Când îmi plec fruntea pe mână
Fuge gândul meu pribeag
Şi mă cred că-ţi sunt stăpână
Ţie, vecinic mie drag.

Şi mai cred, ca altădată,
Că tu mie te închini,
Şi cu inima-ntristată
Greu, de dorul meu suspini.

Atunci câte sunt în lună,
Câte-n stele şi poveşti
Trec prin mintea mea nebună
Socotind că mă iubeşti.

Dar tresar… şi de pe mână
Ridicând fruntea încet,
Eu din visu-mi de stăpână
Tristă roabă mă deştept.

( Convorbiri literare, XV (1881), nr. 9, 1 dec., p. 356)

Bine-ai venit, an nou! – Cu voie bună,
Încrezători ţi-ngenunchem-nainte:
Ne-aduci comoară de speranţe sfinte,
Ori prevestiri grozave de furtună?…

De pretutindeni se ridică şoapte
Şi plâns înăbuşit spre cel ce, ţie,
Înduioşat acum, ţi-a dat solie
Să luminezi odată trista noapte!

Că sunt aici dureri nemângâiate,
Blesteme dureroase, – sunt copii
Flămânzi şi goi, şi casele pustii, –
Sunt cruci de lemn, la margine de sate…

Şi morţii lor aşteaptă de la tine,
An milostiv, în toate să fii darnic –
Şi să le spui că n-au jertfit zadarnic
Atâta sânge, gloanţele haine.

C-au încetat sălbaticele goane, –
Iar dacă sunt colibele cernite,
Copii orfani şi mame văduvite
Nu vor mai plânge, sara, la icoane…

*

Un glas pornit din inimă curată,
Un tânăr glas te-ntâmpină acum:
Din largul ţării spulberă odată
Mirosul greu de sânge şi de fum.

An nou, an sfânt, – adu belşug în ţară!
Dar să nu lege-n ţernă sângerată
Un rod spurcat, sămânţa cea bogată…
– An sfânt, adu-ni altă primăvară!

Să-nfrâni, cu grija zilelor de mâine,
Nelegiuitul râs al lăcomiei –
Şi din prinosul roadelor câmpiei
Să se hrănească cei ce ne dau pâine.

De fructe multe, pomii încărcaţi
Şi spicul greu de boabe să se rupă!
O, an frumos, – cu bogăţii astupă
Prăpastia deschisă între fraţi!…

Împacă vrajba sufletelor noastre!
Nici plânsu-amar, nici blestemele gurii,
Nici pumnii strânşi de vechiul foc al urii
Să n-ameninţe cerurile-albastre…

Te-om preamări în laude, cu toţii,
O, an al păcii binefăcătoare!
Şi-ţi vor aduce-n veacuri viitoare
Prinosul lor de cinste, strănepoţii!

(Domnului A. Vlahuţă)

1

Tu ştii
Câte aluviuni
Lasă în mine apa curgătoare a zilei
Şi ce eroică beznă îmi trebuie
Să mă curăţ de ele
Şi cum,
Atunci când ochii mei abia au uitat
Forma străină a corpurilor
Şi nici o rază
Nu le mai tulbură adânca vedere,
Urechile înspăimântate
Încep să distingă
Scurgerea timpului
Din nou înspre zi.
Împins,
Întunericul primeşte contururi,
Se face impur şi se mişcă,
Înălţat din zăpadă
Câinele ascultă ceva,
Paznicul începe să-şi închidă
Mantaua.
Ajutor, strig
Sperând
Că ar mai putea cineva
Să-l oprească.
Dacă
Nu s-ar mai face dimineaţă? –
Întreb sperând
Că mă mai poate ajuta cineva.
Dacă nimic nu s-ar mai clinti?
Dacă nu s-ar mai pune în mişcare
Imensa roată
Care mă trage pe zi?

