I
S-au ivit pe rând în soare,
Jos, la capătul potecii,
Turma albă de mioare,
Noatinele şi berbecii.
Sunet de tălăngi se-ngână.
Sub poiana din Fruntarii,
Zăboveşte-n deal la stână
Baciul Toma cu măgarii.
El se pleacă din cărare
Şi tot leagă şi dezleagă,
Cumpăneşte pe samare
O gospodărie-ntreagă:
Maldăr de tărhaturi grele
Cu desagi, căldări şi pături,
Că de-abia pot sta sub ele
Doi măgari voinici alături.
Gata!… Baciul stă pe gânduri,
Peste frunte mâna-şi duce.
Se ridică-n două rânduri
Şi domol îşi face cruce.
Apoi cată lung spre creste
Şi spre ţarcurile goale…
Şi convoiul, fără veste,
A pornit încet la vale.
*
Cerul şi-a schimbat veşmântul.
Ploaia parcă stă să-nceapă.
Printre brazi coboară vântul
Ca un foşnet lung de apă.
Adâncit în gânduri multe
Baciul stă şi nu-şi dă seamă
C-a rămas în loc s-asculte…
După el, călcând cu teamă,
Merg tăcuţii lui prieteni
Prin sălbatice pripoare,
Pe sub poale verzi de cetini,
Pe potecă fără soare,
Ori străbat în pas alene
Luminişuri fără flori,
Singuratice poiene
Cu mesteceni visători…
Rar trezesc în a lor cale
Câte-o piatră sub copită.
Iar când drumul se prăvale
Jos, la coastă povârnită,
Calcă baciul ca pe gratii
Şi-i struneşte blând cu gura:
– Cătinel, feciorii tatii,
Ca să n-o pornim de-a dura!…
II
Astfel, turmă după turmă
Pleacă toamna de la stâni,
De rămân pustii în urmă
Munţii singuri şi bătrâni.
Astăzi ca şi-odinioară,
Cât s-afundă-n vreme anii,
Ei văzură cum coboară
Pe cărări de plai ciobanii,
Când pe soare, când pe ploaie,
Vreme multă, fără număr,
Cu căciula lor de oaie
Şi cu sarica pe umăr,
A’ trecutului vii moaşte
Peste care vremea creşte, –
Culmea verde mi-i cunoaşte,
Stânca sură mi-i iubeşte…
Iar în urma lor, pe sară,
Astăzi ca şi alte dăţi,
Lungă linişte coboară
Peste mari singurătăţi.
Toamna cu-a ei albă frunte
Şi cu galbenii-i conduri
A lăsat argint pe munte
Şi rugină pe păduri.
La răspântii creşte stogul
De foi moarte de curând.
Strigă-n vale Topologul,
Şi-a lui larmă, când şi când,
Ca o voce omenească
Până sus pe culmi tresare,
Preajma mută s-o trezească
Din senina ei visare.
Tot mai jos apoi se lasă
Poala norilor pe munte.
Vin din iarna-ntunecoasă
Zile lungi cu ploi mărunte.
Neguri dese-ncep să cadă,
Se târăsc în jos pe plai.
Pe păduri se strâng grămadă
Falduri albe de buhai.
Brazii stau în nemişcare,
Printre ramuri ploaia pică, –
Nici o creangă nu tresare,
Nici un zbor de păsărică.
Numai ferigele ude,
Putregaiul şi bureţii
Îşi trimit miresme crude
În desimea groasă-a ceţii.
Trunchiuri strâmbe, răsturnate
Scorburile şi buştenii
Cu-a lor cioturi, pe-nserate
Umplu codrii de vedenii.
Sihla neagră se-nfioară.
Speriat, dintr-un hăţiş
Pui sfios de căprioară
A ieşit la luminiş…
Cu blăniţa zgribulită
Stă şi-ascultă nemişcat…
Vremea pare-ncremenită…
Brazii fruntea şi-au plecat,
Spăimântaţi, ca pentru rugă:
Colo-n fundul curmăturii,
Dormitând pe-o buturugă
S-a ivit Muma-Pădurii…
Dar nu-i nimeni să-i zărească
Trupul hâd şi deşirat,
Faţa galbenă de iască,
Nasul – ciot de brad uscat.
Nici nu vede, nici n-aude,
Doar îşi scutură pe-o mână
Părul ei de vreascuri ude,
Fruntea plină de ţărână.
Şi cum stă cu ceaţa-n spate
Istovită lângă trunchi,
Rădăcini şi crengi uscate
Îi atârnă pe genunchi.
Negurile-i sug puterea.
Ochii-i nemişcaţi şi suri
Cheamă noaptea şi tăcerea
Din adâncuri de păduri…
III
Şi se duc pe nesimţite
Nopţi pustii şi zile reci,
Cum s-adună, putrezite,
Frunze moarte pe poteci.
