E sarbatoare la Florii –
Cum n-a mai fost vreodata,
Caci Cel prezis de profetii,
Azi in Sion se-arata.

Smerit, cu chipul Sau senin,
Inconjurat de gloate,
Isus, calare pe asin,
Coboara spre cetate.

In maini, cu crengi de palmier,
Ii ies multimi in cale;
Rasuna al Iudeii cer,
De cint si osanale.

Rasuna coruri de copii
Multimea se tot strange,
E sarbatoare la Florii,
Dar Imparatul plange:

„Ierusalim, Ierusalim,
Ce mi-ai respins iubirea
Si darul pacii cel sublim –
Iti plang nenorocirea.

Dusmanii vor imprejmui
Tot zidul tau cu schele,
Iar pentru mame si copii
Veni-vor vremuri grele.”

Cu lacrimi calde pe obraz
Plangea Ierusalimul … ,
Dar plansul lui mai scalda azi
New Yorkul si Kremlinul.

Vazduhul Terei e brazdat –
De undele divine,
Iar orologiile bat
Sfarsitul care vine.

E sarbatoare pe pamant
Si lupta pentru pace,
Se flutura lozince in vant,
Dar Printul pacii tace.

Azi, nu romani si nici barbari,
La porti vin cu stafeta,
Ci mii de monstrii nucleari –
Ameninta planeta.

E sarbatoare si e joc
Si muzicile canta,
Dar pace tu nu ai deloc
Si moartea te-nspaimanta.

El hotaraste iar o zi
Azi, cat se poate spune,
Pe Printul pacii-L poti primi,
Nu amana pe maine!

Iartă-mă şi ajută-mă
şi spală-mi ochiul
şi întoarce-mă cu faţa
spre invizibilul răsărit din lucruri.

Iartă-mă şi ajută-mă
şi spală-mi inima
şi toarnă-mi aburul sufletului,
printre degetele tale.

Iartă-mă şi ajută-mă
şi ridică de pe mine
trupul cel nou care-mi apasă
şi-mi striveşte trupul cel vechi.

Iartă-mă şi ajută-mă
şi ridică de pe mine
îngerul negru
care mi-a îndurerat caracterul.

Viermi călători, înaripaţi, pe roate,
Viermi cărora li s-a repartizat
Un cimitir mai nou
Şi mai modern;
Valuri de viermi,
Cadavre vechi mutate
În mai ambigua eternitate
A unui secularizat infern:
Valuri de viermi
Migrând în cripte noi,
Viermi călători
Spre ziua de apoi,
În timp ce-n viitorul lac, mai fermi,
Peştii vor învăţa să fie viermi.

Am zgâriat aseara pe nisip
formula unei alte ordini, care
conţine-al lucrurilor tainic chip,
cel fără de ruină şi mişcare.

Aici, acest inel în care-ncerc
să prind rotirea stelelor în spaţiu:
medalie de foc şi magic Cerc,
lui însuşi hrană crudă şi nesăţiu.

Iar dincolo, ca simbol înţelept,
un cort de raze cu foiţă clară:
Triunghiul către care mă îndrept
la dangatele bronzului de seară.

Nimic nu socoteam a fi străin
de-aceste prea statornice tipare
nici amfora corolelor de crin,
nici fulgerul cristalelor amare.

Mereu, ca instrumentul de suflat,
cu cântec se vor umple, căci faptura
îşi pipăie conturul terminat
abia adeverindu-le măsura.

Aşa credeam. Sub stelele târzii,
culcându-mă, strângeam pe lângă mine
compasul, inginer de armonii
Şi cocostârc al zborurilor line.

Ah! câte veacuri scapătă-ntr-un ceas
când somnul dulce-i frate cu minciuna?
Din formele de-aseară n-a rămas
întreagă şi curată vai! nici una.

Cu ce călduri de iad şi negre ploi
veniră astăzi zorile pe lume ?
Enorme bălării cu frunze moi
foşnesc pe ţărm, ca mările în spume.