2

Numai de tine atârnă asta, tată,
Numai de tine depinde
Ca-n leagănul cald
În care singur m-ai născut
Să-mi vii alături.
Braţele mele tu mi le-ai făcut
Şi-n întuneric te găsesc pe tine,
Şi răsuflarea mea,
Din răsuflarea ta înmugurită,
Lângă clavicula-ţi subţire
Numai noaptea o simţi,
Şi doar din beznă ochii tăi mă văd,
Şi mi-e atât de bine,
Şi ţi-e atât de bine.
Iubitul meu, Doamne, tatăl şi fratele meu,
Nu prăvăli deasupra mea lumina
Ca să dispari în albul ei prăpăd.
Nu-ţi fie teamă de mine!

3

Dacă nu s-ar mai face dimineaţă,
Dacă alunecosul pisc al nopţii
Nu mi-ar fugi mereu de sub picioare,
Cine ar îndrăzni să înjosească
Noptoasele mele izbânzi,
Singurătatea fără ţărm în care
Te simt din când în când cum vii
Şi-apoi te zbaţi să te desprinzi?
E păcat, Doamne, că te-nchid în mine
Ca-ntr-o capcană, ca să te mângâi?

4

Împotriva ta
Cine-ar îndrăzni să-mi vină-n ajutor?
Soarele numai pe tine te-ascultă
Şi-odată cu soarele
Cresc în jurul meu
Pădurile de ochi
Mângâioşi, umili şi uzi.
Ajutor, ajutor,
Numai tu le poţi porunci să adoarmă,
Numai tu,
Fratele meu întru negăsire,
Tu,
Întru căutare mire,
Tu,
Cel ce-ţi astupi cu aripa urechile
Să nu mă auzi.

5

Nicicând n-am fost mai muritoare
O, spinii tăi îmi intră-n umăr dulci,
Eşti prea aproape
Ca să simt durerea
Când capul lin pe pieptul meu îl culci.
Se face noapte peste calendare,
Te leagăn, tată,
În leagănul meu
Şi-mi vine să surâd
Când îmi aduc aminte
Că fiul meu cuminte-i Dumnezeu.
Dar noaptea-l creşte şi mi-l face frate
Şi uită că mi-e frate în curând,
Lângă clavicula-i subţire
Gura mea sfântă respirând
O clipă numai indecisă.
Şi apoi
Devii din nou părinte.
Ce spaimă dinainte
De-a fi şi eu pe lume
Te face să chemi zorii peste noi?
Când m-ai născut
Te-ai bucurat.
Ce nostalgie a puterii tale
De dinainte de-a iubi
Te face
Să răsuceşti lumina-n amândoi?

6

În jurul meu pădurile de ochi,
Locul câinelui desenat pe zăpadă,
Paznicul dormind în soare undeva.
Din ce în ce mai muritoare,
Ce păcat – murmur şi nu înţeleg
Dacă păcatul îl plâng
Sau speram doar să vină.
Aştept curată noaptea următoare
Şi următoarea moarte în lumină.

Şi ascultând aşa fel de-al unora îndemn,
Băgară în cetate pe calul cel de lemn
Ş-apoi pe veselie, pe chef se aşternură
Pân- ce în miezul nopţii pe toţii somnu-i fură…
Din calul acel mare elinii se coboară,
Cu pază ei prin uliţi în pândă se strecoară;
Cum văd că mic şi mare căzuse-n somn ca morţi,
Ei gâtuie străjerii, ce stau lungiţi la porţi
Ş-aprind făclii în noapte pe-a zidurilor creste.
Din Tenedos văzură luminile aceste
Şi-mplătoşaţi cum fură, armaţi cu lănci şi săbii,
S-apropie de ţărmuri pe negrele corăbii.
Când peste lumea toată domnea a nopţii slavă
Ei prea cu molcomişul şi fără de gâlceavă
Intrară în cetate… oricare repezi
Şi începur-în toţii a da şi a snopi.
Tăiau bătrâni şi tineri, din mic până la mare,
Ostaşi în floarea vârstei şi tinere fecioare…
Şi-s chiote, blesteme din inimă, rărunchi.
Prin porţile cetăţii curgeau pân-în genunchi
Şiroaiele de sânge… pe pruncii cei de ţâţă
Îi aruncau în flăcări, să nu rămâie viţă
Şi urmă de Troada… Şi dând în visterie
Grămezile de aur răpeau cu lăcomie.
Trei zile pustiiră cetatea şi olatul
Împlând cu jale ţara lui Priam-împăratul.
Când oamenii-s grămadă ucişi în orice loc,
Elinii atunci dederă cetăţii mândre foc
De răsărea din ziduri o mare de jeratec
Roşind bolta întreagă şi crugul singuratec.

