Mai miros a tine, mai miroşi a mine,
o să vină vremea să ne şteargă ea,
încercare aspră, misiune grea,
nouă, niciodată, nu ne va fi bine.

Te-am iubit cu moartea în împreunare
te umpleai de mine, iarăşi te vîna,
azi rămîi cu moartea, trista, blînda mea,
eu rămîn cu pielea scînteind de sare.

Mai miros a tine, ochii mei sînt plini
de-ale tale lacrimi pînă în călcîie,
dragoste finală, moartea mea dintîie,
floare-n gelozia sectelor de spini.

Mai vorbesc cu tine -trist şi dureros
Prin al cărnii noastre-mpreunat miros.

La geamul sufletului tău
Se-ngrămădesc părerile de rău.
Le uiţi un timp, dar ele se adună
Şi se şoptesc alături împreună.

Voiai să uiţi de tot, să uiţi de toate,
Şi, încercînd, văzuşi că nu se poate.
Să fie leac? Să ţi-l aducă cine?
Că morţile, şi ele, se-ngrămădesc în tine.

Şi lacrima-i amară,
O lacrimă de rouă şi-o lacrimă de ceară.
Că am aprins în geam o lumînare
Şi-o candelă, la ce-a mai fost şi doare.

Au tremurat ca două stele,
Într-o-ngînare mută între ele,
Mîhnirilor şi vieţilor trecute,
Răbdate pe tăcute.

De cîte ori, trăite, ai murit?
Mîhnirile ascunse le-ncepi şi n-au sfîrşit.

Plâns de cobe pe la geamuri se opri,
Şi pe lume plumb de iarnă s-a lăsat;
I-auzi corbii! – mi-am zis singur… şi-am oftat;
Iar în zarea grea de plumb
Ninge gri.

Ca şi zarea, gândul meu se înnegri…
Şi de lume tot mai singur, mai barbar,
Trist, cu-o pană mătur vatra, solitar…
Iar în zarea grea de plumb
Ninge gri.

Un prinţ din Levant îndrăgind vânătoarea
prin inimă neagră de codru trecea.
Croindu-şi cu greu prin haţişuri cărarea,
cântă dintr-un flaut de os şi zicea:

– Veniţi să vânăm în păduri nepătrunse
mistreţul cu colţi de argint, fioros,
ce zilnic îşi schimbă în scorburi ascunse
copita şi blana şi ochiul sticlos…

– Stăpâne, ziceau servitorii cu goarne,
mistreţul acela nu vine pe-aici.
Mai bine s-abatem vânatul cu coarne,
ori vulpile roşii, ori iepurii mici …

Dar prinţul trecea zâmbitor înainte
privea printre arbori atent la culori,
lăsând în culcuş căprioara cuminte
şi linxul ce râde cu ochi sclipitori.

Sub fagi el dădea buruiana-ntr-o parte:
– Priviţi cum se-nvârte făcându-ne semn
mistreţul cu colţi de argint, nu departe:
veniţi să-l lovim cu săgeată de lemn!…

– Stăpâne, e apa jucând sub copaci,
zicea servitorul privindu-l isteţ.
Dar el răspundea întorcându-se: – Taci…
Şi apa sclipea ca un colţ de mistreţ.

Sub ulmi, el zorea risipite alaiuri:
– Priviţi cum pufneşte şi scurmă stingher,
mistreţul cu colţi de argint, peste plaiuri:
veniţi să-l lovim cu săgeată de fier!…

– Stăpâne, e iarba foşnind sub copaci,
zicea servitorul zâmbind îndrăzneţ.
Dar el răspundea întorcându-se: – Taci…
Şi iarba sclipea ca un colţ de mistreţ.

Sub brazi, el strigă îndemnându-i spre creste:
– Priviţi unde-şi află odihnă şi loc
mistreţul cu colţi de argint, din poveste:
veniţi să-l lovim cu săgeată de foc!…

– Stăpâne, e luna lucind prin copaci,
zicea servitorul râzând cu dispreţ.
Dar el răspunde întorcându-se: – Taci…
Şi luna sclipea ca un colţ de mistreţ.

Dar vai! sub luceferii palizi ai bolţii
cum stă în amurg, la izvor aplecat,
veni un mistreţ uriaş, şi cu colţii
îl trase sălbatic prin colbul roşcat.

– Ce fiară ciudată mă umple de sânge,
oprind vânătoarea mistreţului meu?
Ce pasăre neagră stă-n lună şi plânge?
Ce veştedă frunză mă bate mereu?…

– Stăpâne, mistreţul cu colţi ca argintul,
chiar el te-a cuprins, grohăind, sub copaci.
Ascultă cum latră copoii gonindu-l…
Dar prinţul răspunse-ntorcându-se. – Taci.