Colo sus, culcat pe-o rână,
Stă Negoiul mohorât
Cu-a lui negură bătrână
Care-i ţine de urât.
Fulgii-ncep apoi să cadă.
Firea-şi doarme somnul ei
Amorţită sub zăpadă…
Iar târziu, la Sfântu-Andrei,
Când cobori de la povarnă
Printre plopi subţiri şi rari,
În senină zi de iarnă
Vezi departe munţii mari
Cum îşi zugrăvesc în soare
Piscuri vinete spre cer,
Povârnişuri sclipitoare,
Brazi împodobiţi de ger,
Atârnând ca nişte salbe
Pe grumajii lor de stânci,
Peste plaiurile albe
Şi prăpăstiile-adânci.
Tăcerea mi-este duhul –
şi-ncremenit cum stau şi paşnic
ca un ascet de piatră,
îmi pare
că sunt o stalactită într-o grotă uriaşă,
în care cerul este bolta.
Lin,
lin,
lin – picuri de lumină
şi stropi de pace – cad necontenit
din cer
şi împietresc – în mine.
Inima mi se sdrobeşte,
Capu-mi este greu,
Mintea mea se rătăceşte
Ah! Nu ştiu ce vreu!
Aş voi ca niciodată
Să n-o mai zăresc,
Într-o ţară depărtată
Singur să trăiesc —
Ş-aş voi făr-încetare
Să privesc la ea
Şi-ntr-o dulce contemplare
Să-mbăt mintea mea.
Aş vrea chinul ce m-apasă
Nici să-l fi găsit
Şi să creadă că nu-mi pasă
De nu sunt iubit —
Ş-aş vrea să şoptească jalnic
La urechea sa
Zi şi noapte un glas tainic
De durerea mea.
Aş vrea ca o grea căinţă
Al vieţii dar
Să îi schimbe-n suferinţă
Şi în chin amar —
Ş-aş voi a sa viaţă
Să se scurgă lin,
Să-i surâdă fără ceaţă
Cerul tot senin.
Inima mi se sdrobeşte
Capu-mi este greu
Mintea mea se rătăceşte
Ah! nu ştiu ce vreu!
Te rog rămâi o clipă încă
Ca să te strâng duios la piept.
Din fericirea mea adâncă
Aş vrea să nu mă mai deştept.
Şi totuşi, luna iese-n zare,
Albeşte zidul nalt şi gol…
Dă-mi cea din urmă sărutare
Şi încă una, Doña Sol!
Mă-ntrebi cu ochiul tău cuminte
Unde mă duc şi ce mă fac,
Când de pe ceruri stele sfinte
Pătrund în codru, bat în lac.
………………………………
Au nu eşti tu la înălţime
Ca steaua vecinicului pol?…
Pe mine nu mă ştie nime,
Nici chiar tu însăţi, Doña Sol.
Ades când frunzele pe cracă
Şoptesc ca zgomotul de guri
Ce se sărută şi se-mpacă
În umbr-adâncă de păduri,
Eu stau unde pătrunde luna
Pe alb izvor, sunând domol;
De cântă păsările-ntr-una,
De tine-mi cântă, Doña Sol.
Şi pe oglinda mişcătoare
Stau de privesc un straniu joc:
E apa pururi călătoare
Pe chipu-mi ce rămâne-n loc.
S-au desprimăvărat pădurea,
Suspină păsările-n stol…
Şi numai eu, gândind aiurea,
Gândesc la tine, Doña Sol.
De ce doresc singurătate
Şi glasul tainic de izvor,
De ce când codrul frunza-şi bate
Adorm pe verdele-i covor?
Ca prin lumina cea rărită
Prin umbra moale de pristol
Să mi se-arate liniştită
A ta ivire, Doña Sol.
Să văz cum mâna ta îndoaie
În arc o ramură de fag
Şi ca Diana cea bălaie
Îţi faci în codru mândru prag;
Săgeţi de aur pe-al tău umăr,
Goneşti vânatul tău în stol,
Dar peste frunze făr- de număr
Nu-mi laşi o urmă, Doña Sol.
Chiar de luceafărul de seară
Te tem, căci dulce arde el,
Când treci frumoasă şi uşoară
În umbra negrului castel…
De aş zăcea rănit de moarte,
Într-un genunchi eu tot mă scol;
Tinzându-mi dreapta de departe,
Mă-nchin la tine, Doña Sol.
……………………………
Când luna trece în uimire
Spre-a face-al mărilor ocol,
Ea, luminând a mea iubire,
Te lumineze, Doña Sol.
