Am să mă călătoresc
Sunt furat ca de ispite,
S-o voiesc, să n-o voiesc,
Spre ţinuturi negândite.

Vara este pe sfârşite.
Flori în suflet veştejesc.
Am să mă călătoresc.
Sunt furat ca de ispite.

Luminişuri strălucite
Viaţa mea o cuceresc,
Aripi tainice îmi cresc,
Aripi zilnic mai grăbite.
Am să mă călătoresc.

Je fis un voeu tendre :
Je cueillerai la fleur
Où il va descendre,
Pour guérir mon coeur.

Il vole, il hésite,
il monte, il descend –
Puis pose un instant,
Sur ta main petite,
Son vol inconstant.

O, la belle offrande,
La petite fleur !
Je te la demande
Pour guérir mon coeur.

Ce frumoasă eşti în prag de iarnă,
Ninge disperat asupra ta,
Cerul peste tine se răstoarnă,
Ţurţurii în plete vor suna.

Hai să fim doi oameni de zăpadă
Ridicaţi de braţe de copii,
Care-n frig şi ger mai ştiu să creadă
Că se pot iubi, se pot iubi.

Ce frumoasă eşti în prag de vară,
Când miroşi a mere ce se coc,
Cerul în fiinţa ta coboară
Trupul meu din trupul tău ia foc.

Focurile noastre se cunună,
Focurile noastre se-nţeleg,
Suntem baza lumii împreună
Suntem vara focului întreg.

Ce frumoasă eşti în prag de toamnă,
Ca o zi egală între nopţi,
Când iubirea noastră te condamnă
Să ai soarta strugurilor copţi.

Să înveţi, iubito, să te bucuri
Că ţi-am dat din jertfă un destin,
Şi că via asurzând de struguri,
Va trăi definitiv în vin.

Ce frumoasă eşti în primăvară,
Cea mai minunată-ntre femei,
Iezii pasc năframa ta uşoară,
Tu, cu muguri, bluza ţi-o închei.

Sigilat de taine nepătrunse
Cerul bate drumul tău îngust,
Trupul tău de muguri şi de frunze
De la cine să învăţ să-l gust?

Nani, puiul mamii, nu mai sunt
cantece de leagan pe pământ.
Basmele pe care nu le spun
au murit sub uruit de tun.

Au murit sub tancuri, de un veac,
soarele si luna în cerdac.
Nu te-alinta soapta nimanui
si nici lapte-n tata mamei nu-i.

Căci pe lumea asta n-au rămas
decât vanturi cu suspin în gals,
foamea ta în albia de tanc,
plansul mamei cu blestem adânc

si scrasnirea lantului zalud
prins de glezna tatii la Aiud.
Nani, puiul mamii, nu mai sunt
cantece de leagan pe pământ.

O oră între-abis şi umbre
la răscruci de veac şi teamă,
o oră prelungită-n slavă
mi te-a dat, ca-n vis, în seamă.

Promisă tu, în dar luată,
fii ureche şi ascultă:
puternic vine foc din tine,
freamăt nou şi sete multă.

Ah, bucură-te şi veghează,
tu, edenică-ntrupare!
Vrăjit un munte în amiază
se apropie de-o floare.

Copac uscat în plină toamnă
Nimeni nu ştie că nu te-ai mai trezi,
Te desfrunzeşti cu cei vii deodată
Dar mort în fiecare zi.

Fluieră vântul prin rămurişul sterp
Ca şi ceilalţi te desfăşori sub stele,
Copac uscat eu nimănui nu spun
Că tu eşti mort în codrul existenţei mele.

Azi-noapte te-am văzut sleit
cum te ştergeai de lacrimi cu degetele goale,
Nechezul unui cal smintit
lovea în scoarţa ta în rotocoale.

Lampa mea stinsă prin geamuri auzea
Ultima rugă îngenunchiată-n zare
Pământul străveziu din tine cobora,
Ardea un plop a primă lumânare.

Până la primăvară nimeni nu va şti
Că tu eşti mort de un amar de vreme,
Pădurarii te vor îngriji
Topoarele te vor ocoli
Norii vor binecuvânta
Moartă neliniştea ta.
Şi tu uscat, încremenit acolo-n zare,
N-ar fi mai bine să-i spunem de-acuma primăverii viitoare?
Văzduh să nu mai împartă
Pentru coroana ta moartă,
Vânturile albastre să şi le retragă
Din căpăţâna asta bolnavă,
Să şi le-năbuşe, cuvânt de cuvânt,
Stelele depuse la temelia ta în pământ.

Sub brăduţ e o cutie,
Înăuntru ce să fie?
Am deschis-o şi: mirare!
Un căpşor din ea apare.
Moş Crăciun e buclucaş,
Mi-a adus un iepuraş!
Unul viu, nu jucărie!
Stai că-s doi! Ce bucurie!
Două gheme de blăniţă
Cu urechi şi cu codiţă.
Oare pot mai înspre seară,
Să-i înham la sănioară?

Duceam în viteză piramide de var,
dar nu pentru ziduri, nu, nu.
Duceam cuvintele acestei limbi romane
dar nu pentru a fi spuse de guri.
Noi suntem, iubito, aceiaşi.
Numai pietrele s-au schimbat,
numai iarba.
Domneşte pe-aici violetul, tăcerea,
cleiul tâmplăresc, oh, da,
cu care ne lipim braţele rupte.
Noi suntem, iubito, aceiaşi
şi nici nu se cunoaşte, oh, da,
că sufletul nostru-i întors
dintr-o călătorie în lumea
perechilor, unu cu unu,
pom cu pom, iarbă cu iarbă,
piatră cu piatră.

Plecai şi io în târg, sǎ vezi saftea,
De mǎ sculai devreme, dimineaţǎ,
Nu cred cǎ ceasu’ unşpe arǎta,
Sǎ casc un pic mai mult gura pîn piaţǎ,
Da’ nu mǎ laud, nu e firea mea,
Ca mine negustor, nu-i altu-n viaţǎ :

Luând în fugǎ nişte praz, mǎligǎ,
De brânzǎ doar nǎdejde mai era,
Cǎţaua aia proastǎ-a lu’ Cotigǎ,
Din lanţ scǎpatǎ, precum sǎ vedea,
(Îi atârna dǎ gât doar o verigǎ)
Tot dupǎ mine vere sǎ ţînea;

Ajuns în târg, potaia dupǎ mine,
Io cunoscut ca om cu maniere,
Un şut sǎ-i trag, da’ nu îmi şedea bine
(Chiar dǎ situaţia, sǎ zîc, mi-o cere)
Cǎ înjurai în gând de-aşa ruşine
Şi pǎ Cotigǎ şi p-a lui muiere,

Da’ fi-su-Ion, mǎ vede şi mǎ-ntreabǎ,
Cât vreau pǎ javrǎ, c-arǎta dǎ soi,
Îi cer aiurea, sǎ mǎ aflu-n treabǎ,
Vreo douǎzeci de mii dǎ Lei dǎ-i noi,
Cǎ lumea auzind, sǎri dǎ grabǎ,
Sǎ adunǎ nebunǎ dând puhoi

Şi într-o clipǎ, cât aş zice zǎu,
Dǎdui cǎţaua frate, luai şi plata,
Fǎcui şi cinste cu nişte trǎscǎu,
Da’ cât dǎ bucuros fuse şi tata…
Îmi dete Ion pǎ ea, (nu-i bǎiat rǎu !)
Douǎ pisici dǎ zece mii bucata !