Mâncând, crezui că te supăr cu lăcomia
Şi-mi pedepsii în ajunări păcătosul pântec.
Pe urmă, că nu-ţi place jocul, bucuria:
M-am cernit şi-am sugrumat orice cântec.

Tu însă, neîntreruptă Bucurie şi Festine,
Tu, Domnul marelui praznic al vietii, ne dai povaţă:
Cine nu ospătează singur, ci necontenit împreună cu Tine,
Transfigurează orice îmbucătură în adevărata viaţă!
(vineri 27 mai 1955, Bucuresti, în spital)

n aerul umed de toamnă
lujerele florilor ca nişte semnături vegetale
ale unei fiinţe de aer şi umbră
indescifrabile semnături, agonice semne:
lacrimile de rouă ale crizantemelor
grimase ale neantului
prevestind misterul fără de sfârşit
al fiecărei zile
misterul tăcut pe care nu-l vom auzi
nicicând…
crizantemele
siluete de fum, răni neauzite
în aerul toamnei melodios.

Auzit-ai tu vreodată frunzele de vânt mişcate
Susurând încet şi tainic pe-a lor ramuri clătinate?
Ele cântă-atunci de jale cu un glas suspinător;
Cine ştie-a lor durere, cine ştie dorul lor.

Şi ascunsă prin frunzişuri, tăinuind a ei fiinţă,
cântă dulcea Filomela, şi`n cântare-i o dorinţă
Pare că îndreaptă vecinic către cerul cel senin,
Şi divina-i melodie se sfârşeşte c-un suspin.

Iar poetul ce-o aude îşi ia lira şi se duce
Pribegind cu-a sale doruri, şi ca dânsa el atunce
Cu un vers duios şi jalnic spune lumii chinul său
Şi răpit de-a lui simţire el suspină-amar şi greu.

Şi-auzind atâtea glasuri ce spre ceruri se înalţă
Care te pătrund în suflet cu-a lor farmec şi dulceaţă,
Nu intrebi, plecând cu jale ochii `n jos înspre pământ
Pentru ce tot cu suspinuri se sfărşeşte orice cânt?

O! de-ai şti tu că pe lume, de când lumea e facută,
Blanda voce-a fericirii este, a fost şi va fi mută,
În viaţă-orice cântare ce cu drag ai asculta
Ai şti că-i glasul durerii şi adânc ai suspina.

O cămilă cocârjată
Sta cu ochii pe-o furnică,
Arătându-se mirată:
Cum se face că ridică
Greutate-atât de mare,
Şi nu cade din picioare?
Ba, de când o tot priveşţe,
Nu stă-n loc.
Când se-odihneşte?

– Tu, furnică, ostenită
Eşti vreodată ? Că eu tare
Aş lăsa din cârcă toate…
Prea atârnă, soro, greu…
– Of, cămilă, bleagă eşti,
Ce-am în spate e al meu.
Doar stăpân fără de milă
N-am, să-i car desaga-n silă.

(după o poveste populară arabă)

Lângă mare am făcut cântarea asta
Ascultaţi să i-o spuneţi dacă o s-o întâlniţi
E înaltă, are ochi buni şi liniştiţi
Şi e blondă cum e iarba ce-a simţit fiorul coasei

O, te-ai dus, te-ai dus iubito într-o iarnă după masă
Şi mi-e inima o floare ofilită
O hârtie – poezie veche şi demult mototolită
Şi-aruncată în cutie sau sub masă

Tu ai vrut Marie să-ţi legi o frânghie de gât
Fiindcă mama ta te-a iubit
În haine de Duminică dânsul a venit
Şi ţi-a şters de pe florile obrazului plânsul.

– Luna e roşie Marie, noaptea cum să fie – cenuşie
Vino cu mine la moşie
O să-ţi plângi întâi durerea toată, nesupărată
Într-o odae veche şi întunecoasă, într-o odae liniştită şi curată.

