Dorită odată era a lui soartă,
Pe când altă mână de el îngrijea;
Dar astăzi se stinge, zâmbirea-i e moartă
Şi piede colora ce ochii-ncânta.
Sfârşitu-i cel jalnic îl văz cu-ntristare,
Căci eu pe viaţa-i puneam un preţ mare.
O singură frunză acum mai pluteşte;
Ea plânge atâţia tovarăşi de flori:
Srăină, uitată, de ce mai trăieşte,
De ce, dragă frunză, tu nu poţi să mori?
Când pierzi o fiinţă, obiect de iubire,
O lungă viaţă e nenorocire.
Când florile-acelea în mână-mi căzură,
Favor ce-n credinţă eu n-am meritat,
Trei tinere nimfe pe rând mi-l cerură,
Şi mult se rugară… iar eu… nu l-am dat.
Îmi pare că încă le văz, câte trele,
Jaluze, privindu-l în mâinile mele.
Să vedeţi acuma de-a fost cu putinţă
Acea preţioasă dorinţă s-ascult:
Că lor li se cade, a mea conştiinţă
Îndată mi-o spuse, eu nu gândii mult.
Ca Paris cu poama cea fabuloasă,
Hotărâi buchetul la cea mai frumoasă.
Dar atunci nevoie, atunci greutate.
Să fac osebire în zadar am vrut:
Aşa din trei fluturi cu greu ochiul poate
S-aleagă p-acela ce e mai plăcut;
Aşa trei garoafe p-aceeaşi tulpină,
Rumene şi-nalte domnesc în grădină.
Văzând eu aceasta, îl luai cu mine;
Cu multă-ngrijire acasă l-am dus,
Şi limpede apa şi tot ce e bine
I-am dat, şi silinţa cu dânsul mi-am pus,
Făcând orice poate un om să gândească,
Orcâte o mumă ar şti să găsească.
Zadarnici dorinţe, nimic n-ajutară!
Din ceasul acela nădejdea-am pierdut:
Viaţa la mine îi părea amară,
Ştiind cine-l dete, cine l-a cerut.
Şi galben şi veşted trecu fără veste,
Şi astăzi cenuşă în mâna mea este.
Aşadar sfârşitu-i veni din dorinţă;
Buchet ca acela eu nu mai găsesc!
Cenuşa lui scumpă o ţiu cu credinţă,
Ce-a fost şi ce este adesea gândesc.
Eu sufăr de moartea-i, de-a lui pătimire,
Şi-a florii trecute păstrez pomenire.
În iad, mai deunăzi, câţiva răposaţi,
Care în viaţă treceau de-nvăţaţi,
Dăduseră jalbă,arătând că cer
Să se pedepsească jupânul Voltaire,
Pentru câte rele de dânşii vorbea,
Atunci când trăia.
“Domnilor, strigă Voltaire mânios,
Jalba ce aţi dat este de prisos;
Ce pedeapsă-mi vreţi? ce rău îmi doriţi?
Eu vă socoteam destul mulţumiţi,
Când în Bucureşti, după cum v-am spus,
Doi vrăjmaşi ai mei ştiţi cum m-au tradus
Şi ninge în oraşul mare
E noaptea plină de orgii,
Iar prin saloane aurii
S-aud orchestre, şi fanfare.
Femei nocturne, singurele
La colţ de stradă se aţin,
Desfrîu de bere şi de vin
Prin berării, şi cafenele.
De orbitoare galantare
De diamant, şi de rubin…
Şi de averi oraşu-i plin,
Şi ninge în oraşul mare!…
E ceasul cel de taină, în care-inelul sorţii
Uneşte-al vieţii capăt cu începutul morţii:
Sub piedica aceasta bătrânii mor în pace
Şi se concep copiii acei ce se vor face;
Cei însuraţi desigur aceia că vor naşte;
Pe cel făr- de soţie iubirea îl va paşte.
Mami, de ce este aşa de parfumată o lăcrămioară?
Pentru că tristeţea este o floare
cu adevărat foarte rară,
nu orice lacrimă vărsată în drum
poate să împrăştie, fetiţa mea,
şi parfum…
O boare, numai atât, şi este de ajuns
ca să afli că în străfundul sufletului
acestei flori ai pătruns,
ca să poţi prinde urma unui fior
ce s-a încolăcit pe tristeţe
din zbor
Da, fetiţa mea, un mărgăritar nu întâlneşti
la tot pasul în viaţa prin care călătoreşti,
de aceea,
dacă o să-ţi iasă vreodată înainte,
tu să îi dăruieşti micuţei cârlionţate
numai două cuvinte
Nu îţi spun care, nu îţi spun cum,
ci doar că, pentru ea, sunt singurele cuvinte
din lume
care au şi înţeles
şi parfum
nălţat între bine şi rău,
Ascunzând la un capăt zeul,
La celălalt antizeul,
Să fie numai o falică răzvrătire
A celui de-al doilea
Împotriva celui dintâi?
