce iute la mal, şi iute sare
Pe noul cal ce-o poartă uşor pe-a lui spinare.
Şi umbra ei rămâne pe mal înstrăinată,
Şi Graur se afundă în zarea nourată.
IV
Prin valuri spumegoase ce-n juru-i se alină
Cântând o melodie simfonică, marină,
Ajunge Lia grabnic la insula dorită,
A cărei iarbă vie cu raze-i altoită.
Copila-n haine mândre de fiu împărătesc
S-afundă în lumină, dar chipu-i îngeresc,
Dar mersu-i plin de farmec, cu pas legănător,
O spun mai mult că-i fată decât că e fecior.
Ea intră în palatul acel de feerie
Cu inima-n bătaie de dulce bucurie,
Dorind ca să-ntâlnească, temând de-a întâlni
Pe-acel care-a vrăjit-o aicea de-a veni,
Şi iată că zăreşte a lui bătrână mamă,
Cu genele căzute pe ochi ca o năframă!
De când nu era încă pământul care este,
De când tot ce e-n lume era numai poveste
Şi raza de lumină şi razele căldurii
Erau comori ascunse în haosul naturii,
A splendidului soare ferice născătoare
Trăieşte-n luminoasă şi magică splendoare,
Dar tristă şi orbită de vecinica-i lucire,
Acum ea nu mai poate pe soare să-1 admire,
Şi-i este scris de soartă atunci numai să vadă
Când fiul ei în cursă ar fi expus să cadă.
Sărmana-ncet aude sunând pasuri străine,
Tresare şi întreabă: “Ce om, ce fiară, cine
A îndrăznit să vie aice, ş-a pătrunde
În locuri necălcate de pas de om; pe unde
Nici pasărea măiastră a trece nu-ndrăzneşte,
Nici doru-n rătăcire pierdut nu se opreşte?”
Copila tremurândă s-apropie şi zice:
“Sunt om cu gânduri blânde venit din lume-aice”.
“De eşti fecior, replică bătrâna îngrijită,
Să-ţi fie calea floare şi urma înflorită,
Şi-n viaţă să ai parte de soacră iubitoare
Şi de nevastă dulce, frumoasă, zâmbitoare;
Iar dacă eşti tu fată, precum te-arată glasul,
Pe urma ta uşoară întoarce-ţi iute pasul
Şi piei din aste locuri neatinse şi curate,
Domnite de-al meu soare, copil fără păcate!”
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Copila spăimântată cu dorul ei se ceartă.
Ar vrea, ar vrea să fugă, dar inima n-o iartă;
Când iată că s-aude în lunga depărtare
De cai venind spre casă voioasă nechezare,
Şi iată că palatul se umple deodată
Cu zilnica lumină din lume adunată;
Căci soarele apune, lăsând de-a lung pe ceruri
Clipirile de stele ş-a umbrelor misteruri.
El vine şi apare atât de luminos,
Că-ntunecă vederea cu chipul său frumos.
“Bine-ai venit, copile, de mult înstrăinat!
Îi zice blânda mamă c-un dulce sărutat.
Te bucură de oaspe venit de pe pământ,
Un oaspe blând la suflet şi gingaş la cuvânt!”
În juru-i mândrul soare se uită cu mirare…
El vede şi nu crede, îi pare că îi pare
Şi simte-un neastâmpăr, în inima-i vergină
Sub galeşa ochire a fetei ce suspină.
Apoi, luând de mână pe Lia tremurândă:
“Oricine-ai fi, el zice, fiintă, tu, plăpândă!
Durerea omenească în veci să nu te-ajungă,
Şi fie-ţi scurt necazul şi fericirea lungă!
Pe flori de primăvară obrazu-p să se culce,
Şi fie-ţi dulce viaţa şi moartea fie-ţi dulce!”
Copila îl ascultă pierdută în extaz,
Cu zâmbetul pe buze, cu lacrimi pe obraz,
Şi zice: “Mândre soare! lăsat-am scumpa ţară
Şi casa părintească în timp de primăvară,
Cu dor să vin la tine, de-aproape să te-admir;
Şi-n calea mea grăit-am cu flori de trandafir,
Cu râuri şi cu nouri, cu fluturi şi cu stele;
Grăit-am şi cu vulturi, cu şoimi, cu rândunele,
Cu tot ce putea-n lume de tine să-mi grăiască,
Ş-acum îţi zic eu ţie în limba omenească:
Minune mult iubită! Lumină de lumine!
