În libertatea mării constrângerea e malul.
Deplinul întuneric lumina o conţine.
Pe ţărmul neclintirii neliniştea e valul
Şi din ce-a fost el lasă doar lumea care vine

Nimic îţi pare totul când cauţi nemurirea.
În muta disperare tăcerea e cuvântul.
Nefericirea însăşi cuprinde fericirea
Când, plin de umilinţă, tu părăseşti pământul

Iluzia, supusă, ascunde adevărul
Doar pentru a-l cunoaşte în clipa despărţirii
Acela care astăzi înseamnă trecătorul
Şi care este veşnic în clipa regăsirii…

Mai ţii oare încă minte noaptea-n care ne-am iubit?…
Un moment! Şi-n el o viaţă de un secol am trăit!
Pentru tine ce-am fost însă? Tot ce-ai fost şi pentru mine.
Un capriciu de o clipă pe-ale inimii ruine!
Iată tot. Fără-ndoială, noaptea, c-o vei fi uitat
Şi te miri de întrebare precum însumi sunt mirat;
Unul ş-altul, de atuncea, multe nopţi avem de-acele
Ca să ne-amintim de toate, este foarte-adevărat!
Dar secretul întrebării, cunoscut inimii mele,
Nu e-al meu să-l dau pe faţă, şi-ţi rămâne a ghici
Pentru ce aceste vorbe vin pe buze-a-mi rătăci
,,Mai ţii oare încă minte noaptea-n care ne-am iubit?…
Un moment!… Şi-n el o viaţă de un secol am trăit!”

Eram tineri deopotrivă, visători ca Poezia,
Graţioşi ca Tinereţea, dulci ca două sărutări
Care-aprind pe buze rumeni ale dragostei-mbătări!
Tu în arte, eu în versuri, ne-ncepuserăm solia,
Viitoru-n faţa noastră surâdea, şi între noi
Sta capriciul molatic; iar deschis pentru-amândoi
Se afla Musset pe masă. Mai ţii minte, spune-mi, oare,
Frazele armonioase din poema-ncântătoare,
Când perdelele alcovei tresăreau? Când Rolla, mut,
În beţia cea din urmă sta cu sufletul pierdut!
Marion, pe-ale lui braţe, o copilă! cumpărată
Pe preţ d-aur, de la mă-sa, se zbătea nevinovată!…
O! De ce n-am fost ca Rolla şi ca el să fi făcut
A-mi fi noaptea cea din urmă noaptea ce-am păstrat în

minte?…

Câte suferinţe astfel nu mi-aş fi cruţat, şi cât
N-aş dormi acum de bine printre mutele morminte,
Unde scapi de scârba lumii şi de-al traiului urât!

Spune-mi, draga mea… Mă iartă că era să-ţi zic pe nume!…
Poţi să fii cu o femeie, dar de eşti un om de lume,
Trebuie după aceea, doamnă, ca să-i zici, şi eu,
Care fac din lume parte, ca un om cu manieră,
Pot să sar pe ici, pe colo, câte-un gard din drumul meu…
Însăşi le-ai sărit adesea… Să sar însă-o barieră…
Nu e-n gustul dumitale şi nu poate fi-ntr-al meu!…
Doamna mea, dar. Mai ţii minte?… Eu nu uit nimic… Încât
Focul ce ardea în sobă parcă-l văd. Tuşeai p-atunce
Şi credeai că Moartea, grabnic, are-n groapă să te-arunce
Ea luă amorul nostru şi se mulţumi pe-atât!
Este-adevărat, desigur: Nu făcusem jurăminte
Ca să ne iubim o viaţă cum se face-obicinuit!
Un capriciu de o noapte are altfel de cuvinte
Şi, cu toate-aceste, o clipă cât un secol ne-am iubit!
Luna nu era în ceruri ca s-o am de mărturie,
Şi-nchizându-şi somnoroase ochii lor pătrunzători,
Stelele nenumărate de pe bolta azurie
Dormeau duse prin văzduhuri sub o grea manta de nori!
Uşa chiar era-ncuiată. Iar pe uliţa deşeartă
Câţiva nătărăi de frunte se luaseră la ceartă,
Atrăgând de la fereastră pe un curios gardist,
Care, strâns la cataramă, în mundiru-i de cazarmă,
Dup-o lungă sărutare, auzise-n casă larmă…
Precum vezi, n-am nici un martor, şi e lucru foarte trist!…
Lemnele trosneau sub flăcări şi se-ncovoiau în două,
Însă în cenuşă mută de atunci s-au prefăcut,
Că de-ar şti ca să vorbească revenind la viaţa nouă,
Multe-ar mai putea să spună ele, care ne-au văzut!

