• A trăi fără-a iubi
• Ca un pom ce dă dă ploaie
• Durda
• În rai fără tine, e moarte, e gheaţă
• Un pic dă nădejde d-aş şti c-o să-mi vie

În Betleem colo jos
Cerul arde luminos
Preacurata naşte astăzi
Pe Hristos

Naşte-n ieslea boilor
Pe-mpăratul tuturor,
Preacurata stă şi plânge
Încetişor.

N-are scutec de-nfăşat
Nici hăinuţe de-mbrăcat
Preacurata pentru pruncul
De-mpărat

Nu mai plânge Doamna mea
Pruncul mic l-am înfăşa,
Pentru fiul tău Hristos,
Mesia cel luminos.

De un dor fără saţiu-s învins
şi nu ştiu ce sete mă arde.
Parcă mereu din adînc,
un ochi răpitor de Himeră
ar vrea să mă prade.
Şi pururi n-am pace,
nici al stelei vrăjit du-te-vino în spaţii,
izvoare sub lună, ori dornică ciută,
nimic nu mă stinge, nimic nu mă alină
şi parcă-aş visa o planetă pierdută.
E atîta nepace în sufletul meu,
bătut de alean şi de umbre cuprins…
Un dor fără saţiu m-a-nvins,
Şi nu ştiu ce sete mă arde mereu.

Ca un clown priveste lumea
Saltimbanc fara scapare
Tu sa rizi , sa rida altii
Rideti toti in gura mare .
Viata este ca balonul
Indesat cu aer , plin
Vesel se inalta-n sfere
Fericit de-al lui destin
Dar ajunge-un virf minuscul
Dintr-un ac plin de rugina
Si , cu-o gaurica mica ,
Il arunca jos , in tina .
Acul nu-i ce-a fost odata .
E acrit , bolnav si rau
Nu mai are nici ureche
Dar a-nfrint destinul tau .
Tu apropiete-n graba
Saltimbanc cu ris pe fata
De balonul care moare
Si insufla-i din nou viata
Apoi intoarcete pe scena
Cu fata vesnic zimbitoare
Paiata , chiar de-ti vine a plinge
Tu aduci pe lume putin soare .

Mă cerţi mereu, dar nu sunt eu de vină,
Ci numai ochii, – ochii tăi, vecină, –
Că ţi-am făcut potecă prin grădină…

Adeseori tu laşi la geamuri storul,
Şi uşa ta e-nchisă cu zăvorul,
Dar tot mai viu s-aprinde-n mine dorul!

Şi tot mai des mă poartă necuratul
Spre zâmbetul din ochii tăi, cu sfatul
Pe care-l ţin ispita şi păcatul.

De dorul tău, de dragul suferinţei,
Când amăgit mi-oi pierde rostul minţii, –
Tu vrei să-mi las şi fraţii, şi părinţii?

Să leg acum ce nu se mai dezleagă,
Să ispăşesc viaţa mea întreagă
Păcatul greu că mi-eşti atât de dragă?

Decât să fug cu tine-n largă lume,
Ori singur eu, să nu-ţi mai ştiu de nume, –
Mai bine-mpacă-mi dragostea cu glume.

Zâmbind să-mi vindeci inima rănită,
Păstrează calda ochilor ispită,
Dar nu mai ţine uşa zăvorâtă!

Că tu ţi-nconjuri viaţa cu zăvoare
Şi clipele de-acum le laşi să zboare,
Când duclea tinereţe-i trecătoare…

De ce nu vrei să laşi în prag veşmântul
De datini grele ce-mi ucid avântul,
Că nu ne-ar şti nici vântul, nici pământul!

Când umbra nopţii cade peste vale,
Tu să m-aştepţi în pragul casei tale,
C-un văl uşor pe umerele goale.

Să vin, când luna nopţilor măiestre,
Frumoasă ca o fată fără zestre, –
Se uită lung şi tainic prin ferestre…

Vioarele tăcură. O, nota cea din urmă
Ce plânge răsleţită pe strunele-nvechite,
Şi-n noaptea solitară, o, cântul ce se curmă
Pe visurile stinse din suflete-ostenite.

Arcuşurile albe în noaptea solitară
Stătură: triste paseri cu aripile întinse,
Păreau c-aşteaptă semne, şi strunele vibrară,
Ah, strunele, ce tremur de viaţă le cuprinse!

