Ce departe esti, intunecata mea iubita,
prin peretii odaii te vad ca prin sita,
si te-aud chemandu-ma ca din alta planeta
si-mi scrii poezii pe obrazul de creta.

E posibil, e posibil oare sa nu pot muri,
sa-ti aud vocea suind treapta noptii, si suind in zi,
sa ma ridic in pat ca o stafie, ca marinarul de veghe,
sa te zaresc in somn de la o mie de leghe ?

Dar e posibil, intunecatul meu iubit,
sa ma auzi cantand chiar cand voi fi murit,
sa ma vezi aeve in cereasca oglinda
si in parul meu stele sa se stinga si sa se aprinda.

Dar sa nu te superi daca sarutul meu va fi rece,
daca dragostea mea ca un frig o sa te sece,
daca imbratisarea mea te va face sa suferi
aducandu-ti aminte, nu, sa nu te superi.

(” Intunecatul april “, 1937)

O, iaurgii din Slobozia
eu va evoc din Mexico
chivute gurese din Romania
v’aud în piata’n Texcoco

o,covrigari din Zimnicea
barbieri-patroni din Cernavoda
îmi apareti în orice stea
c’un brici si vechiul Cuza-Voda

geamgii din Muntii Apuseni
si tocilari din Piata Mare
dintre tongani si hawaieni
va’nchin o ‘nalta salutare:

“La anu’ si la multi ani”!

Tu ce eşti a naşte, suflet rupt din mine,
Clipă dintr-o viaţă plină de suspine,
Poate la necazuri ai să mă blestemi
Şi vei zice, poate, c-ar fi fost mai bine
Rămânând ce fost-ai să nu-nveţi să gemi,
Tu ce eşti a naşte, suflet rupt din mine.

Zi oricare vorbă la nenorocire…
Oare eu născut-am cu a mea-nvoire?…
Însă niciodată nu uita că eu
M-am luptat în lume fără şovăire
Şi mi-a fost în sprijin bunul Dumnezeu…
Zi oricare vorbă la nenorocire.

Către-aceleaşi lupte poartă al meu nume
Fără-a şti ce soartă vei avea în lume
Şi la urmă trece-l altuia şi tu…
Va veni răstriştea vrând să vă sugrume,
Dar şi mie-mi strânse gâtul cât putu…
Către-aceleaşi lupte poartă al tău nume.

Viaţa e o mamă pentru mulţi grozavă…
Orice zi le-aduce un pahar de-otravă…
Cerul este însă plin de străluciri,
Şi a sărutării flacără suavă
Umple-al nostru suflet cu-ndumnezeiri,
Şi e dulce viaţa chiar când e grozavă.

Am exact vîrsta la care Don Quijote şi-a început aventurile,
am aceeaşi vîrstă şi iubesc lumea la fel,
nu-mi mai lipseşte nimic.
Poate, un scutier îmi lipseşte, dar nu-i nimic,
voi porni singur la drum.
Am aceeaşi vîrstă şi aceeaşi nevoie să cred,
nu-mi mai lipseşte nimic.
Poate-mi va lipsi Rosinanta,
dar nu-i nimic, voi merge pe jos.
Şi poate morile sale de vînt,
dar nu-i nimic, le voi inventa şi pe ele.
Am aceeaşi vîrstă ca Don Quijote şi drumul m-aşteaptă
Şi în afară de un scutier, de Rosinanta şi de morile sale de vînt
nu-mi mai lipseşte nimic.
Ba da, eu m-am născut după Descartes.

Sus pe cerul înstelat
Mândră stea s-a arătat
Şi cu flori de măr în mână
Se coboară peste stână
Lerui ler

Într-un grajd sărac de lemn
Din cetatea Betleem
Într-o iesle-n rece scut
Domnul lumii s-a născut
Lerui ler

Celui care-adus lumină
Şi peste acest pământ
Pace de la Domnul Sfânt
Laudând pe cel din cer
Lerui ler

Iar de către răsărit
Trei regi, trei magi au pornit
Lui Mesia de se-nchină,
Steaua Domnului lumină
Lerui ler

Niciodată nu putem greşi prea mult
din pricina propriilor noştri ochi care văd aceasta.
Şi nici minţi nu putem prea mult să minţim
din pricina spaimei de-a rămâne noi înşine surzi.

Nici prea mult nu putem să trăim
şi nici prea frumos nu putem să trăim.
Altfel am putea să ne dezamăgim strămoşii.
Altfel am putea să ratăm şansa de a se naşte
cei care nu s-au născut.

Ne putem bucura numai atunci când nu ne vede nimeni,
Când nu ne vedem nici măcar noi înşine.
Nu, noi nu ne mulţumim cu puţin,
dar ştim că mai mult nu ni se cuvine.

Nici gandurile voastre, nici florile nu-mi spun,
Nici negurile toamnei, ca sunt iesit din minte –
Ci numai mie-mi pare mereu ca sunt nebun,
De vreme ce-mi prind viata si moartea in cuvinte.

Ard in lumina zilei de parca uit ca n-am
Decat un drum prin iarba, un singur drum si-o poarta
Prin care voi patrunde ca luna-ncet prin geam,
Sau linistea din salcii rotind in Marea Moarta.

Ma bucur cand mai trece un an si-un anotimp,
Cand prin oglinzi straine imi rataceste chipul,
Si iar mi-aduce vremea acelasi dor sa-mi schimb
Inelul meu cu-al marii ce l-a-ngropat nisipul.

Traiesc mai mult cu roua campiilor, mai mult
Ca pasarea padurii si poate ca mi-e bine:
Vad ridicata steaua de-al carei semn ascult,
Vad risipita ora de plumb din care vine.

De-acum e dimineata pe cer ca un suras
Pe fata ravasita. De-acum e aurora …
Stau si-mi gravez in suflet ca-ntr-un margean deschis,
Cu litere tacute, speranta tuturora.

Sărmana filă-n care aştern
A gândului comoară
Nu ştii câte dureri se cern
Când vin spre tine iară.

Ca lumea, rece mă priveşti
Mă vezi surâzătoare
Dar rana cum s-o potoleşti
Când inima te doare?

Sunt rele care nu se scriu
Şi nu se spun în şoapte,
În ele chinu-i tot mai viu
Şi sufletul e-o noapte.

Poţi să mă plângi hârtie deci
Ca muta mărturie;
Ce grea amărăciune
Să râzi, când plânsu-nvie!

(februarie 1886)

Omule, ce urci pe scheli mereu
Cărămizi, de dimineaţa până seara,
Cum aş vrea să-ţi port şi eu povara,
S-o-mpărţim – să nu-ţi mai fie greu!…

Omule, care-ai bătut la uşa mea
Gol şi flămând şi-aproape fără grai,
Ia-mi hrana mea şi cel din urmă strai
Şi bucură-te cât vei mai putea.

Omule, care-ai trecut pe lângă mine
Purtând tăcut dureri ce nu le spui,
Dacă-ai iubit durerea orişicui,
Dă-mi sarcina tăcerilor din tine.

(“Zilele vieţii”, 1927)