Tulpini diforme, zgârciuri pe nisip
rănira idealul receptacol
şi ruinară transparentul chip
căruia eu i-am fost umil oracol.

O, mare-n spasmuri, cu zvâcniri adânci,
de ce-ai întors genunile fertile ?
În loc să cânte sarea, sus pe stânci
aud foind insecte şi reptile.

Pieziş e mersul astrelor pe grind,
iar datina stihiilor surpau,
de când un şoarece muri umblând
cu stirvu-i putred cercul fără pată.

Cu scrum şi rumeguş de furnicar
vă veţi hrăni, voi – frunze libertine,
ce-aţi dat uitării-aulicul tipar
şi aria nervurilor divine!

Iar voua, zburătoare-n stol şi pâlc,
ştiuţa vi-i de-a pururea dar sparu
bătaia aripilor, grea de tilc,
prin care orice zbor devine artă!

Vai! steaua asta merge spre amurg…
Cristalele s-au spart şi sângerează.
Şi mii de ape lincede se scurg
mânjind coroana fluviilor, trează.

Ci-n mijlocul declinului lumesc
eu stau şi-aştept, cu sfiiciune, ceasul,
când putrezi-vor florile ce cresc
ca broaşte care-mi tulbură compasul.

Atunci, lovind cu vârful în nisip,
aceleaşi semne vor luci în soare,
păstrând în forma lor eternul chip al
lucrurilor lumii trecătoare.

Sus pe deal, ori jos la vale,
În deşert privesc oftând,
Cătră bine nu văd cale,
Simţ că soartea are-n gând
Să m-arunce-n munţi cu gheaţă,
Ah, amara mea viaţă!

Soare, lună, cereşti stele,
Pre voi vă chem mărturii,
Spuneţi greşalele mele,
Şters să fiu dintre cei vii
D-am făcut vro strâmbătate
La duşman, amic sau frate!

Voi, plăntuţe tinerele,
Mieluşei nevinovaţţi,
Ce-aţi fost sub grijele mele,
Spuneţi, v-am dat să gustaţi
Vrun venin din mugur verde,
Iarbă-de-fier, ce vă pierde?

Rămâi, ţară, sănătoasă,
În al tău leagăn firesc,
Nu-n deşert, că eşti muntoasă,
Încât ţie nu-ţi sosesc
Caldele soarelui raze
Ce prin munţi pustii s-aşează.

Rămâneţi, başti învechite,
Ce ades vă cercetam,
P-a voastre ruini turtite,
Doamne, mult mai cugetam
Că asemenea ursită
Va fi mie rânduită!

Tâmpă, frumoasă Sioane!
P-al tău vârf când mă suiam,
Ca în nescari vii icoane,
Tot ţinutul revedeam!
Oar, lăsa-m-a cruda soarte
Să te mai calc pân-la moarte?

Oltule, vale frumoasă!
Mult voi fi ţie dator,
De mi-i trece cătră casă,
Ma, trecând , să nu m-omori!
Că duşmanii vor fi-n stare
Să nu-mi dea loc de-ngropare!

(1840)

Capăt al osiei lumii!
Ceas alb, concis al minunii,
Sună-mi trei
Clare chei
Certe, sub lucid eter
Pentru cercuri de mister!

An al Geei, închisoare,
Ocoleşte roatele interioare:
Roata Venerii
Inimii
Roata capului

Mercur
În topire, în azur,
Roata Soarelui
Marelui.

I

Înspre tronul moalei Vineri
Brusc, ca toţi amanţii tineri,
Am vibrat
Înflăcărat:

Vaporoasă
Rituală
O frumoasă
Masă
Scoală!
În brăţara ta fă-mi loc
Ca să joc, ca să joc,
Danţul buf
Cu reverenţe
Ori mecanice cadenţe.

Ah, ingrată,
Energie degradată,
Brută ce desfaci pripită
Grupul simplu din orbită,
Veneră,
Inimă
În undire minimă:

Aphelic ( )
Perihelic ( (i )
Cojunctiv (dodo)
Oponent (adio!)