A! de n-ai uita nimica din momentele trecute,
Dacă noaptea de aprile ţi-a rămas în suvenir,
Vino, vom sorbi din cupa fericirilor pierdute.
Zilele vor curge line după-al nopţilor delir!
Sunt atât de tânăr încă, inima mi-e-atât de plină,
Buzele-mi şoptind un nume după dragoste suspină!
E ciudat, fără-ndoială, — că sunt ani întregi de zile –
Să-mi reamintesc de-o noapte printre nopţile de-aprile,
Şi cu gândul dus la tine, visător, să mă trezesc
Cu o patimă în suflet şi în inimă c-un nume
Ca să-mi fluture pe buze şi să-mi spuie că iubesc!
E ciudat, şi n-am ce zice, dar ciudat aşa cum este,
Face parte integrantă din a dragostei poveste
Inima este-o enigmă şi iubirea un mister,
Le urmez, şi iată totul: să le înţeleg nu cer!
De e scris însă departe unde te-afli-acuma, doamnă,
Să uiţi nopţile de-aprile pentru nopţile de toamnă
Şi să râzi de-aceste versuri ale sufletului meu,
Uită-le, dar lasă-mi dreptul ca să nu le uit şi eu,
Şi să-mi zic ca mângâiere pentr-o patimă adâncă
,,Mai ţii oare încă minte noaptea-n care ne-am iubit?

O mai ţii tu minte încă?…

Într-o clipă trecătoare cât un secol am trăit!”

Într-o zi de vară, lină, călduroasă,
Răspândind în vale umbră răcoroasă,
Frunzele pe arbor vesel dănţuiau
Şi cu zefiraşii astfel se şopteau:
— Dulce e viaţa frunzelor, când ele,
De rouă lucinde, mândre, tinerele,
Lumea înverzesc
Şi o răcoresc.
Călătorul pacinic, obosit de cale,
Oricând se arată în a noastră vale,
Sub arbor el stă
Repaos de-şi dă.
Mândre fetişoare locul vin să prindă,
Vrând la umbra noastră hora să întindă;
Şi cel păstoraş
Le cântă de jale-n al său fluieraş.
Iar de primăvară, chiar privighetoarea,
Cântăreaţa văii, cea fermecătoare,
În desimea noastră mult s-a răsfăţat
Şi ne-a tot cântat.
Apoi când românul doina hăuleşte,
El pe frunză verde întâi o numeşte;
Înşişi zefiraşii, voi ne legănaţi
Şi ne dezmierdaţi.
— Dar spre neuitare,
Nu se cade oare
— Frunzelor le zise un glas din pământ —
Despre rădăcină vreun bun cuvânt?
— Cine-i rădăcina? Şi cum de cutează
Cu noi să se certe, când nici se-nsemnează?
Frunzele pe arbor zise vâjâind,
De ciudă plesnind.
— Rădăcina face arborul să crească
Şi peste tot anul frunză să renască —
Le răspunse ea.
În alt chip fiinţă voi nici aţi avea.
Să ţineţi dar minte
Aceste cuvinte:
Viaţa vegetală,
Viaţa socială,
Totului atârnă
De la rădăcină.