Ah, inima mă poartă să stau în veci cu tine!”
Şi soarele şi Lia, pereche de iubire,
În ochi aprinşi de doruri îneacă-a lor privire,
Zâmbind unul la altul cu-nduioşire multă.
Iar mama ce nu-i vede, dar care îi ascultă,
Grăind cu mintea, zice: “Să fiu oare-nşelată?
Acest străin să fie oare fecior, sau fată?
El are glasul dulce, prea dulce, prea duios
De când a dat cu ochii de fiul meu frumos!”
Apoi, mai stând pe gânduri, adaugă-n tristete:
“Ah! unde mi-e vederea din dalba tinereţe!…
Amar de cine are pe ochi un negru nor
Când inima presimte!… E fată, sau fecior…
La noapte voi aşterne în patu-i albe flori;
De-a fi bărbat, sub dânsul pieri-vor până-n zori,
Iar de-a fi fată, ele, de sânul ei lipite,
În faptul dimineţii vor fi mai înflorite.”
Bătrâna-n neastâmpăr se duce şovăind,
Condusă de-a ei cârjă prin umbră pipăind.
Atunci voiosul soare, simţind o nouă viaţă,
O ia pe Lia-n braţe şi o sărută-n faţă
Şi-i zice cu-nfocare: “Iubita mea mireasă,
În lumea pământeană ai fost împărăteasă;
De-acum tot împreună gustând cerescul bine,
Eu lumina-voi cerul, şi tu, dragă, pe mine”.
Copila varsă lacrimi; uimită ea simţeşte
Că inima-i ferice în sânu-i se topeşte
Ca ziua cea de vară când razele se scurg
Topindu-se în umbra adâncă din amurg.
Şi astfel drăgălaşii de-a lor iubiri au parte…
Iar când le spune noaptea că-i timp a se desparte,
Nici unul n-are gândul să facă începutul,
Să rupă lanţul dulce ce-i leagă cu sărutul!
V
A doua zi, pe timpul minunilor visate,
Când faptul dimineţii la uşa nopţii bate,
Bătrâna mamă, trează de grija ce-o domină,
Simţeşte că e-n lume o stranie lumină.
Ea merge cu grăbire la patul unde crede
C-a trebuit să doarmă străinul… şi ea vede
(Căci dragostea de mamă o face-acum să vadă),
Ea vede-n aşternutu-i flori vii ca de zapadă.
“Ah! zice cu durere; nici una nu-i uscată!
Nici una veştezită! Străinul oaspe-i fată!”
Apoi, în tulburarea-i de crudă presimţire,
Înalţă ochii-n ceruri şi vede cu-oterire…
Ce vede?
Pe zenitul adânc, înflăcărat,
Măreţul soare plană! şi caru-i înhămat
Cu nouă cai de raze, ce-n spaţiu 1-au răpit,
Cutrieră cerescul întins nemărginit.
Zbor caii lăsând râuri de foc în urma lor
Şi frâiele scăpate de-a lung în aer zbor;
Iar soarele ferice, dând lumilor uitare,
Cu Lia legănată pe sânul lui apare,
Şi lumile-nundate sub flăcări arzătoare
Privesc cu îngrozire alt soare lângă soare…
“Blestem! strigă bătrâna, blestem pe capul tău,
Tu, care-mi răpeşti viaţa, răpind pe fiul meu!”
Şi mama cade moartă!
Ea cade! dar urgia,
Dar cruntul blestem zboară, se suie pân’ la Lia,
Ş-a soarelui mireasă lovită, fulgerată,
Din ceruri cade-n mare lucind ca o săgeată.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Ah! mare i-a fost visul şi scurtă fericirea!
Iubirea i-a dat moartea şi moartea – nemurirea!
Iar sufletu-i ferice luat-a forma vie
De-o mică, drăgălaşă, duioasă ciocârlie
Ce vecinic către soare se-nalţă-n adorare,
Chemându-1, primăvara, cu dulcea ei cântare!
1875, mai