Ţi-aduci aminte, după ploaie, ce albe străluceau la soare
Statuele străvechi şi scumpe, şi cât de drag ţi-era cu mine,
Să povesteşti, umblând sub ramuri, de viaţa moartelor regine
Înmărmurite-n piatra rece de-o biată mână peritoare?
Deasupra lor porumbii vineţi roteau voioşi din vreme-n vreme!
Părea că lor li este dată grădina asta toată-n pază,
Şi-arar o lacrimă de ploaie, ca un diamant aprins de-o rază,
Se desprindea, vuind un zgomot, din naltul unei diademe.
În straturi florile-nclinate iar se-nălţau cu bucurie,
Şi-n cer, făr’ de veste-atuncea lumina zilei liniştită
Se preschimba în fel-de-feţe ş-o clipă sta ca aiurită,
Pân să-şi recapete cuprinsul din nou divina-i armonie.
Pe sub copacii jilavi încă, roiau copiii cu grămada,
Iar spre habuzul vechi, ţii minte, cu feţele de plâns udate,
Câţi îngeri nu jăleau de soarta vreunei nave fărâmate
Ce se pornise pe furtună cu pânze albe ca zăpada?
Fanfarele sunau un zgomot înfiorând prelung platanii
Sub umbra cărora voioase treceau eternele idile,
Născute dintr-o sărutare şi moarte după zece zile …
Pe zilele acele însă cine din noi nu şi-ar da anii?
Curgea nedumerită vremea, şi-ntr-un târziu, vestind că-i sară
O darabană-ndepărtată suna ca după bătălie,
Şi-atuncea, tresărind din visuri, vedeam grădina că-i pustie
Şi ne porneam şi noi pe-acasă rentineriţi de primăvară.
O vorbă îndemna o alta, ş-un gând chema o amintire
Şi-n toropeala asta dulce a noastre inemi amândouă
Se-ngemănmau de duioşie, ca două lacrime de rouă …
Şi azi abia dacă mai aflu de la străini de tine-o ştire.