Am scris acum câteva zile,
O poezie,”Despre sex”,
La care cei cu fantezie,
S-au cam simţit loviţi la plex,

Se aşteptau şi ei sǎ-nveţe,
Citind o strofǎ sau chiar douǎ,
Ce n-au ştiut din tinereţe,
Sau poate… vreo figurǎ nouǎ;

Nimic însǎ nu s-a’ntâmplat,
Cǎci poezia fiind decentǎ,
Citind-o, mulţi s-au dezumflat,
Senzaţia fiind absentǎ.

Tot cam pe-atunci, pixu’mi hai-hui,
A scris şi “Darurile Lui”,
Ce au citit-o, fiind cam rece,
Sǎ nu vǎ mint, parcǎ vreo zece;

Aşa cǎ fǎr sǎ fiu atent,
Din douǎ titluri chiar banale,
“El” a fǎcut experiment,
Cum facem noi, pe animale,

Şi-a demonstrat, simplu vorbit,
Cǎ “omul” e tentat mereu,
De “mǎrul” care-a fost oprit,
Ca şi acum, de titlul meu!

Valeriu Cercel

P.S.
Dacǎ ce-am scris, nu-i de folos,
Cǎ lumea e cu susu-n jos….
Un comentariu-i de prisos.
Eu însǎ-aştept, sunt….curios!
Cǎci curios e orişicare,
Ce s-a nǎscut ca “om”, sub soare,
Cǎ e copil, sau cǎ e mare,
Chiar şi de “Sfânta Înǎlţare”!

cine te va atinge cu privirea
să nu călătorească decât alături de lacrima transpiraţiei
care îţi topeşte fruntea
în coapse
până va dansa
în cenuşa bătrâneţii

cine ţi-o lua urma mirosului
şi va uita chipurile tocite din ramă
să nu aibă linişte
până ce nu voi deschide fereastra
fântânii din care îmi voi bea uitarea

cine îţi va răvăşi continentele curbate de aşteptare
cu corăbiile uscate de soare
cu palmele arse de întrebări
acela
să nu aibă parte decât de iubirea ta
iubito!

Îmi umplui, găsii cu cale
filele, cu animale.

Parcă mă cuprinde frica
răsfoindu-mi cărticica.

Dintre rimele perechi
coame cresc şi sar urechi,

şi-ntre stihuri se înnoadă,
negru câte-un fleac de coadă,

şi când gata-s s-o deznod
şoareci, titlurile-mi rod,

şi pe fiecare coală
se semnează cu cerneală.

Nu mai ştiu de-s autor,
cartea e a mea? a lor?

Dacă se mai bat şi rag
dau din umeri, mă retrag

şi sub toamnă şi sub stele
fac o carte fără ele,

care, chiar de e frumoasă
pare o pustie casă.

Fără mare tărăboi
vin cu toatele-napoi.

Eu le dojenesc, tăcut.
… Şi o luăm de la-nceput…

Atîtea lucruri fără nici un rost
şi cîteva cu atît de palid sens
şi inima în strîmtul adăpost
tremurînd neştiută sub cerul imens.

Într-un sat din Tătăraşi,
Doi geambaşi, Ion şi Guţă,
Stau de vorba cum vă spun,
Şi pe masă-i o sticluţă,
Cu vin bun.

Măi, a zis Ion din greu,
Iţi vînd ţie calul meu!
Şi căruţa poţi s-o iei,
Şi-mi dai două mii de lei.
Vrei?

Uite banii, s-a făcut!
A răspuns Guţă degrabă,
Şi Ion, iabraş
a mai dat,
Înc-o sticluţă, aldămaş.

Mă Ioane-ntreabă Guţă,
Calul ce mi l-ai vîndut,
Ăla sur . . .
Spune-mi, n-are vreun cusur?

Ce cusur să aibă frate,
E un cal şi jumatate!
Sînge pur . . .