Mai bine ia cornul şi sună întruna.
Să suni până mor, către cerul senin…
Atunci asfinţi după creste luna
şi cornul sună, însă foarte puţin.

O, vreau să joc, cum niciodată n-am jucat!
Să nu se simtă Dumnezeu
în mine
un rob în temniţă – încătuşat.
Pământule, dă-mi aripi:
săgeată vreau să fiu, să spintec
nemărginirea,
să nu mai văd în preajmă decât cer,
deasupra cer,
şi cer sub mine –
şi-aprins în valuri de lumină
să joc
străfulgerat de-avânturi nemaipomenite
ca să răsufle liber Dumnezeu în mine,
să nu cârtească:
“Sunt rob în temniţă!”

O furnică mititică,
Cât un grăuncior de mei,
Duce-n spate o greutate,
De trei ori cât boiul ei.

Pe cărare-n jale mare
Plânge un bondar ciapcin:

– Mor de foame
Şi n-am poame
Şi-aş munci
Dar n-am stăpân!…

– Hai şi-mi cară din povară
Şi sunt gata să-ţi plătesc.
– Cum n-aş merge! Dar pe lege
Jur că nu pot să muncesc!…

– Vai de tine! Ce ruşine
Leneşule cerşetor,
Nici de milă, nici de silă
Nu ţi-aş da un ajutor!…

Banca din parc pe care am stat
Avea lemnul foarte uzat,
Eram foarte obosit
Dar n-am putut să dorm nici un pic…
Da, da,
Era
Multă lume care se-agita.

Parcul de-obicei e un loc liniştit,
Aici era un zgomot cumplit,
Toţi veniseră să facă ceva,
Nici unul dintre ei nu se odihnea…
Da, da,
Era
Multă lume care se-agita.

Oamenii citesc ziare,
Cumpără de mâncare,
Peste tot e foarte mare îmbulzeală,
Fata frumoasă e-n înghesuială…
Da, da,
Era
Multă lume care se-agita.

(Nous naissons, nous vivons, bergère,
Nous mourons sans savoir comment;
Chacun est parti du néant:
Ou va-t-il?… Dieu le sait, ma chère.
Voltaire)

Prieteni! priviţi zidul acela chinezesc,
Şi templii, elefanţii, colosuri egiptene,
Pagode suterane, pagode indiene,
Ce se mai lupt cu timpul ca neamul omenesc,

Şi spuneţi, unde-i omul ce-odată le-a zidit?
Priviţi Memfis, Efesul, priviţi Babilonia,
Cetăţile gigantici din Indii şi Asia,
Cui vreţi a le şti vârsta din stilul ce-a pierit!

Priviţi! Sidonul, Tirul ce pe profeţi au dat;
Gândiţi l-a lor putere, pe lumea cunoscută; –
Cătaţi-le-ţi ruina! A! este prefăcută
‘N acele elemente din care s-a creat!

Oari unde e mulţimea ce-atuncea le mărea?
Şi unde l-e comerţul? Unde le e oştirea?
Unde le este legea? Ce s-a făcut mărirea,
Ştiinţa, avuţia ce-atunci le înflorea?

Miraţi-vă-ţi acuma de cărămida lor!
Împleţi-vă-ţi muzeul de săpături, inscripţii!
Cătaţi chei d-alfabeturi! Croiţi-vă-ţi descripţii!
Râdeţi d-a lor credinţă, de epopeea lor!

Trei mii de ani vor trece si alţi pitici turbaţi
Vor popula deşerturi acuma neumblate.
Ca mâine Paris, Londra pe pietrele surpate,
‘Şi vor spune epopeea la altfel de-nvăţaţi.

……………………………………………
……………………………………………
……………………………………………
……………………………………………

Ca mâine-n aste templuri, palaturi şi cetăţi,
Locaş al veseliei, al pompei, al trufiei,
Săracul unde-aţintă p-ăl beat de bucurie
Şi unde desfrânarea se-mbată-n nedreptăţi,

Castori or să s-adune; maimuţele, jucând,
Or să se strâmbe-n cioburi din lustrurile sparte;
Şi bufniţa, ciovlica, ţipând p-un colţ departe,
Vor trage prin palaturi haitic de lupi urlând…

Icoană din ramă,
Când glasu-mi te cheamă,
Tu vino şi ia-mă.

Ah! şi bine mi-i!
Căci la tine mi-i
Dorul inemii…

Gândurile-o dor
De scumpu-i odor:
Mai las-o! o, dor!

Ca pe calde azimi,
Vino să te razimi,
Mintea luminează-mi.

Dorurilor zi-le:
Sunteţi nişte-azile
Unor sfinte zile!

Vino, adorato,
Fericirea arat-o…
Scapă-mă, Erato!