De ştii tu, băiete, să bei şi să taci,
Haid’ vino cu mine!
Ia cupa cea largă şi-ai grijă ce faci
Ascunde-o bine,
Căci mufti ne-o vede şi mufti ne-o ia.
Şi mufti Ia urmă se pune şi-o bea —
Şi dăm de ruşine!

În strada cea strâmtă e cârciumă-n fund;
Ghiaurii beau bine;
Când merg eu pe-acolo, ghiaurii s-ascund,
Cu spaimă, de mine.
Eu beau câte-o cană, beau două, ba trei;
Eu singur beau zece, de vorbă cu ei,
Şi-i fac de ruşine.

Îmi zise ghiaurul: — „Bătrâne poet,
Ia spune-mi, e bine?
Eu ştiu cä e vinul oprit de profet!”
— „Oprit e, creştine!
Dar nu e mirare, că eu îl iubesc,
Mirare-i că unii de-ai voştri-l hulesc,
Şi-aceasta-i ruşine!”

Ghiaurii au haine lipite pe ei;
De dânşii e bine:
Bei vinul, şi mufti nu-ntreabă „ce bei?”
Dar alta-i la mine!
Ulciorul plin, unde sa-l pot eu dosi ?
Dar haina-mi e largă — mai largă de-ar fi,
Că scap de ruşine!

De ştii tu, băiete, să bei şi să taci
Haid’ vino cu mine;
Al meu să rămâie, de-i rău ce tu faci,
Şi-al tău, de-i un bine!
Ah, tulbure-i, Doamne, impulsul sorbet
Şi limpede-i vinul oprit de profet —
Alah! Mi-e ruşine.

Pod de onix se-ncovoaie,
Arcuind o boltă naltă;
Cade foaie după foaie
Peste-azurul de pe baltă.

Dinspre-apusul ce tresaltă
Sângeroase curg şiroaie;
Pod de onix se-ncovoaie
Arcuind o boltă — naltă.

Mandarini, stând laolaltă,
Spun că semne sunt de ploaie;
Iar o luntre, cam greoaie,
Printre ape se tot saltă,
Pe sub pod ce se-ncovoaie.

**Lumea ascunsa**

Pe nasul cârn
s-a aşezat
un fulg de nea
cu nasul îngheţat.
Privea mirat
cum se mişcau
sincronizat şi fără vânt,
doi aştrii imenşi
albaştri.
După perdele de mătase,
o lume întreaga de imagini
s-ascundea :
De lebede suave,
dansând pe luciul apei,
De veseli şi zglobii copii,
alunecând pe topogane,
De crizanteme şi narcise
cu grijă prinse-n coroniţe,
De zâmbete şi fericire
Cuprinse în copilărie.

**Papagalul întemniţat**

lui Tudor Arghezi

Mă priveşte trist
Şi-ngândurat
După zăbrele de metal
Un papagal aristocrat.

Ar vrea să zboare
În ţara lui
Cu rodii şi banane,
În care
Florile regine
Şi-au pus
Coroane parfumate
Din
Multicolore pene.

Pământ de aur şi rubin
De dincolo
De lanurile de floarea-soarelui
Şi in,
Vecin
Cu parcurile fermecate,
Unde
Se plimbă-n voie Dumnezeu
Cu-alaiurile de muşcate.

Tot legănându-te
Pe un colac
Ai aţipit,
Biet papagal!

In vis,
Ce vesel e!
Se scaldă acum cu-ai săi
In aurii izvoare,
Din ţara lui
Cu rodii şi banane.

Azi-noapte a plouat ca de-obicei,
Că Dumnezeu face ce vrea…
O noapte plouă-n cinstea mea…
O noapte plouă-n cinstea ei…

Azi-noapte, însă, a plouat
În cinstea celei care-a plecat!

A plecat?…
Cine-a plecat?
N-am plecat nici eu, nici ea –
A plecat altcineva!…

Dar cine-a fost nu ştim nici noi!…
Ştim doar c-am găzduit-o amândoi
Şi-am găzduit-o fiindcă ne-a plăcut.
Pesemne Dumnezeu aşa a vrut!…
Că şase săptămâni în şir,
Din ziua când ne-am întâlnit,
O clipă nu ne-am despărţit…
Şi le-am trăit la fel tustrei.
Sorbind doar din parfumul ei –
Parfum de trandafir!…

A stat cu noi,
Şi-am stat cu ea,
Ca doi pantofi pe-o Buhar?,
Ca două mâini într-un manşon.
Ca două flori de crin pe un blazon!…
Şi totdeauna-am fost aşa –
Ea tot cu noi,
Noi tot cu ea…
Şi totdeauna-am fost la fel –
Un trio de violoncel.
Cu care ea ne sincopa,
Ne-ndepărta,
Ne-apropia
Şi, mână-n mână cu-amândoi,
Se destrăma
Şi se-ntregea
Cu fiecare dintre noi!…
Şi totuşi…
Iat-o c-a plecat!…

De ce-a plecat?…
Nici Dumnezeu nu ştie!…
Ştim doar atât –
Că n-are să mai vie
Chiar dac-ar fi s-o-ntoarcem iar din drum!…

Şi norii plini şi grei de-o ploaie nouă
Au hotărât solemn să nu mai plouă
În cinstea nimănui de-acum!…

Mai fericit decat mine
nu poate să fie nimeni.
Căci am îndurat atîtea
şi încă mai respir acest aer verde
Spaţiul în care trăiesc
este din ce în ce mai larg
aproape toţi prietenii
au devenit mierle
cărora nu le mai aud decît uneori
fîlfîitul.
Nu-mi pasă de nimic
în această lume plină
de lucruri atît de însemnate
şi atît de lipsite de vină.
Mai fericit decît mine
nu poate să fie nimeni.

