O vedeţi colo, colo în vale,
Unde natura vesel zâmbeşte,
Unde păstorul zilele sale
În paza turmei le mărgineşte?
Inimă simplă, nevinovată,
Orice dorinţă lesne-mplinită.
La câmp simţirea e-adevărată,
La câmp viaţa e fericită:
La câmp, nădejdea zice, veniţi,
În fericire de vreţi să fiţi.

O vedeţi colo, în palat mare,
Înconjurată de bogăţie
Vedeţi ce cinste, ce drepturi are,
Vedeţi pe fruntea-i ce bucurie?
Relele-i fapte se schimb în bune,
Orice dorinţă are-mplinirea,
Numai mărirea toate supune,
Numa-n palaturi e fericirea.
Măriri, nădejdea zice, goniţi,
În fericire de vreţi să fiţi.

O vedeţi colo, colo-n războaie,
De steagul slavei falnic umbrită?
Ochii sunt groaznici, plini de văpaie,
De morţi, de sângiuri stă ocolită;
Apără dreptul, legea, credinţa,
Şi răsplătirea-i e nemurire.
A! ce plăcută e biruinţa!
Ce fericire e la oştire!
Nădejdea zice: războinici fiţi,
De fericire dacă doriţi.

O vedeţi colo, colo pe mare,
Cum îşi încrede soarta la vânturi,
Cum se preumblă fără-ncetare,
Şi ce departe e de pământuri?
Busola drumul la pol i-arată,
Află lumi nouă, creşte simţirea
Măsoară-adâncul, lăţimea toată:
Numai pe mare e fericirea.
Nădejdea zice: pe mări trăiţi,
În fericire de vreţi să fiţi.

O vedeţi colo,-n ţara grecească,
Azil al slavei ş-al libertăţii,
Fantoma mândră, urieşească,
Unde-a scris Solon cartea dreptaţii?
Frumoasa climă, ceruri senine,
Care însufla-n veci bucuria!
În aste locuri cît e de bine!
Ce fericire e în Grecia!
Nadejdea,-acolo, zice, trăiţi,
În fericire de vreţi să fiţi.

O vedeţi colo, colo departe,
În noru-acela ce se zăreşte?
A ! zice omul care la moarte,
Albit de zile, mâhnit soseşte:
Ca voi odată aveam greşeală,
Dar al meu sânge astăzi e rece,
Astăzi nadejdea nu mai mă-nşeală:
Veţi vedea singuri norul cum trece!
Pân-atunci însă, mergeţi, goniţi,
Norul acela unde-o zăriţi.

Un înţelept odată şedea cu un magnat
La sfat.
— Tu, care cunoşti lumea
Şi-n inime citeşti,
Te rog să-mi lămureşti
De ce-n societăţi alese mai anume,
Nici prinzi de veste când cu oameni te trezeşti
Nepotriviţi şi seci?
Aşa pe înţelept magnatul întrebă,
Iar el răspuns îi dă:
— Societăţile au soartă potrivită
Cu o bina din nou mai mult de lemn zidită.
Spre pildă, eu acum o casă mi-am făcut
Şi nici nu m-am mutat,
Iar greierii de mult
În ea s-au aşezat.
Cercând cu scumpătate
A fabulei sujet,
Găseşti c-avea dreptate
Acel om înţelept.
Şi cum să se numească
Gurliii mădulari,
Ce nu ştiu să vorbească
În societăţi mari,
Dar, prin a lor strigare,
Împiedică pe alţi,
Mai ispitiţi bărbaţi,
Să facă vro lucrare?

Ce fac toată noaptea stelele-n cer?

De exemplu,
unele stele-fetiţe
îşi cos, modeste, paiete aurii
pe rochiţe

Alte stele,
mari amatoare de brăţări şi inele,
bat constelaţiile până le cad flecurile
şi se sting în înalt
toate becurile

Câteva, în hălăţele
alb-sidefii,
ajută la naşterea cosmică
a galaxiilor de copii

Stelele-băieţei,
fără să poarte vreo vină,
îşi încrucişează,
asemeni celor mai bravi soldăţei,
spadele lor de lumină

Altele îşi iau schiurile în spate,
ca nişte comete
adevărate

Dacă dorul de stele o să te afle
şi pe tine, fetiţa mea,
trează,
o să vezi cum, în grădina cerului,
la capătul fiecărei priviri de copil
îmboboceşte câte o rază

Cucu… cu-cu!… prin grădină,
Cucu… cu-cu!… prin zăvoi,
Toată primăvara-i plină
Lumea pomilor de noi.

Mititei, cu pene sure,
Şi cu zborul vitejesc,
Toţi copacii din pădure
Ne cunosc şi ne iubesc.

Versul nostru lung răsună
Şi drumeţii trec şi spun:
– Cântă-ne de voie bună,
Cuculeţ de piază bun!…

Şi ni-i dulce şi uşoară
Viaţa noastră: zbier şi cânt-
Şi din toate una-i doară
Jalea noastră pe pământ-

Căci în viaţa noastră toată
Ce-i mai sfânt şi dulce nu-i
Cuibul nostru niciodată
N-a fost leagăn pentru pui!…

Niciodată nu ne cheamă
Gura pruncului flămând-
Şi cuvântul drag de mamă
Noi nu-l auzim nicicând!…

În fiecare seară, de-un timp, stau cu mirare
Şi-ascult ce straniu cântă tumultuoasa mare.

Atent îmi plec urechea, şi-ascult notele-i grele,
Ascult, cătând pe-ncetul să mă deprind cu ele,

Să-mi lămuresc ce-o doare când spumegă de ură,
Ce vrea să spuie marea cu-nfricoşata-i gură.

