Sus, pe gardul dinspre vie,
O găină cenuşie
Şi-un cocoş împintenat
S-au suit şi stau la sfat:
– Ia te uită, mă rog ţie,
Cât de sus ne-am înălţat!…
Şi deodată, cu glas mare,
Începură amândoi,
Să cotcodăcească-n soare:
– Nimeni-nu-mai-e-ca-noi!…
Nimeni-nu-mai-e-ca-noi!…
Dar de sus, din corcoduş,
Pitulându-se-ntre foi,
Mititel şi jucăuş,
Le-a răspuns un piţigoi:
– Câţi-ca-voi! Câţi-ca-voi!…
Se urcă Basarabia pe cruce
Şi cuie pentru ea se pregătesc
Şi primăvara jertfe noi aduce
Şi plînge iarăşi neamul românesc.
Noi n-avem nici un drept la fericire,
Mereu în casă moare cineva
Şi n-are ţara dreptul să respire
Şi nici pe-acela, simplu, de-a visa.
De-acolo unde s-a sfîrşit pămîntul,
Vin triburi, să ne ia pămînt şi fraţi
Şi-n faţa lor abia rostim cuvîntul
Şi, prin tăcere, suntem vinovaţi.
Ce cale poate ţara să apuce?
În tragica, neconvertita zi,
Se urcă Basarabia pe cruce
Şi nu ştim învierea cînd va fi.
Durerea nu e contagioasă,
Vă asigur, durerea nu se transmite,
Nici un nerv răsucit în trupul aproapelui meu
Nu produce în mine sfâşietoare atingeri.
Durerea nu e contagioasă, durerea
Singularizează mai atroce decât zidurile,
Nici o carantină nu izolează atât de perfect,
E banal ce spun – acesta e argumentul.
Doamne, câtă literatură conţinem!
Sentimentele – vă amintiţi? – le-am învăţat încă la şcoală.
În jurul patului celui ce moare ei plâng,
Dar nu se contaminează de moarte nici unul.
Fiţi liniştiţi, privegheaţi altruişti pe bolnavi.
Nu veţi lua durerea lor, fiţi fără teamă.
A murit. Vrea cineva să-l urmeze?
Numai bocete tradiţionale.
Oradea, 16/17 octombrie 1964
Sufletul e ceva în noi
Care nu poate exista în afară.
De câte ori nu mi s-a întâmplat
Să descopăr
Suflete goale în iarbă trăgând să moară.
Le luam cu grijă în palmă,
Dar niciodată
Nu găseam destul de repede pe cineva
Să le primească în sine,
Simţeam căuşul palmei gol
Şi-un abur, neatins de frunze, trecea
Bănuitor prin trupul meu.
Sufletul se-adăposteşte în noi
De Dumnezeu?
Fără să ne ştim,
Plănuiam şi înfăptuiam paralel
Întrevederi secrete,
cu arborii, cu nălucirile păsărilor,
fiecare după felul şi alcătuirea lor,
pe anotimpuri!
Fără să ne ştim,
Plănuiam întâlniri secrete
Cu aştrii ce coborau
Peste cetatea eliberată de idoli.
Fără să ne ştim,
Iubeam deopotrivă fulgerul,
Trăznetul, ramuri înflorite-n
torenţiala lumină
ce curgea peste noi
ce se revărsa în noi,
despre care martorii nu spun nimic,
mulţi rămânând smeriţi
ca în parabola orbului.
Je n’arrive plus à dorrnir avec toi
tant de malheureuse veille
tant d’insomnie, mon lit, mon voisin,
me chante à l’oreille
Quelle chanson?
Nausée de pierre enceinte
de soleil dans le ventre aux rayons qui y creusent,
de pensée vitreuse.
Mais je me souviens, oui, grâce à ma mémoire
les ères impériales à envier
quand les mugissements des taureaux rendaient grosses
les femmes de la câté.
Puţin ne pasă cine-i, al cui, şi cum îl cheamă.
El a trecut liceul cu cea mai slabă notă,
Apoi s-a făcut actor. Dar faţa-i idioată
N-a încântat pe nimeni, cel mult pe câte-o damă.
A-ntrat apoi în oaste şi-a stat, cum bag de seamă,
În lazaret trei toamne, pus bine de-o cocotă.
Ieşind, a scris novele, dar n-a scris bun o iotă;
Apoi s-a făcut pictor şi-artist de panoramă.
Cu timpul un istoric i-a dat să scrie copii,
Dar nu ştia sintaxa, scria ca-n timpul mitic
S-a hotărât în urmă să-şi deie ortul popii.
S-a spânzurat! Dar bietul rămase paralitic,
Că l-au tăiat din ştreanguri, şi-atunci ştergându-şi stropii
P-obraz, şi-a dat de petic, fondând un ziar critic.
