Praznic luminos,
Strălucit, frumos,
Astăzi ne-a sosit
Şi ne-a-nveselit
Că Mântuitorul
Şi izbăvitorul
În trup a venit

Raiul cel închis
Azi iar s-a deschis,
Şarpelui cumplit
Capul s-a zdrobit
Şi strămoşii iară
Prin sfânta Fecioară
Iar s-au înnoit

Îngerii cântau,
Păstorii fluierau
Magii se-nchinau,
Toţi se bucurau.
Dar Irod era
Că se tulbura
De naşterea sa.

El îl căuta
Voind morţii-al da,
Dar pruncul Isus
Din ţară s-a dus,
Fie lăudat,
Binecuvântat
În veacuri. Amin.

Cu viii nu mai am de-a face
De mult,

Şi foarte des, când totul tace,
Chemând pe morţi, ce dorm în pace,
I-ascult.
Din gropi ei vin şi mă-nconjoară,
Ei vin,

Când liliacu-n noapte zboară,
Când dealu-n umbră se-nfăşoară
Deplin.
Din lumea lor necunoscută,
Răsar,

Şi când şoptesc cu voce mută
Poema cea nepricepută
Tresar.
Îi simt pe loc ce au să vie,
Căci sunt

Ca un parfum de vecinicie
Sau ca o floare-albăstrie
În vânt.
Pe zidul alb de la odaie,
Urcând,

Zăresc uşoara lor văpaie
Verzuie, oacheşă, bălaie,
Pe rând.
Cu totul osebiţi de lume,
Uşori,

Dorinţi, nici griji n-au să-i consume,
Suavi ca nişte dulci parfume
De flori.
Sunt din atome nevăzute
Ţesuţi,

Ş-amestecaţi pe întrecute,
Resimt plăceri necunoscute,
Tăcuţi.
Iubind simţirea ce mă poartă
Spre ei,

Sunt însetat de-aceeaşi soartă,
Căci nu se află-n lumea moartă
Mişei.
O! morţi frumoşi, veniţi întruna…
Cu voi

Nu vine ura, nici minciuna
Să răscolească iar furtuna
Din noi.

Ce înseamnă să iubeşti?

Să iubeşti înseamnă să creşti
fără să se piardă ceva
din inima ta

Dacă nu crezi, poţi să te întorci
la anii de dinainte
şi-o să simţi că dragostea unei mame
niciodată nu minte

Să iubeşti, fetiţa mea, înseamnă să auzi,
chiar cu mâinile pe urechi,
de la orice depărtare,
cum ticăie inimile făpturilor mici
într-o Inimă mare

Să înţelegi pe câte limbi bodogăneşte
un ceas
despre timpul nesfârşit al iubirii
care de trăit ne-a rămas

Să iubeşti e basmul cel mai frumos
din cărticelele tale
nemaipomenit ilustrate

Singura poveste pe care,
dacă ai grijă să îţi păstrezi
sufletul de copil,
poţi oricând să o transformi
în realitate

Carte frumoasă cinste cui te-a scris
Incet gandita, gingas cumpanita;
Esti ca o floare, anume inflorita
Mainilor mele, care te-au deschis.

Esti ca vioara, singura ce canta
lubirea toata pe un fir de par,
Si paginile tale, adevar,
S-au tiparit cu litera cea sfanta.

Un om de sange ia din pisc noroi
Si zamliseste marea lui fantoma
De reverie, umbra si aroma,
Si o pogoara vie printre noi.

Dar jertfa lui zadarnica se pare,
Pe cat e ghiersul cartii de frumos.
Carte iubita, fără de folos,
Tu nu raspunzi la nicio intrebare.

(1927)

Sfat… Ileana, ce de-o vreme
S-a-nălţat spălătoreasă,
Stă la vorbă cu Dumitru
Ce-a ajuns fecior în casă.

„Mă Dumitre, ian ascultă,
Mă gândesc întotdeauna
Ce-iparol doner aceea
Ce şi-o spun boierii-ntr-una?”

„De, Ileano, e o vorbă
Nici de bine, nici de hulă,
Cum ar fi la noi, de pildă…
Cum să zic…? Astă căciulă!”

Mai! Mai! şi aurora cu lacrimi de topaze,
Mai: albele calicii de crini, dulci flori de-amor,
Şi vocile de frunze, şi raze, şi extaze,
Ş-a traiului uitare, un chin de care mor.

Mai: barca ce se duce pe undele tăcute,
Şi clarul dimineţii, şi veseli lopătari,
Şi luni ce sparg văzduhul pe-azururi renăscute,
Şi bălţi de-argint, şi trestii, şi candizi nenufari.

Ş-oriunde, o natură tot tânără, tot blondă,
Şi-n cer, pe car de flăcări, Apollon, crud şi blând,
Lucind într-o părere de cursă vagabondă,
Jucându-şi caii de-aur şi-n inimi săgetând.

• Cântec vechi
• Elegie
• Glas
• Inscripţie pe un mormânt
• Insomnie
• Tristeţă casnică
• Vacanţă în provincie
• Verişoară, fată de pension
• Vino cu mine la ţară

Cât de rău eşti, Doamne, Doamne!
Tu mă-ntrebi grăbit şi-aprins,
Dacă te-am iubit vreodată?
Ce-i cu tine? Ce te-a prins?
Dac-aş şti, eu ţi-aş răspunde;
Cum să ştiu, că n-am de unde!
Eu la asta niciodată
N-am gândit cu dinadins.