Unde să te poţi desbrăca în pielea goală
Ca să dai suferinţei desmierdări
Poate o să vrei cărţi cu poezie pentru uitări
Sau păpuşă cu leagăn şi îngrijiri de boală.

O să ne plimbăm în sanie pe câmpia înzăpezită
Şi o să mă joc cu inima ta de pisică
Primăvara o să invităm prieteni la moşie
Şi o să petrecem în bucurie.

(Pădurea Gărceni, 1913)

Trei culori cunosc pe lume
Ce le ţin ca sfânt odor,
Sunt culori de-un vechi renume
Amintind de-un brav popor.

Cât pe cer şi cât pe lume,
Vor fi aste trei culori,
Vom avea un falnic nume,
Şi un falnic viitor.

Roşu-i focul vitejiei,
Jertfele ce-n veci nu pier
Galben, aurul câmpiei,
Şi-albastru-al nostru cer.

Multe secole luptară
Bravi şi ne-nfricaţi eroi
Liberi să trăim în ţară
Ziditori ai lumii noi.

Iar când fraţilor m-oi duce
De la voi şi-o fi să mor
Pe mormânt atunci să-mi puneţi
Mândrul nostru tricolor.

Plin de bucurie mare,
Oarecine îmi spunea
C-a vândut din întâmplare
Şi cu un preţ de mirare
Un cal prost ce el avea:
“Căci bietul cumpărător,
Zicea el, s-a înşelat
Şi puţin cunoscător
Orice i-am cerut mi-a dat.”
La acestea ce să-i zic?
Atunci n-am răspuns nimic:
Dar peste puţine zile îl văz, însă furios,
Şi-mi strigă: “Nu ştii, frate, un mişel, un ticălos,
Ce semăna om de treabă, fără milă m-a-nşelat.
Mi-a vândut o sticlă proastă drept un diamant curat;
Cum ţi se pare aceasta?” ­ “Zău, aşa cum mi-a părut
Întâmplarea de deunăzi cu calul ce ai vândut.”

Strigăm şi protestăm tare
Când nedreptatea cercăm,
Dar mulţi urmăm la-ntâmplare
Fapta ce o defăimăm.

Sã plângem patul de flãcãri, rozele de culcare
Azi rãsfoite cu pasiuni de ierbare.
O singurã arsitã unui poetic orgoliu;
Haitul stelelor ni se revarsã peste doliu.

De câteor mâini strânse voi nu ati trecut,
În leagãn speriat si mut,
Printre chemãrile spinilor
Ca veveriti în orga pinilor.

Vino sã-ngenunchem pe cer; împrãstiat de plecãri,
Corul miresmelor de întâie dimineatã,
Poate odatã,
Ca o ploaie de fluturi, de înfiorãri
Se va reîntoarce peste uitata viatã.

M-am întâlnit cu Iarna la Predeal…
Era-mbrăcată ca şi-acum un an,
Cu aceeaşi albă rochie de bal,
Păstrată vara sus, pe Caraiman…

Călătoream spre ţara unde cresc
Smochine, portocale şi lămâi…
Eram într-un compartiment de clasa I,
Cu geamul mat, pietrificat de ger,
Şi canapeaua roşie de pluş,
Sub care fredona-n calorifer,
Sensibil ca o coardă sub arcuş,
Un vag susur de samovar rusesc…

Şi-am coborât în gară, pe peron,
Să schimb cu Iarna câteva cuvinte…
Venea din Nord,
Venea din Rosmersholm –
Din patria lui Ibsen şi Björnson,
De-acolo unde,-n loc de soare
Şi căldură,
Înfriguraţii cer… Literatură…
Şi m-a convins c-acolo-i mult mai bine
Decât în ţara unde cresc smochine,
Curmale, portocale şi lămâi,
Şi din compartimentul meu de clasa I
M-am coborât ca un copil cuminte
Şi m-am întors cu Iarna-n Bucureşti…

O! Tu, sfătuitoarea mea de azi-nainte,
Ce mare eşti,
Ce bună eşti,
Ce caldă eşti!…