Vrei tu să fii eroul saloanelor? Ascultă.
Tot ce ştii nou, vorbeşte. Sfârşind, schiţează harta
Laplandei, apoi spune ce regi au fost în Sparta,
Ce preţ are făina, pe scurt fă vorbă multă.
A sta deoparte singur tăcând e o insultă.
Mergi dar şi-ndrugă mofturi cu Miţa ori cu Marta;
De pleacă vreo cocoană, dezvoltă-ţi toată arta
De critic, clevetind-o că-i slută şi incultă.
Zâmbeşte şi aprobă, orice prostii să-ţi toace
Stăpâna casei, vesel primeşte-i tot reproşul;
Dar când începe doamna distrată să se joace
Cu micul ei ceasornic, e semn că-ţi dă paşoşul.
Atunci bonjour încolo, bonjour madam încoace
Şi zi: la revedere când va-nvia strămoşul!
Ce-i drept, e drept, poete! şi-ţi spun: eşti de talent
Dar iartă-mi vorba asta (humanum est errare
Şi toţi avem defecte) în fond, mi se cam pare,
Că eşti prea slab, şi stilul ţi-e prea neconsecuent.
Eşti prea banal, zic unii. Eu nu sunt competent
Să judec tot; fireşte, greşeli de conjugare
Pentr-un talent ca tine sunt oricum lucru mare
Şi-apoi, o ştii tu însuţi, n-ai nici un sentiment.
Că eşti naiv, n-ai formă, e rău, dar tot mai trece
Şi nu-ţi imput nici limba, dar gustul ah, a fost
În drept să zică lumea, că eşti prea gol, prea rece!
Încolo versuri bune, cam rari şi fără rost
Din unsprezece versuri de n-ai fura tu zece!
Ce dracul! Furi întruna şi furi aşa de prost!
Trei zile-a stat în peşte vestitul profet Iona,
Şi-a fost el pentru asta savant ihtiolog?
Iar X e matematic şi mare pedagog
Fiindc-a stat şi dânsul trei zile prin Sorbona?
Când era mic, de dânsul prinsese groază bona:
Spunea prostii mai zdravăn decât un filolog
Iar azi cu tot refrenul: aşa-i, cum zic, mă rog,
Nu ştie domnul doctor ce-i tropicul şi zona.
De-a scris numai trei rânduri, sub nume el şi-a pus
Şi diploma, subscrisa altcum de vrun Gambrinus.
Iar de-ai vorbit cu dânsul, sunt sigur că ţi-a spus
De zece ori, că-i doctor în cosinus şi sinus.
Şi te-ai convins! Prostia e uneori un plus
Al minţii, însă mintea lui X e proastă-n minus.
Susţii că Iuliu Cezar mânca des murătură?
Stupidule! Citeşte în pravila Moldovei.
Ce? Slav e rădăcina ceaslovului şi-a slovii?
Şi morcovii-s dactilici! Curat caricatură.
Tu zici că fur citate? Dar toţi măgarii fură!
Şi nici nu-i furt: în dogme oprescu-l blagoslovii!
De mai repeţi citatul grecesc: Quod licet bovi,
La proxima-ntâlnire îţi vâr umbrela-n gură.
Eşri idiot! De vorbă nu stau c-un de-alde rine,
Dar dacă nu-ţi ţii gura, să ştii că-s hotărât
Să-ţi scriu d-acum răspunsuri lipsite de ruşine.
Şi de mai vii cu fleacuri, eu vin numaidecât
Cu altele, că-n urmă de ştii să-njuri, te ţine
Că şi eu ştiu! şi-aibi grije că-ţi sar odată-n gât!
Drag mi-ai fost, mi-ai fost odată,
Dar ce-a fost n-a fost să mai fie,
Am văzut c-această lume
Făr-de tine nu-i pustie.
Şi luceafărul pe ceruri
Place mult cum străluceşte,
Dar apune şi dispare
Soarele când se iveşte.
El cu discul său cel falnic
Te deşteaptă la viaţă
Şi te face să uiţi iute
Steaua cea de dimineaţă.
Tu luceafăr mi-ai fost mie
Ce în zori de ziuă luce,
Şi-ai apus, – acum la soare
Eu privesc cu mult mai dulce.
vaza de sticlă mată
pe care neliniştile se depun ca un strat de praf sidefiu
bibelouri cu sufletul trist lângă
irizările melancolice ale mobilei de mahon
în care sunetul copilăriei se toceşte treptat
şi fotografiile de demult
în care memoria neputincioasă nu mai poate găsi
vreun gest neterminat
vreun sărut neîntâmplat
vreo vorbă nespusă
de cei care acum
nu mai sunt.
« Pagina anterioară — Pagina următoare »