Sau este o punte
La mijlocul căreia, în echilibru nesigur,
Deasupra prăpastiei am fost aşezaţi,
Între prima şi ultima clipă a lumii
Şi depinde numai de noi să schimbăm ceva,
Târându-ne un milimetru într-o parte sau alta,
În raportul nebunesc al puterii?
Sprijinit puternic la un capăt şi la altul,
El este axul
Pe care nori învolburaţi de nesiguranţă
Şi straturi mereu mai adânc săpate de ţărnă
Îl rotesc în jurul lui însuşi
Ca nişte aripi neînstare să-l smulgă
În zbor.
Un iepure şi o broască ţestoasă
Au hotărât să renunţe la eterna rivalitate
Şi-au anunţat animalele toate
Că vor sărbători această istorică împăcare
Cu un nou concurs de alergare,
Despre care ştim, din alte poveşti,
Că se termină cum nici nu gândeşti.
Anul trecut, de pildă, la ultimul concurs
Când arbitrul întrecerii era un urs,
Pentru că a fost un an secetos,
Broaştei i-au ieşit socotelile pe dos
Căci apa din baltă, care altă dată o ajutase,
Datorită arşiţei prelungite se evaporase.
Şi poate ar mai fi avut o şansă
Dacă iepurele, aflat parcă în transă,
Nu ar fi încercat, pasămite fără premeditare,
Să doboare recordul mondial de alergare.
Ce petrecere a fost atunci în iepurime
Cu morcovi la discreţie şi ovaţii din mulţime.
A fost o săptămână de distracţie şi tumult
Iar criticii avizaţi au spus că a durat prea mult.
Acum stau amândoi, liniştiţi, la linia de plecare
Iepurele, galant, vrea să-i dea un avans mai mare,
Dar broasca are motive întemeiate să se încrunte
Cineva i-a şoptit că, peste baltă, s-a construit o punte.
Îşi face, în gând, o promisiune solemnă
Vrea, până la capăt, să aibă o prestaţie demnă.
La ce bun când întrecerea anuală, care a făcut-o notorie,
După acest ultim concurs va fi… istorie.
Ea nu mai are nevoie de mărire, faimă şi bani
Deoarece anul acesta împlineşte
Venerabila vârstă de şaizeci de ani.
Galben copil, oprit în poză şi-nrămat
fără suflare şi dormind,
ţi-aş spune-un basm adevărat
călare pe un cal murind.
Cine a tras în calul meu?
Cu ce săgeată, cu ce floare?
Beau apă azi din curcubeu,
el singur nu mă mai doare.
Căutaţi-mă pe sub potcoava lui,
săpaţi întruna şi adânc
poate-o s-ajungeţi voi întâi
dincolo de pământ.
Orgia se sfârşise… ieşeau grupe glumeţe
De capete aprinse, de ostenite feţe,
Mergând să se întinză sub cerul cel senin,
Beţi unii de câştiguri, iar alţii beţi de vin.
În umeda tavernă abia mai rămăsese
Câţiva beţivi de fructe ce dormitau pe mese,
Trei lampe fumegânde, trei calfe de cizmari
Şi Paola harpista cu ochii săi cei mari.
Cum, Paola, sărmano, vii tu din Miramare
Unde-ai cântat în duo cu întristata mare
Suspinul unui val,
Vii astăzi să-ţi duci harpa prin orişice tavernă,
Îţi pleci frumoasa-ţi frunte pe orişicare pernă,
La orişicare bal?…
Din lampa fumegândă scăpând o lungă rază
Pe bucle catalane uşor se-mprăştiază…;
Din harpa încântată zburând accente vii
Spun razei tot misterul cerestei armonii…;
Din ochii ei, mari lacrămi, din suflet, trist suspin
Spun notelor murinde omorantoru-i chin.
Ş-atuncea… tot mai tare la sân harpa şi-o strânge
Şi plâng coardele mute şi însuşi glasu-i plânge:
“Spre tine, ah! Spre tine, ţărm vecinic înverzit,
E dusă-a mea gândire de-un dor nemărginit…
La tine, golf poetic, cu apele senine,
Speranţa mea visează… la tine, tot la tine!
Adio, cer albastru, ca sufletul senin,
Adio, vânt de mare, ca cugetul de lin,
Alerg mereu prin lume, dar gându’ mi-e ‘napoi…
Cu voi e fericirea, cu voi…, numai cu voi…”
Şi glasul ei se stinge încet… încetinel.
