Drag copil, de când te caut,
Să îţi spun, despre un flaut,
O poveste.
Cică,-odată,
Într-o lume fermecată,
Cred că şi fermecătoare,
Într-o colivie mare,
Doi canari îl desfătau
Pe un mândru împărat;
Care nu avea copii,
Nici soţie. Ce păcat!
Doar un paj, un tinerel,
Se-nvârtea pe lângă el.
Într-o zi, la o plimbare
Prin grădină, ameţit
De parfumu-atâtor flori,
Canarul s-a rătăcit.
Caută-l în stânga,-n dreapta,
Înainte şi-napoi,
Caută-l şi luni şi miercuri,
Aşteaptă-l şi marţi şi joi,
Poate, poate, trădătorul
S-o întoarce la palat.
Împăratul, bosumflat,
Cănăriţa arţăgoasă
L-au gonit pe paj de-acasă.
Fără cal, fără merinde,
Pe canar vezi de-l mai prinde!
Noroc că,-n apropiere,
Cât sari gardul, de plăcere!,
După ce, vreo săptămână,
Cu pas iute, dai de el,
Noroc, deci, că pajul nostru
A lăsat grădina-n urmă,
Ajungând la alt castel.
Căci aşa se-nvecinau
Oamenii pe vremea-aceea,
Împăraţii cu-mpăraţi…
Dar să nu îmi pierd ideea –
Lucru nu foarte uşor,
Pentru-un bun povestitor.
Ajuns, iată, la castel,
Ce privelişte frumoasă!,
Întrecându-se pe el,
Cântăreţul. Şi,-ascultându-l,
O prinţesă aşteptând
Să-i sosească şi ei rândul…
O gingaşă melodie,
Mai suavă ca făptura
Fredonând-o, îl făcu
Pe paj să deschidă gura,
Crezând, bietul, c-ar putea
Să spună ceva cu ea.
Atât, tot a reuşit:
Să se facă auzit.
Ceea ce nu e puţin,
Îţi zic, pentru un străin.
Cum luă cu el canarul,
Şi-alte câte ar mai fi,
Îţi spun mâine, în speranţa
Că te-oi prinde iar pe-aci…