II

Paj al Venerii,
Oral
Papagal!
În cristalul tău negat,
Spre acel fumegat
Fra Mercur
De pur augur,
Peste îngeri, şerpi şi rai
Sună vechi:
I-ro-la-hai,

Mercur, astră aurită,
Cu peri doi împodobită
Lungi
Cu pungi
Pe bomba mare,
Oarbă, de cercetătoare,

O, Mercur,
Frate pur
Conceput din viu mister
Şi Fecioara Lucifer,

Înclinat pe ape caste
În sfruntări iconoclaste,
Cap clădit
Din val oprit
Sus, pe Veacul împietrit,

O select
Intelect
Nunta n-am sărbătorit…

III

Uite, ia a treia cheie,
Vâr-o în broasca – Astartee!
Şi întoarce-o de un grad
Unui timp retrograd,
Trage porţile ce ard,

Că intrăm
Să ospătăm
În cămara Soarelui
Marelui
Nun şi stea,

Abur verde să ne dea,
Din căldări de mări lactee,
La surpări de curcubee,
– În Firida ce scântee eteree.

Mi-e dor să pot
să nu-mi mai fie
dor de tine.

Tristeţea, ea,
nu este gând
ea lucru este.

Mănânc-o, dacă ai cu cine!
Durerea vieţii
e un lucru, –
nu contemplarea lui.

Mi-e dor
să potsă nu-mi mai fie dor
de tine.

Vezi, raiul e o casa din Muscel,
Tot prin livezi de stele sui la el.
O casa alba cu ferestre mici,
In care ingerii sunt randunici
Si sufletele stau in cuibul lor,
Ca pui golasi sub strasina de nor.

Din cand in cand o randunica-i ia
Sa-nvete zborul cerului cu ea,
Si Maica Domnului sta in pridvor,
Se bucura de cel mai simplu zbor.
Sta in pridvor, lucreaza un navod
Cu care o sa mantuie norod,
Iar Dumnezeu, si duhul sfant, si fiul ei,
In casa stau la masa cate trei.
Vorbesc de muncile de pe pamant,
Ca gospodari chivernisiti ce sunt.
Vorbesc de rodul viei, de-anul bun
De prin podgorii cu livezi de prun.
Pe Maica Domnului o doare inima,
Caci mreaja mantuirii se gatea.
Se-apropie infricosat judet:
Acolo doar pe suflet sa pui pret.
Lung trambita din urma a sunat
Pe ceruri ca un tunet departat.
Si dreptii vin acuma cate doi,
In straie albe ca in sat la noi
Cand merg flacaii-n targ sa traga sorti.
Mos Patru straja sta la patru porti —
Cu zgomot surd se-nchide poarta grea,
Afara gloata railor gemea.

La Scaraoschi arde in cuptor
Foc blestemat, parjol dogorator.
Le face necuratul doar un semn,
Ca paini ii ia lopata lui de lemn.
Cu furca dracii mai marunti impung —
Iar vaietele lor la rai ajung.
Aude maica plansul tuturor;
Se-apleaca bland prin stalpii din pridvor,
Desfasura navodul si il lasa
Sa cada printre stele ca o plasa.
Aluneca pe Calea Robilor,
De zodii s-a ferit tremurator.
Matasa lui e-argint curat la luna,
E aur cand da soarele s-apuna.
Si ca scobari si mrene de pe Olt,
A pescuit in mreaja iadul tot.
Cine-a ramas in plasa, e scapat —
Cine-a scapat din ea, e blestemat…
Mario, care scapi pagani si hoti,
Azvarle iar navodul daca poti!
Mario, mreaja ti-o astept de ani,
Eu, robul tau Ion de la Miorcani.

Tu care ai învăţat urşii să doarmă
O iarnă întreagă
De ce nu mă-nveţi ce e somnul?
Nu ţi-l cer de tot.
Tu ştii,
Sunt prea modestă
Pentru moarte.
Dar cine, navigând
Pe ochii mei deschişi,
Nu ţi-ar cerşi
Un vânt de nefiinţă?