De-aş şti că lacrimile mele
S-ar preschimba-n mărgăritare,
Din ele ca să-ţi fac avere,
Le-aş plânge fără de-ncetare.

De-aş şti că sângele din mine
S-ar preschimba în râu de aur,
Arterele mi le-aş deschide
Să-ţi fac din ele un tezaur.

Pe sub poduri, Sena toată
Este moarul tristei seri;
Ies în faţă-i şi înoată
Înecaţii cei de ieri.

Nici plăceri şi nici dureri
Să-i mai mişte n-o să poată.
Pe sub poduri, Sena toată
Este moarul tristei seri.

Sunt aleşii cei din gloată…
Veştejite primăveri
De-a necazurilor zloată,
Şi le cântă mângâieri,
Pe sub poduri, Sena toată.

Nu aveam o şchioapă de pământ să-mi fie
Locul meu… acuma-mi stăpânesc mormântul;
Şi nu îndrăzneşte ciocoiul să vie
Să-mi stoarcă pământul!

Alergam ca vită, mânat de poruncă…
Mă desfăt acuma-n tihna boierească;
Ar vrea şi nu poate ciocoiul la muncă
D-aci să m-urnească!

Mă bătea boierul… acum nu mă bate
Nici vântul, nici raza fierbintelui soare;
Timpul n-a şters încă semne de pe spate,
Dar nu mă mai doare!

Îmi lipsea cămaşa pe ger şi pe ploaie,
Când şedea ciocoiul lângă calda-i vatră;
Acum port o haină care nu se moaie:
Ţărână şi piatră!

Fraţii şi copiii, ce-au rămas în gheară,
Din a lor durere auzindu-mi cântul,
De la ciocoime atâta să ceară
Cât mi-a dat mormântul!

Tarziu, pe la ceasul amaraciunii, cand am vazut ca-n zadar
cuvintele toate mi le-am rostit,
ca pana la tine-ntelesul lor n-a mai ajuns,
in noapte-am iesit.

Crezusem, vai, cu tarie
ca niciodata sfarsit nu va fi.
Ti-am spus uneori: ia sfatul vestalelor, daca
flacara vrei s-o-ntretii.
Ti-am zis alte dati: vezi tu jeraticul, truda in vatra?
Din fumul albastru ce iese
mereu cerul se tese.

Banuiesc ca ai stat inca mult time la masa, in jale
cu capul in mani,
cu privirea pierduta-n ocoalele tale
de vis. Banuiesc ca nici astazi nu-ti este usor
in cetatea cu puntile trase.
Pentru ca vinul lasat printre cele ramase
nimeni sa-1 bea,
toarna cenusa-n ulcior.

Şi pe fruntea ta voi pune o cunună de mirt albă,
Iar la gât îti voi lega cu-o bogată mândră salbă,
Pe-al tău braţ rotund şi neted ca petala cea de crin
Înşira-voi mărgean roşu şi brăţare de rubin.

Rochie albă ca spuma şi ca norul de uşoară
Îţi voi atârna de umeri şi ca îngerii ce zboară
Vei zbura şi tu în lume, – iar în loc de maica ta –
Fericirea şi iubirea sufletul ţi-or legăna.

(Domnişoarei Eliza Candiano)

Un pic dă nădejde d-aş şti c-o să-mi vie,
Şi traiul mai dulce că poate să-mi fie,
Atuncea şi viaţa mi-ar fi doar mai scumpă,
Şi aţa ce-o trage n-aş vrea să se rumpă.Dar cînd de nădejde dă leac nu să simte,
Şi nici cum să-mi vie nu-mi trece prin minte,
D-amor… nu e vorbă, dar nici dă viaţă,
S-au săvîrşit toate !… ah, rumpe-te, aţă !

Şi poate atuncea, de n-o fi simţire,
Să fiu în odihnă, să am fericire.

Peste dealuri zgribulite,
Peste ţarini zdrenţuite,
A venit aşa, deodată,
Toamna cea întunecată.

Lungă, slabă şi zăludă,
Botezând natura udă
C-un mănunchi de ciumafai, –
Când se scutură de ciudă,
Împrejurul ei departe
Risipeşte-n evantai
Ploi mărunte,
Frunze moarte,
Stropi de tină,
Guturai…

Şi cum vine de la munte,
Blestemând
Şi lăcrimând,
Toţi ciulinii de pe vale
Se pitesc prin văgăuni,
Iar măceşii de pe câmpuri
O întâmpină în cale
Cu grăbite plecăciuni…

Doar pe coastă, la urcuş,
Din căsuţa lui de humă
A ieşit un greieruş,
Negru, mic, muiat în tuş
Şi pe-aripi pudrat cu brumă:

– Cri-cri-cri,
Toamnă gri,
Nu credeam c-o să mai vii
Înainte de Crăciun,
Că puteam şi eu s-adun
O grăunţă cât de mică,
Ca să nu cer împrumut
La vecina mea furnică,
Fi’ndcă nu-mi dă niciodată,
Şi-apoi umple lumea toată
Că m-am dus şi i-am cerut…

Dar de-acuş,
Zise el cu glas sfârşit
Ridicând un picioruş,
Dar de-acuş s-a isprăvit…
Cri-cri-cri,
Toamnă gri,
Tare-s mic şi necăjit!