Dar apele-i ţin taina, schimbând a ei cântare,
Acum, parcă se joacă zvârlind mărgăritare,

Şi-acum, ca supt imperiul unei porunci secrete,
Îşi părăseşte jocul, şi-n larmă de trompete

Îşi trâmbiţă mânia, iar miile-i de creşte
Le umflă în talazuri, în larguri dând de veste,

Că cineva ascultă şi-nseamnă cu mirare
Ce poate să surprindă din larga ei cântare.

(Sămănătorul, 24 decembrie 1906,vol. „Fantazii”)

Cei nouă zidari,
Nouă meşteri mari
Ei se socotea,
Ca ei să mi-ş facă
Zid de mănăstire
Să nu fie-n lume.
Zâua zâduia,
Noaptea se surpa.
Ei se socotea,
Jurământ punea
Ca ei să nu spuie
La neveste-acasă
Şi care va merge
Meşterul Manole
Luni de dimineaţă
Cu prânzu-nainte…
În zâd s-o zâduiască.
Opt necredincioşi…
Credinţ-o călcatu,
Credinţă n-avea
Şi ei le spunea,
Ele nu venea.
Manole, Manole,
Meşteru Manole,
El credinţa-şi ţine
Că el că nu-i spune
La nevast-acasă.
Luni de dimineaţă
Ea mi se scula,
Pruncu şi-l scălda,
Prânzu şi-l făcea,
La bărbat pleca.
El când o vedea,
Din gură grăia:
De-ar da Dumnezeu
Rugu să-i răsaie,
Pe ea să mi-o-ncurce,
Mâncarea s-o verse,
Doar vremea va trece.
Rugu-i răsărea,
Ea mi-l d-ocolea,
Măi tare venea.
El când mi-o vedea,
Cu mâna-i făcea
‘Ndărăpt să se-ntoarcă.
Ea, când îl vedea
Măi tare venea,
La el ajungea,
Mâncarea punea.
Zâdarii mi-o lua
Şi-n zâd mi-o punea.
Nimic nu-i vorghea,
Num-o zâduia,
Zâd pân-la genunchi.
Ea din grai grăia:
– Voi nouă zidari,
Nouă meşteri mari,
Doar voi nu glumiţi
De mă zâduiţi
Zâd pân-la genunchi?
Nimic nu-i zicea,
Num-o zâduia,
Zâd până la brâu,
Ea iar din grai grăia:
� Manole, Manole,
Meştere Manole,
Dar voi nu glumiţi
De mă zâduiţi
Zâd până la brâu,
Că zâdu mă strânge,
Ţâţişoara-m’ curge
Şi copilu-m’ plânge.
Nimic nu-i zicea,
Num-o zâduia
Zâd până la ţâţe.
Ea iar din grai grăia:
– Manole, Manole,
Meştere Manole,
Ţie nu ţi-i milă
De a ta soţie?
Că zâdu mă strânge,
Ţâţişoara-m’ curge
Şi copilu-m’ plânge.
Nimic nu-i zicea
Num-o zâduia
Zâd până la gâtu.
Ea iar din grai grăia:
– Manole, Manole,
Meştere Manole,
Ţie nu ţi-i milă
De a ta soţie?
Văd că nu glumiţi
De mă zâduiţi.
Zâd până la gâtu,
Că zâdu mă strânge,
Ţâţişoara-m’ curge
Şi pruncuşoru-m’ plânge.
Da’voi să-mi lăsaţi
Loc leagănului
La căpu zâdului,
Vântu când o bate
Ni l-o legăna
Şi când îmi va ninge
Pruncu mi l-o unge
Şi când o ploua
Pruncu-l va scălda.
Lui cu mama lui,
Lui cu mama lui!

Bun, dar cu noi cum rămâne?
Ei au fost mari, tragici, sfinţi…
Ei au mâncat pâine,
părinţilor noştri le-au fost părinţi.

Dar noi, dar cu noi?…
Lor le-a fost frig, au pătimit,
au mers prin zăpadă, prin noroi,
au murit şi s-au nemurit.

Noi trăim, cu noi cum rămâne?
S-a hotărât ceva? S-a hotărât?
Când anume şi ce anume?
Suntem, dar ne este urât!

Sã aflu adevãrul, si sus în munti am mers…
A cui e oare mâna ce tese-n Univers?

Acuma stiu – de lucru când iar s-a apucat,
Sã teasã si sã-ntindã pe cer stergar vãrgat,

Ea lasã draperia de nouri drept în jos!
E, tunetul, bãrbatul ce pleacã mânios…

Cât plouã, dupã nouri prin spatã a trecut
Multicolore fire, si-i gata de tesut,

Mãtãsuri diafane, luminã, funigei…
E, fulgerul, suveicã la îndemâna ei!

Si mult apoi, furtuna în zare pân’ s-a sters,
Ea tot mai mânuieste suveica-n Univers!

(“Cãlãretul orb”, 1975)

Negreşit că, sus în ceruri
Soarele fiind aprins,
Nu se simte frigul, gerul
Care astăzi ne-a cuprins.

Negreşit! Focul din soare
Nu-l plăteşte Dumnezeu,
Însă noi plătim, sârmanii,
Lemne şi cărbuni mereu.

Doamne, de-ai veni-ntr-o noapte
Pe pământul îngheţat
Ca să vezi cât e de jalnic
Să tot tremuri nencetat,

Tu, care-ţi iubeşti făptura,
N-ai mai zice un cuvânt
Şi-ai opri crivăţul aspru
Să mai sufle pe pământ!