Tu mă ştii. Eu râd într-una,
Numai de glumit mă ţiu –
Ei, dar când mă-ntrebi de-acestea
Parc-aş vrea să nu mai fiu!
Lumea de dureri e plină,
Calea vieţii mi-e străină;
Tot aşa-mi vorbeşte mama,
Iar eu, biata, ce să ştiu?

Eu cu drag te văd la horă,
Ochii tăi şi toate-mi plac;
Orice-mi zici tu, nu mă supăr,
Şi cu orice faci, mă-mpac.
Dar să stăm târziu în noapte
Tăinuind iubirea-n şoapte
Şi să te sărut — ei, asta!
N-am putere să o fac!

Nu mi-am dat anume seama
Niciodată, viaţa ce-i!
De-mi zici «dragă», râd cu hohot,
Ascunzând obrajii mei.
Tu te superi dintr-o dată,
Mă faci proastă şi-ngâmfată,
M-ameninţi, c-o rupi cu mine –
Rău ce eşti! şi multe vrei!

O, de m-ai lăsa vreodată,
De-ai fugi şi m-ai lăsa,
Din grădina maicii tale
Eu o floare mi-aş fura
Şi-aş purta-o-n sân, o cruce!
Când s-ar veştezi, m-aş duce
Să te fur apoi pe tine;
Nimănui nu te-aş mai da!

Mai aşteaptă! Cui dai biruri,
Dac-aştepţi ce ţi-e iubit?
Să zic da, nu-mi vine bine
Până când nu m-am gândit;
Să zic nu? Aş zice toate,
Numai asta nu se poate;
Parc-aş plânge viaţa toată
Dac-aş şti, că te-am mâhnit.

Ei, acum ghiceşte singur
De te am eu drag ori nu?
Să mi-o spui de altă dată,
C-aş roşi, să-mi spui acu –
Cumpăneşte bine toate,
Până mâine te socoate;
Şi de vei ghici, tu-mi spune,
Şi voi zice cum zici tu!

(După Strodtmann)

Mult iscusita vremii slovă
Nu spune clipa milostivă
Ce ne-a-nfrăţit pe veci necazul
Şi veselia deopotrivă…
Mărită fie dimineaţa
Ce-a săvârşit a noastră nuntă,
Bătrâne Olt! – cu buza arsă
Îţi sărutăm unda căruntă.

În cetăţuia ta de apă
Dorm cântecele noastre toate
Şi fierbe tăinuita jale
A visurilor sfărâmate.
Tu împleteşti în curcubeie
Comoara lacrimilor noastre,
Şi cel mai scump nisip tu-l duci
În vadul Dunării albastre.

La sânul tău vin, în amurguri,
Sfioase, fetele fecioare,
Şi dimineaţa vin neveste
Cu şorţul prins în cingătoare –
Şi vin păstori cu gluga albă,
Din fluier povestindu-şi dorul –
Şi câte cântece şi lacrimi
Nu duce valul, călătorul…

Drumeţ, bătut de gânduri multe,
Ne laşi atât de greu pe noi,
Îmbrăţişându-ne câmpia,
Te uiţi adesea înapoi.
Aşa domol te poartă firea,
Căci duce unda-ţi gânditoare:
Durerea unui neam ce-aşteaptă
De mult o dreaptă sărbătoare.

Demult, în vremi mai mari la suflet,
Erai şi tu haiduc, moşnege,
Când domni vicleni jurau pe spadă
Să sfarme sfânta noastră lege;
Tu, frate plânsetelor noastre
Şi răzvrătirii noastre frate,
Urlai tăriilor amarul
Mâniei tale-nfricoşate.

Cum tresăreau încremenite,
În jocurile lor buiestre,
Oştiri cu coifuri de aramă
Şi roibi cu aur pe căpestre
Când la strigarea ta de tată
Grăbeau din codri la poiene,
Strângând săcuri a subţioară,
Feciorii mândrei Cosânzene.

Zdrobită-n praf, murea arama,
Şi codrul chiotea, viteazul;
Iar tu, frăţine, mare meşter,
Biruitor frângeai zăgazul
Şi,-mbujorându-te la faţă,
Treceai prin văile afunde,
Încovoindu-ţi îndărătnic
Măreţul tău grumaz de unde.

Slăvite fărmituri a vremii,
De mult v-am îngropat văleatul…
Neputincios pari şi tu astăzi –
Te-a-ncins cu lanţuri împăratul.
Ca unda ta strivită, gemem
Şi noi, tovarăşii tăi buni,
Dar de ne-om prăpădi cu toţii,
Tu, Oltule, să ne răzbuni!

Să verşi păgân potop de apă
Pe şesul holdelor de aur;
Să piară glia care poartă
Înstrăinatul nost’ tezaur;
Ţărâna trupurilor noastre
S-o scurmi de unde ne-ngropară
Şi să-ţi aduni apele toate –
Să ne mutăm în altă ţară!

(1905)