Rembrandt, dacă vreodată celebrul tău penel
Ar fi voit să puie, în umbra delicată,
Doi ochi plutind albaştri în lacrima-nfocată;
Orpheu, dacă pe tine, zmintitul tău amor,
Te-ar fi făcut să cauţi un lung cântec de dor…;
Orpheu, îţi găseai dorul cântat într-o tavernă
Şi tu, Rembrandt, modelul plângând pe-o neagră pernă.
Cântă… De la masă o calfă de cizmar
Sculându-se, la dânsa veni cu un pahar:
– Destul, de două ceasuri ne duci într-un suspin.
Mai bine bea… Îneacă-ţi suspinul tău în vin.
În vin! Ce fericire!… Bea Paola şi cântă!
Ce stai cu ochii-n lacrimi, spăşită ca o sfântă?
Sărută-mă mai bine, îţi dau doi gologani…
– Doi bani pe-o sărutare!… Doi bani! Pentru doi bani?
Şi-n faţa mamei sale va mai veni ea mâine?
Doi bani!… O şoaptă-i spune: doi bani azi sunt o pâine.
Primeşte!
Trist atuncea ea capul şi-l întinde
Iar el, cizmarul vesel, în braţe-o şi coprinde.
Cum, Paola, sărmano, vii tu din Miramare
Unde-ai cântat în duo cu întristata mare
Suspinul unui val,
Vii astăzi să-ţi duci harpa prin orişice tavernă,
Îţi pleci frumoasa frunte pe orişicare pernă
La orişicare bal?
O… da, căci sunt pe lume mizerii omeneşti
Ascunse, fără milă, în piepturi femeieşti.
Sunt suflete pe care mizeria le pierde
Cum pierde vântul toamnei un dafin încă verde.
O lacrimă e-o lume de tainice dureri
Ce sunt şi-n corp şi-n suflet şi nu sunt nicăieri;
Un zâmbet printre lacrămi e raza cea din soare
Ce vesel se răsfrânge pe-un lung câmp de ninsoare.
Şi când gândesc că-n lume sunt suflete menite
În veci de blânda rază a nu fi încălzite,
Când văd că sunt fiinţe ce port pe frunte scris
Eternă suferinţă şi-n trai, şi-n somn, şi-n vis,
Mă-ntreb de nu-i mai bine a-şi duce fiecare
Adânca sa durere pe şesuri sau pe mare
Spre groapă sau spre bal?
De nu e drept să moară talente prin taverne
Şi ochii mari să plângă, pierduţi pe negre perne,
În nopţi de carnaval…?
Cu ochii stinşi de viţiu, cu sufletul de rele,
Cu gându-n cercetare cătând cum să se-nşele,
Îşi dau sudoarea frunţii pe cărţile murdare
Ş-apoi câştigătorul o dă pe-o sărutare.
Călin, iubit de soartă şi iubitor de vin,
Venise lângă dânsa să vadă-un alt Călin
Ce-n ochii ei cu lacrămi, uşor se oglindea…;
Ş-atuncea îi vrea ochii; el ochii ei îi vrea!
– Ascultă-mă, fetiţo, stai, cântă-ncetinel:
Ai ochi limpezi ca vinul şi-mbătător ca el.
Vin vechi, asta se ştie… – Dă-mi ochii să-i sărut;
Îţi dau trei bani… Sau cere cât vrei. – Cât ai cerut?
Ea tace. Gându-o duce, în repedele-i zbor,
Spre casa mamei sale în care vede-un nor.
Din norul de lumină o mână stă întinsă
Poruncitoare, crudă, spre candela cea stinsă.
– Primesc – ea zice iute – primesc trei gologani…
De ce nu pot a-ţi vinde şi zilele-mi pe bani?
…………………………………………………..
Şi când se duce-acasă, cu ziua dimpreună,
De candela madonei atârnă o cunună,
Apoi uşor se pleacă pe-a mamei faţă mută
Şi buclele ei albe cu drag i le sărută.
Bătrâna, cum o simte, de sânul ei o strânge
Şi plânge şi-o sărută şi-o-ntreabă şi iar plânge:
– Cum, Paola, sărmano, vii tu din Miramare
Unde-ai cântat în duo cu întristata mare
Suspinul unui val,
Vii astăzi să-ţi duci harpa prin orişice tavernă,
Îţi pleci frumoasa-ţi frunte pe orişicare pernă,
La orişicare bal?
Iar ea, abia-i răspunde, cu vocea ei cea stinsă:
– Dormi, mamă, dormi în pace, ai candela aprinsă!
(1880)
« Pagina anterioară — Pagina următoare »