Ard turnurile-n vânturi ­ de vaietele mumii
Nu se vedea de flăcări nici marginile lumii.

In crangul cu stoguri de frunze ruginite
Era un frig linistit…
Un roz si violet in fasii
Peste palate se lasa

Tufisele erau pustii…
O tacere nu se stie cum a venit,
Sau respirari oprite…
O pasarica modula:
-Vii ?!

Cobor pe câmp o dată cu-nnoptarea,
Sunt pretutindeni şi nu-s nicăieri,
Mă prinde pitulată nemişcarea;
Dar pier, cu glasul tare de mă ceri.

Mă sfâşie cocoşii, câinii mă latră,
La iaz mă joc cu luna plină-n stuf,
În jurul lămpii aţipesc pe vatră,
Şi satul doarme-n mine ca-ntr-un puf.

(„Satul Meu”, 1923)

copilăria mea înfricoşată şi trudnică
cu sunetul amintirii rostogolindu-se pe dalele reci
copilăria mea cu plânsul statuilor despletite
cu înfiorarea de taină a timpanelor oarbe şi mute
copilăria mea ca un manechin cu ochii plecaţi
cu surâsurile amanetate cu ridurile contrafăcute
copilăria mea cu zarva dimineţilor cu umeri de vânt
cu înserări nedesluşite cu suspine citeţe
copilăria mea pierdută ca o ninsoare mecanică ca o eternitate electrică
copilăria mea ascunsă sub pleoape pentru totdeauna
copilăria mea enigmatică
aşteptând cu răbdare trupul ce-o va purta încrustată în cearcănele
iluziei neabătute…

Când v-am rugat să-i ocrotim,
Când v-am rugat a nu-i uita,
N-aţi auzit şi mi-aţi răspuns
Că-i o problemă foarte grea.

Şi-am fost ridicol stăruind
Şi-am încercat să vă mai spun
Şi noi m-aţi învinovăţit
Şi m-aţi considerat nebun.

Şi eu v-am zis că nu e timp,
Că suntem nişte pasageri,
Şi voi aţi construit minciuni,
Mai multe astăzi decât ieri.

Şi-acum de ce vă bucuraţi
De arta celor ce-au murit,
Când voi i-aţi condamnat pe ei
La trai pe muchie de cuţit?

O locuinţă v-am cerut,
S-o dăm artiştilor pribegi,
Şi jaful vostru mi-a răspuns
Cu literele unei legi.

Acum, e gata casa lor
Şi v-aţi putea şi voi mândri
Că daţi o casă celor morţi,
Deşi ei v-au cerut-o, vii.

Târziu răspuns şi ipocrit,
Artiştii au ajuns pământ,
E gata casa vieţii lor,
Dar locatarii nu mai sunt.

20 mai 1994

Mos Craciun cu barba alba
Mos Craciun cu traista plina
Vechi stapân atât de darnic
Al copilariei mele

Azi la noi în sat te-asteapta
Toata casa cu lumina
Cu colinde si cu cântec
Si cu crai, cetati de stele.

Sa cobori si-n seara asta
Sol batrân de gânduri bune
Toti te-asteapta-n sat la mine,
Du-te, du-te, Mos Craciune!

De nu ti-o fi peste mâna
Treci si pe la casa noastra.
Tu, macar o raza-n suflet
Îi trimite pe fereastra.