Fulgi uriaşi deasupra ţării cad,
Pe bărăgane vânturile ţipă,
Somn neclintit de iarbă şi de brad
Învăluieşte munţii sub aripă.
Cu clinchete zglobii din dunga văii
Răsună zurgălăii argintii;
S-apropie de geamuri zurgălăii
Certându-se cu glasuri de copii.
Întregi, întinderile ţării mele
De sunete voioase se cuprind
Şi împleteşte glasuri subţirele
Acest şăgalnic, aşteptat colind…

Târziu, când zarea-n zori sticlea brumată,
Un zurgălău mai răsuna stingher,
Poate-un copil întârziat de ceată
Şi-mpleticit printre nămeţi, prin ger,
Suna c-o nefirească dăruire,
Împrăştiindu-şi clinchetele-n stol…
Pălind, cuprins de-o veche amintire,
Am stat cu ochii duşi pe geam, în gol.

…Eram firav, parcă bătut de vânt,
Iar tata dus în marşul surd, de chin,
Poate-n tranşeu, ori poate în mormânt,
Oricum departe, în pământ străin.
De groaza avioanelor, prin sate,
S-au tras peste ferestre foi de cort.
Orbeau ferestrele întunecate
Ca într-un sat de multă vreme mort.

O cetină c-un fir de lumânare
Şi c-o mărgică smulsă din suman
Vestea că, pe vântoase reci, călare,
Din viaţa noastră-a mai trecut un an.
Zăvozii nu lătrau în bătătură,
Ci scheunau cu vântul pe sub uşi.
Flăcăii nu mai ajungeau să ure
Pe la fereşti, de unde erau duşi.

Plutea încremenită o tăcere…
Nici urători, nici câini, nimic, pustiu,
Când, deodată, ca o adiere,
Cu glas scâncit, tremurător şi viu,
S-a auzit un zurgălău cum sună
Îndepărtat, cum sună subţirel,
De parcă nopţii ar fi vrut să-i spună
Durerile ştiute doar de el.

Se auzea de undeva, din vale,
Şi vântul îneca în răbufniri,
Parcă plângea încet metalul, moale,
În palmele-ngheţate şi subţiri.
Şi mama sta aşa cu faţa udă,
Cu gândul dus la tata, ascultând
De unde-i el, nu poate să audă
Şi poate nu va auzi nicicând,
Că poate-acolo, în această clipă,
Învăluită-n viscol uriaş,
Vreo pasăre de noapte, rece, ţipă
Lângă bocancii aspri de ostaş…

Am ascultat până spre dimineaţă
Cu fruntea rezemată de uşor
Şi mama şi-a dus palmele la faţă
Şi mi-a părut că râde-ncetişor.
Îl auzeam la geamuri şi la uşă,
Afară, undeva în infinit…
Cutremurat de friguri şi de tusă,
În clinchetele lui am adormit.
. . . . . . . . . . . . . . . . .
E Anul Nou. Ştiam noi ce mâine fi-va
Şi ce-o să mai aducă anul nou?
Un zurgălău stingher din nou porni-va
Prin sate durerosul lui ecou?

Voi, oameni ai pământului, uitarea
S-a aşternut pe sânge, scrum şi fier?
N-aţi cunoscut ce-nseamnă aşteptarea
Şi ce înseamnă-un zurgălău stingher?

– Am cunoscut cu toţi durerea ce e.
Avem la masă câte-un scaun gol.
Să n-aibă somn şi-n tihnă să nu steie
Ei, alchimiştii noului pârjol!

Nicicând noi nu vom îngrăşa ogoare
Aşa cum ei ne văd în visul lor,
Prin bălării de foc, nimicitoare,
Sub pălării de foc, nimicitor.

Sculaţi, voi, boieri mari, s-arată zorii,
Voci tragice pe vânturi se aprind.
Treziţi-vă, vă vin colindătorii,
Acuzatorii, asprul lor colind.

Ca o injecţie intravenoasă
acest şir de cocori
de care ţipă
mugurii,
bălţile,
mâinile noastre întinse.

Ca o injecţie intravenoasă
într-un organism slăbit,
ca o injecţie intravenoasă
de care se rup
mugurii,
bălţile,
mâinile noastre întinse.

Şi sângeră florile,
şi sângeră sălciile,
şi vinele noastre se-nvineţesc.