Şi degetele fine, în umbră sclipitoare
Păreau ca nişte clape de fildeş, ridicate
Pe flaute de aur în seri de evocare
A imnurilor triste din templele uitate.

Murise însă cântul de veche voluptate,
Şi triste şi stinghere vioarele părură
În noaptea-ntunecată de grea singurătate
Fecioare-mpovărate de-a viselor tortură.

Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile,
Înnebunitele ploi şi ploile calme,
Ploile feciorelnice şi ploile-dezlănţuite femei,
Ploile proaspete şi plictisitoarele ploi fără sfârşit,
Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile,
Îmi place să mă tăvălesc prin iarba lor albă, înaltă,
Îmi place să le rup firele şi să umblu cu ele în dinţi,
Să ameţească, privindu-mă astfel, bărbaţii.
Ştiu că-i urât să spui “Sunt cea mai frumoasă femeie”,
E urât şi poate nici nu e adevărat,
Dar lasă-mă atunci când plouă,
Numai atunci când plouă,
Să rostesc magica formulă “Sunt cea mai frumoasă femeie”.
Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că plouă
Şi-mi stă bine cu franjurii ploii în păr,
Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că-i vânt
Şi rochia se zbate disperată să-mi ascundă genunchii,
Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că tu
Eşti departe plecat şi eu te aştept,
Şi tu ştii că te-aştept,
Sunt cea mai frumoasă femeie şi ştiu să aştept
Şi totuşi aştept.
E-n aer miros de dragoste viu,
Şi toţi trecătorii adulmecă ploaia să-i simtă mirosul,
Pe-o asemenea ploaie poţi să te-ndrăgosteşti fulgerător,
Toţi trecătorii sunt îndrăgostiţi,
Şi eu te aştept.
Doar tu ştii –
Iubesc ploile,
Iubesc cu patimă ploile, înnebunitele ploi şi ploile calme,
Ploile feciorelnice şi ploile-dezlănţuite femei…

(1964)

Toamna mi-a bătut în uşă
într-o noapte solitară,
şi văzduhul din pădure
îl găsii cu frunza rară.

Întâlnii ciocănitoarea ;
îşi bătea de codru ciocul
şi, zburând din zare-n zare,
parcă-şi încerca norocul.

Ciocul ascuţit, de fildeş,
codru-l face să răsune.
Numai veveriţa-n grabă
strânge slavă şi alune.

Prins de liniştea pădurii,
mă-mbătai de cer în sară,
şi spre frumuseţea lunii
înălţai, de-argint, o scară.

(“În pervazul larg al serii”)

Pomul se cunoaşte din roadă

Şi omul din mintea neroadă.

Că el

Nici în cap ce nu-ţi pocneşte

A vorbi se pomeneşte.

Şi trînteşte vorba,

Hodorog-tronc! ca o roată

De la o moară stricată.

Şi

Tot înşiră la gogoşi,

Spuind despre moşi păroşi.

Şi

Vorbeşte neisprăvite,

La-nşiră-te mărgărite.

Adică:

Să ni se arate va

Că ar fi ştiind ceva.

Dar se cunoaşte

Omul prost din vorbuliţă

Şi nuca din uşurinţă.

Pentru că

Judecata-i e oloagă,

Că-i lipseşte-n cap o doagă.

Om în trup destul de mare

Şi minte de copil are.

Ştie vorbe să îndruge

Parcă tot la ţîţă suge.

Ştie ca calul prost

Să ia hamul de rost.

E bătut la cap

Tocma ca un ţap.

Ştie sfătuiri să dea

Cît ştie şi baba mea.

Ar vrea să facă şi el,

Dar nu ştie în ce fel.

Şi el rosti de să plăti.

Povestea ăluia:

Zile înşirate, fire încurcate,

Pînză rău ţesută şi vreme pierdută

S-o lovi, nu s-o lovi,

Na-ţ-o frîntă că ţ-am dres-o.

Unde chiorăşte şi unde loveşte.

Cel copilăros totdauna.

Gîndeşte-n mintea-i adîncă

Numai el pîine mănîncă,

Şi alţii mănîncă paie

Ca vitele din copaie.

Dar însă

Vorba-n colţuri şi rotundă

Fără cercuri se înfundă.

