Drapate-n purpură regească.
Sau înfoiate-n rochi de-argint,
Saadi-n frunzosul labirint
Făcut-a roze să-nflorească.

De-atunci nu pot să veştejească,
Şi viaţa noastră o tot mint,
Drapate-n purpură regească,
Sau înfoiate-n rochi de-argint.

Natura lor nu şi-o dezmint…
Ştiu tot aşa să amăgească,
S-adoarmă, şi să liniştească,
Şi să ne spună că nu mint,
Drapate-n purpură regească.

Pleoapă cu dinţi, cu lacrimă mânjită,
sare căzută în bucate,
dovadă că nu pot trăi numai acum
sunt amintirele mele, toate …

Dovadă că nu pot vedea fără martori
e copilăria, adolescenţa mea,
dublând nefiinţa acestei secunde
cu nefiinţa ei de cândva.

Ah, râsu’ plânsu’
ah, râsu’ plânsu’
mă bufneşte când spun
secundei vechi putrezind în secunda
de-acum.

Ah, râsu’ plânsu’
ah, râsu’ plânsu’
în ochiul lucrurilor reci
şi-n dintele lor muşcător, ca şi sceptrul
neinventaţilor regi.

Ver ce neam ce-n lume vie
Are îndemn la stihurghie,
Şi sălbatec încă cîntă,
Firea însă lui cuvîntă.
Iar noroade pricepute
Au făţat cu multe cute.
Chibzuirea lor ce-naltă,
Dînd poezii drum de saltă
Piste munţi pîntre flori,
Piste ape pîntre nori
Au întrupat nentrupări
Au iconit nevediri.
Firea şi cu meşteşugire
Ei au făcut- o clătire.
Limba noastră prea puţină,
Nu-i a nimănui proastă vină
Căci însoaţă rău cuvîntul
În pîrlejul ce dă gîndul.
Mai cu vreme, cine ştie,
Prisosire poate să vie.
Că scriitorii împodobesc
Limba, patria-şi slăvesc.
Fie aceasta acuş, cercare,
Mustră altor spre-ndemnare.

Eu nu sunt destul de mare
Ca să pot să-nvăţ măcar,
De pe carte, o urare,
Şi nu sunt destul de mare
Ca să-ţi dau un dar.

Dar îţi dau o sărutare,
Ici, pe obrăjor,
Şi pe mâna asta care
Mă-ngrijeşte-n fiecare
Zi, cu-atâta dor!

Zile lungi şi voie bună
Îţi doresc eu mult,
Şi mă rog de flori să-ţi spună
Să mă ierţi, mămică bună,
Că nu ştiu mai mult!

Domnişoară!

Gându-mi zboară

Spre o fire
Cu simţire

Dulce ca de rai ceresc.

Domnişoară
Rumeoară!

Firea ce în gând zăresc

Şi la care

Sărutare
Gându-mi duce, căci … iubesc…

Pe cosiţe,
Prin altiţe

Şi prin sânu-i rumeor,

Eşti tu Ida,
Eşti candida

Pentru care să şi mor

De ai cere,
Cu plăcere

Primesc… însă, nu mă-nsor!

«0 reste, reste pres de moi
Puisque je t’aime tellement !
Moi seule je sais ecouter
Tes nostalgies, desirs ardents;

Dans l’obscurite de mes ombres
A un prince je te compare,
Qui regarde aux trefonds des eaux
Avec ses yeux sages et noirs:

Et par les vagues qui mugissent,
Par les ondes de l’herbe antiere
Je te fais entendre en secret
La marche des troupeaux de cerfs;

Je te voi ravi par le charme
Murmurer de ta douce voix,
Pendant que tu tends le pied nu
Dans l’eau limpide au pur eclat

Et regardant sous clair de Iune
Vers le lac aux ardents rayons,
Tes anees semblent des instants,
Les instants siecles sembleront.»

Ainsi dit la calme foret,
Sa voutes sur moi balançant;
Mais je sifflais a son appel
Et je sortis au champ en riant.

Aujourd’hui si j’y revenais
Je ne la comprendrais plus guere…
Ah, mais où at-tu mon enfance,
Avec ta foret, ton mystere?

Şi aşa,
cu scorţişoare şi cuişoare,
şi tăciuni şi cărbuni
şi vin de vanilie,
aşa, cu ochii legaţi.
Şi mă afumă cu păr de lup
şi aşează ea pe frunte
piepteni ciudaţi de os,
o claviatură.
Şi aşchii
şi mari cioburi de lună
şi felii de cartofi,
amidonul trage durerea,
ţine minte, să ştii.
Da, ţin minte,
pacientul nu uită,
dar este cineva uitat
în pădure, în oraşul de fag,
o nefiinţă culcată
pe un pat de moarte
în sarcofag de fag,
nu cunoaştem persoana,
dar este cineva
cu ochii legaţi.
Cine a sugrumat statuia ?
Umbletele mele,
pe unde umblaţi ?
Şi vine lumea
cu eşarfe însorite
şi o prelată de pămînt
peste mine trînteşte,
lumea.
Ce-ar fi
să mă vîndă lumea,
să mă cumpere lumea,
să mă ia vrăjitoarea
în sacul de papură ?
Şi să fie linişte, linişte,
rareori doar un rîs,
al vrăjitoarei de papură.

Ce v-eţi fi mirând de mine?
Scriitor sunt, vedeţi bine,
Şi pot spune cui mă-ntreabă
Că şi eu mă aflu-n treabă.

Cronici, critică, nuvele
Sunt la mine bagatele:
Dă-mi subiectul, spune-mi plata,
Şi articolul e gata.

Parcă cine ştie ce e…
Fur de colea o idee,
Mai un calapod de colo,
Şi-s şi eu de-ai lui Apolo.

Ş-apoi sunt atâtea-n lume,
Că, să stai, să scrii volume!
Stil? Grămatică?… Gogoşi,
Pentru cei neputincioşi.

Astea-s spuma, gându-i marea…
Nu-mi strunesc eu cugetarea
Plină, clară, elegantă
Pentr-o virgulă pedantă!

Am subiectul? Restu-i gata:
Ţi-aştern proza cu lopata.
Iar când n-am şi n-am ce scrie,
Atunci… torn o poezie.

Sus, deasupra casei mele,
E un sfat de rândunele;

Pe sârma de telegraf
S-a deschis mare conclav;

Pe stâlpii-nalţi, mai ales,
E-un adevărat congres;

Pe horn, ţigle, tencuială,
E-adunare generală;

M-au trezit cu noaptea-n cap,
De cip-cip nu mai încap;

Bat din aripi, strigă toate
Şi descriu prin aer roate;

Fac un cerc plin de avânt
Şi se înscriu la cuvânt

Ca să ţină sus şi tare
Câte-un discurs fiecare.

Şi nu e nici o mirare:
Chestiunea-i arzătoare,

Că-i pe ordinea de zi
Plecarea spre Miază-Zi

Şi oricare vrea acum
Să spună şi ce, şi cum,

Încât împrejur pe-o leghe
E-un vacarm fără pereche

Dar eu, drept să spun, mă mir
Că nu-i şi mai abitir,

Căci – vă gândiţi? – ele toate
Pleacă în străinătate!