Da’ la deal?
Spune-mi, urcă dealu’ domnu’
cal?
Urcă, însă dealu-i deal!
’Nalt şi drept.
D’aia-i bine, dragă Guţă,
Să te dai jos din căruţă,
Şi ţinîndu-l de dîrloagă,
Urcă dealul ziua-ntreagă . . .

Da’ la vale? Fuge?
Sboară, zise Ion privind afară.
Şi d’aia-i bine, dragă Guţă,
Să te dai jos din căruţă,
Să-i apuci tu sfoarele,
Să nu vie căruţa, să-i rupă picioarele.

Dar la şes?
E-o grozăvie!
Aleargă ca o stafie.
Şi de-aia-i bine, dragă Guţă,
Să te dai jos din căruţă,
Şi cu grăunţele-n desagă,
Uţa-uţa, vin după tine şi calul şi căruţa.

Văd că nu ne-am înţeles,
Zise melancolic Guţă.
Păi dacă e vorba,
Să mă dau jos din căruţă,
Şi la deal, Şi la vale,
Dar şi mai ales la şes,
Atunci pentru Dumnezeu!
În căruţă cînd stau eu?

Eşti un mare găgăuţă,
A răspuns Ion degrabă,
Păi cînd stă calu-n grajd, măi Guţă,
Tu te aşezi în căruţă,
Şi cum nu ai altă treabă,
Poţi să stai o zi întreagă,
Guţă dragă!

Voi desena pe-aceastǎ ceaşcă de cafea un blând hipopotam.
In fiecare dimineaţă,
mama
va trebui să-l mângâie pe faţă,
să-l întrebe dacă i-e foame
sau
dacă vrea să-l ducă la plimbare.
Acestea fiind spuse, ea poate să-şi savureze-n tihnă,
cafeluţa.

***2***

Cred că-n loc de dimineaţa asta plângăcioasă
voi desena…da…da … o dimineaţă
zveltă şi frumoasă.
Işi duce zâmbetul cu rouă la izvoare;
dezmiardă undele şovăitoare
şi-ascultă fascinată
o baladă
de frunzele ştejarilor cântată.

Işi suflecă cămeşa ţesută cu râuri şi cu flori
şi-şi umple ochi ulciurul cu
vise de iubire.

La fiecare revărsat de zori…ciripind,
ea lasă soarele să-i joace-n plete
şi-n palme… răsărind.

**3**

Am să desenez mai multe dansatoare
cu diademe strălucitoare.
Dansează graţios în rochii sidefii
se-apleacă şi se-nalţă,
ca nuferii din ceruri se deschid.
Sunt fulgii de zăpadă, aţi ghicit!

.. **4**

A plecat de-acasă să culeagă violete.
Bujorii au înflorit în obraji.
Dar ei nu-i pasă
că-i cu picioarele goale
prin pădure.
Sparge gheaţă cu călcâile şi
cântă cu privighetorile.
Toporaşii şi ghioceii îi pansează rănile.
Aţi ghicit: am desenat Primăvara.

**5**

Işi ţese voal strălucitor din razele soarelui.
Coroniţă de pene de cocor poartă pe cap.
Valurile îi sărută miresei,
genunchii trandafirii
ce-aşteaptă mirele în prag.
Desigur, frumoasa Vară… am desenat.

**6**

Am desenat pe-o farfurie struguri.
Dumnezeu a adunat lacrimile copiilor
şi le-a transformat în boabe aurii.
De aceea sunt atât de dulci.

**7**

Antoniu nu are familie.
Am să-i desenez paşii mărunti prin zăpadă.
Merge la biserică, lumânare s-aprindă
şi să se roage:
părinţilor lui,
Dumnezeu să le dea sănătate.

**8**

Acest domn impozant, cu-n picior de lemn,
va desena un cerc.
Tata va veni şi-l va colora portocaliu.
Mama în rozetă ca pe-o portocală-l va tăia.
Eu voi dărui mica floare surorii mele, Maria.

**9**

Voi desena Anei pe palmă un fluture: suflă, Ano!
Dorinţa înaripată va ajunge la Dumnezeu.