Asculţi o privighetoare,
Nu ştii cine-i, fac prinsoare.
Pe păianjen de îl vezi,
Să-i rupi pânza te repezi,
Făr-a şti, la fel, sărmanul,
De ce ţese el tot anul.
Dacă ţii morţiş, îţi spun.
Că aşa e omul bun,
Se lasă înduplecat…
Iată:
Cică-a fost odat’
O măicuţă amărâtă,
Niciodată prea avută,
C-o fetiţă şi-un băiat,
Tocmai buni de alintat.
Pentru ei, muncea cu drag.
Câteodat’, se-oprea în prag
Şi-i privea aşa, cu dor…
“Ca mâine eu o să mor
Şi îi las ai nimănui…”
Mai mult morţii să nu-i spui…
Când puterile-o lăsară,
Fata şi băiatul, dară,
Se gândiră, pe măicuţă,
S-o ajute. Hărnicuţă,
Veselă şi frumuşică,
Fata, cât era de mică,
Îşi găsi de lucru-n sat,
Pricepută ea fiind
La orice. Iar pe băiat
Uite-l, cum, plin de mândrie,
Duce-ntr-o ţesătorie
Greul şi n-are-a se plânge;
Nu câştigă, totuşi strânge.
Doar pe mamă s-o aline,
Nu mai are-acuma cine…
Şi-uite-aşa veni, ţi-am spus?,
Un semn de la Cel de sus.
Maica îi chemă la pat
Pe fată şi pe băiat.
Ea se arătă degrabă,
Dând deoparte orice treabă.
El, corect şi muncitor,
Fiindcă-avea atâta spor,
Amână un pic, un pic,
Până nu mai fu nimic
De făcut.
Oh, de-ai crezut
Că aici a luat sfârşit
Basmul nostru, te-ai pripit.
Ca-n poveşti, o vrăjitoare
Transformă-n privighetoare
Pe fetiţa devotată.
Băiatul, ce-a devenit,
Ştiu prea bine c-ai ghicit:
Un păianjen ce-o să ţeasă
În van, altă şi-altă plasă,
Căci, atunci când faci curat,
Tu le rupi imediat…
(după o poveste populară bulgară)