Încă o zi cu tine, o zi de fericire,
În dulcile extazuri ce simt, când te privesc:
Încă un ceas… un zâmbet… Adânca mea iubire
Izvoarele nădejdii mai mult nu o hrănesc.

Şi soarele mai palid din zi în zi îmi pare,
Şi coardele vieţii în pieptu-mi obosit
Se rup! nici tinereţea, nici scumpa-ţi sărutare
Nu pot ele să schimbe ce soarta a voit.

Întorc acum asupră-ţi privirea-mi dureroasă,
Ca cel din urmă-adio la tot ce am pierdut:
Din ceaţa veşniciei, stea blândă, luminoasă,
Te văz lucind departe, departe în trecut:

Şi tot ce e-n natrură, obiecte şi fiinţe,
Panórama de umbre, se-ntunec, se strecor;
Iluzia mă lasă: … şi artă şi silinţe
Sunt stăvile zadarnici l-al sufletului zbor?

Aş vrea numai, blând înger, ca numele-mi să fie
Scump, drag inimii tale, ades să-l repetezi,
Precum un dulce sunet, precum o melodie
În inimă-ţi rămasă din ani ce regretezi.

Căci toată-a mea viaţă îţi fu ea închinată,
Căci alt decât iubirea-ţi ea nu avu mai sfânt,
Căci tu eşti încă astăzi dorinţa-mi neschimbată,
Şi visu-mi cel din urmă aicea pe pământ.

Eu ştiu că la povara-mi şi tu ai luat parte,
Eu ştiu că-n suferinţa-mi şi tu ai suferit,
C-aceeaşi ne-a fost calea: a unuia în moarte
S-a săvârşit; ce strică? n-am vrut a fi iubit?

N-a fost această ţinta, sfârşitul pentru care
Gândirea-mi fără preget în munci am frământat?
Nu dobândesc răsplata dorită cu-nfocare?
Nu e acesta rodul ce eu am semănat?

Apoi dac-al tău suflet l-am bănuit vreodată,
Dacă nemulţumirea-mi adesea te-a mâhnit,
E vremea de iertare: …vecia nempăcată
Mă cheamă… cerul iartă acelor ce-au iubit.

De ce să plâng viaţa? în trista-i prelungire
Ar fi văzut ea poate amoru-ţi apuind:
Minciuna, calomnia dau tainică izbire,
Lumina, adevărul în inimi înnegrind.

Dar când ia însăşi moartea a noastră apărare,
Când neagra ei pecete pe groapă s-a-nsemnat,
Ca martor de credinţă, chezaş de neuitare,
Păstrează suvenirul acelui depărtat.

Valea răsunătoare, a râului murmură,
Veşteda toamnei frunză ce flutură în vânt,
Palida lunii rază, puternica natură
Îţi vor şopti adesea cuvinte din mormânt.

Aseara-am stat sub marul nostru bun,
Cu mere, ca obrazul tau, domnesti.
Cat as fi vrut si n-am cercat sa-ti spun
Ca-n gandurile mele, floare, cresti.
Ne-am ridicat deodata amandoi
Si-am parasit livada impreuna
Cu buzele-nghetate. Peste noi
Curgea molatic un parau de luna.

Mami, ce este o depărtare?

O cărare…

Pe care nu orice copil reuşeşte
să o străbată la fel de repede
cum gândeşte

Pe care oamenii iubitori
n-au trecut-o pe hartă,
anume ca să nu îi despartă

Pe care nici un suflet
nu poate să o şteargă
dacă în întâmpinarea aproapelui său
nu aleargă

Dar mai ales pe care, fetiţa mea,
nu o poţi parcurge până la capăt,
depăşind orice hop,
dacă inima ta nu are, printre altele,
şi un scop

Eu am numai trei picioare,
Si de-abia mă misc: top, top,
Râd când mă-ntalnesc copiii,
Si mă cheama “cuciu schiop”.

Fratii mei ceilalti se joaca
Cu copiii toti, dar eu
Nu pot alerga ca dansii,
Ca sunt schiop si cad mereu!

Si stau singur toata ziua
Si plâng mult când mă gandesc
Ca tot schiop voi fi de-acuma
Si tot trist am să traiesc.

Si când mă gandesc ce bine
M-as juca si eu acum,
Si-as latra si eu din poarta
La copiii de pe drum!…

Cat sunt de frumosi copiii
Cei cuminti, si cat de mult
Mi-ar placea să stau cu dansii,
Să mă joc si să-i ascult!

Dar copiii rai la suflet
Sunt urâti, precum e-acel
Care m-a schiopat pe mine,
Si nu-i pot iubi de fel…

M-a lovit din rautate
Cu o piatra în picior,
Si-am zacut, si-am plans atata,
De credeam ca am să mor…

Acum vine si-mi da zahar
Si ar vrea să-mi fie bun,
Si-as putea să-l musc odata
De picior, să mă razbun,

Dar il las asa, să vada
Raul, că un biet catel
Are inima mai buna
Decât a avut-o el.