Povestea vorbii

Doi precupeţi tineri se-ntovărăşiră

Şi după negoţu-şi prin ţară ieşiră.

Colindînd prin sate în lunga lor cale,

Odată-nserară la un sat p-o vale,

Şi să mîie noapte au tras impreună

La o casă care le-au părut mai bună,

Unde-n bătătură le ieşi-nainte

Un bătrîn de treabă şi foarte de cinste.

Îi priimi bine, îi băgă în casă,

Şi ei îi cerură întîi şi-ntîi masă.

Zicîndu-i: — Tătuţă! sîntem flămînzi tare,

Fă bine,-ngrijeşte de ceva mîncare.

Bătrînul le zise: — Şedeţi, fiţi în pace,

Că despre mîncare vom face ce-om face.

Pînă cînd dar masa moşul să le puie,

De vro veste nouă întrebă să-i spuie.

Vorbind una-alta cu toţii-mpreună,

Ca şi unii-alţii cîndva cînd s-adună,

Ieşind din ei unul afară la treabă,

Moşul găsind vreme pe cellalt întreabă

Zicîndu-i: — Jupîne! voi fraţi sînteţi poate,

Că vă văz prea bine semănînd la toate?

Tovarăşu-i zise cu scîrbă într-însul:

— Aş! n-aş mai vrea frate să am şi ca dînsul,

Că atît doar are, chip şi trup ca omul,

Dar poţi să-i dai paie ca şi la tot boul.

Vorbind ei, soseşte cel ieşit afară

Şi îndată vorba între ei schimbară.

Puţin daca trece şi acestlalt iese,

Moşul iarăşi, care curios fusese,

Asemeni ş-acestui face întrebare:

— Jupîne! — zicîndu-i — fraţi sînteţi îmi pare?

Că semănaţi, uite, la chip cu-ntregime,

Potriviţi întocma şi la înălţime.

Ş-acest iar răspune: — Ai greşală, tată,

Să-mi fie el frate n-aş vrea niciodată,

Că e măgar mare, care nu mai simte,

Să-i pui să mănînce tărîţe-nainte.

Auzind bătrînul aceste cuvinte,

Către unul-altul nedîndu-şi ei cinste,

Se scoală îndată, caută copaie,

Merge şi o umple pînă sus cu paie,

Mai ia încă ună, se duce cu dînsa,

Apucă şi pune tărîţe într-însa,

Şi cu amîndouă intrînd el în casă

Le puse-nainte pe pat fără masă.

Ei, văzînd aceasta, îl întreb dodată:

— De ce ne pui aste înainte, tată?

— Poftiţi, — el răspunse — că vă dau eu încă,

Boul şi măgarul de aste mănîncă.

Iar ei începură-n ochi să se privească

Şi unul de altul faţa să-şi roşască.

Bătrînul atuncea gura-şi întremează

Şi învăţătura astfel îşi urmează,

Zicînd: — Copii tineri! rău să nu vă pară

De această glumă ce-o fac astă-seară,

Că, cît are omul în lume viaţă,

Tot mereu învaţă şi nu se învaţă;

Şi voi de aceasta aveţi trebuinţă,

Numai d-aţi lua-o cu bunăvoinţă.

Deşi nu-s atîtă înţelept, cuminte,

Dar tot poci a zice două-trei cuvinte.

De sînteţi tovaroşi or fraţi, eu n-am treabă

Cum vreţi puteţi zice la cine vă-ntreabă.

Decît zic, e bine că omul vrodată

P-alt să nu defaime, să-i puie vro pată,

Şi mai mult p-acela care-l însoţeşte

Sau altfel cu dînsu-mpreună trăieşte.

Că cine-i de treabă cu prost nu s-adună,

Cinstea cu ocara nu pot fi-mpreună.

Cine îşi defaimă contovaroşia

Îşi arată însuşi necuvioşia.

Ca el prin urmare lumea-l preţuieşte.

A umbla pe sine mai bun să se facă,

Defăimînd pe altul nu poate să placă.

Că e o zicală mai de toţi vorbită:

„Omul la om trage şi vita la vită.“

Atunci luînd moşul copăile date,

Le puse-nainte pîine şi bucate

Şi îi cinsti bine după cuviinţă,

Făcîndu-i el astfel greşala să-şi simtă.

Carii cît trăiră tot îl pomeniră

Şi aceasta însuşi ei o povestiră.