Mereu cerşim vieţii ani mai mulţi, aşa-s neştire,
Ne răzvrătim, ne plângem de pierderea noastră,
Şi încă nu-nţelegem că fără de iubire
Se vestejeşte Timpul în noi ca floarea-n glastră;
Rupt din eternitate, el vrea ţărâm asemeni
Din care-altoiul şubred să-şi tragă seva nouă;
Noi îl primim cu gheaţă şi-l răsădim îcremeni
Când Dragostea-i unica vecie dată nouă.
Ci-n van acum te mânii pe mine şi m-arunci,
Minunile iubirii n-au staile pe lume;
Ca Lazăr la auzul duioaselor porunci,
Oricând şi ori de unde mă vei striga pe nume,
Chiar de-aş zăcea în groapă cu lespedea pe mine,
Tot m-aş scula din moarte ca să alerg la tine.
De când te-aştept!…
Sunt ani…
Şi anii, ce lungi îţi par când n-ai cu cine
S-asculţi ciudatele romanţe ce plâng viorile-n surdine…
Şi violetele apusuri ce triste-ţi par când n-ai cui spune
Ce-nfiorări plutesc în zare
Şi-n plânsul celor patru strune!…
. . . . . . . . . . . . . . . . .. . . . . . . . . . . . . . . . .
Te-am aşteptat la-ncrucişarea potecilor pe care-alt’dată
Multaşteptatele amante soseau grăbite să-şi sărute
Amanţii,
Ce-aşteptau în umbră, tăcuţi ca nişte statui mute…
Şi câte primăveri, de-a rândul, castanii roşii nu-mi vestiră
Că nimeni n-a trecut pe-acolo
Şi-n zare nimeni nu s-arată!…
Te-am aşteptat pe ţărmul mării –
Pe ţărmul nalt ca şi terasa
Castelului regesc, pe care un prinţ şi-ar aştepta mireasa…
Dar valurile, ştiutoare de soarta celor ce porniră
Spre ţărmul unde stam de strajă,
Când le-ntrebai ce ştiu de tine,
Îmi spuseră c-aştept zadarnic…
Şi azi viorile-n surdine…
Ce-mi plâng ciudatele romanţe
Mai trist de cum le plânse ieri,
Par lacrimi picurate-n cupa netălmăcitelor dureri…
(1908)
Sunt ca un ochi de cal
Acoperit spre lume.
Să nu mă-ntrebi
Când o să-ajung la tine,
Ce arbori şi ce flori
Am întâlnit.
Eu văd numai drumul
Şi din când în când
Umbrele norilor,
Transmiţându-mi mesaje
Pe care nu le înţeleg.
Toto et l’auto
– Au revoir ! dit Toto
Et partit en auto.
Il n’avait nul souci.
Au tournant dangereux
Il lui crêva un pneu…
Toto creva aussi.
Moralité:
Mourir c’est partir un peu…
Le Vaillant moucheron
Un moucheron d’un jour piqua le grand Enée…
Moralité:
La valeur n’attend pas le nombre d’anées !
Fable esquimaude
Un grand ours blans mangea un petit daim.
Il assouvit sa faim
Au moins pour une fois…
Moralité:
on a toujours besoin d’un plus petit que soi.
L’âne philosophe
Un jeune âne amoureux d’une noble cavale,
Lui demanda la main (le sabot de devant).
– Mais… vous êtes du peuple, et moi – je suis
pur sang,
Je vous ferai cocu ! lui promite-elle.
– J’avale
Tout ce que vous voudrez ! dit l’âne sans émoi,
Car…
Moralité:
Promettre c’est noble, tenir serait bourgeois…
When e’en the inner voice of thought is still,
And does some sacred chant my soul endear,
‘Tis then I call to thee; but will you hear?
Will from the floating mists your form distil?
Will night its tender power of wonder rear
And your great, peaceful eyes their light fulfil,
That of the rays that bygone hours spill
To me as in a dream you do appear?
But come to me… come near, come still more near…
Smiling you bend to gaze into my face
While does your sigh gentle love make clear.
Upon my eyes I feel you lashes’ trace,
O love, for ever lost, for ever dear,
To know the aching thrill of your embrace!
(1879, Translated by Corneliu M. Popescu)
Port străin şi cărţi străine,
Tot ce din străini ne vine;
A ne-ntrece cu ocara
Şi-a batjocori mereu
Ori hulind pe Dumnezeu
Şi nesocotind bărbaţii
Care ne ridică ţara,
Ori umblînd ca apucaţii
Să ne batem vecinic pieptul:
De-am fi oricît de nemernici,
Să ne credem toţi puternici,
Toţi cu cap şi toţi cu dreptul
De-a fi călcători de lege
Şi-ntr-un sat fără de cîni:
Astea sunt deocamdată
Voi, iubiţii mei români,
Marfa cea mai căutată.
O, dar nu te-nspăimînta:
Nu la noi, se înţelege,
Ci-ntr-o ţară-ndepărtată
Sub pămînt, pe undeva.
(1902)
« Pagina anterioară — Pagina următoare »