Ce-a fost de spus, am spus
Iar de n-am spus, voi spune
Ce-o fi, voi spune maine,
Iar ce n-o fi, nespus ramane.

Smerit pe boltă am privit
O stea ce-aseară s-a ivit
Printre atâtea feluri
Ce sclipesc pe ceruri.
Ce poate să însemne ea,
Nefiind eu noul Messia,
Nici Alexandru Machedon,
Nici cap de oşti cu groaznic zvon,
Nici sfânt din cei ce merg la rai,
Ori peste mari noroade crai,
Neavând eu falnic nume
Pe această lume?
Când colo, totuşi, când aici,
În zboruri ca un licurici,
Ea scoate flăcărele
Deasupra casei mele,
Şi câte-o rază-aşa-i de lungă,
Că parcă vrea să mă ajungă.
O suliţă care-ar urma
Să-mi străbată inima.
Nicicând asemenea stea
Pe cer nu a putut să stea
Decât cu vreo menire
Cu totul peste fire.
La piept pun braţele mănunchi,
La maica Lună îngenunchi
Cu teama de-a fi uns
Spre-un ţel de nepătruns.

(„Lauda lucrurilor – Cu gloria cântării…”, 1963)

Zid dărăpănat
Eu m-am întrebat
Astăzi că de ce
Nu s-a spânzurat

Lia, blonda Lie
Noaptea de-o frânghie…
S-ar fi legănat
Ca o pară coaptă

Şi ar fi lătrat
Câinii de pe stradă
S-ar fi adunat
Lumea să o vadă

Şi ar fi strigat
,,Vezi ca să nu cadă”.
Aş fi încuiat
Lacătul la poartă

Aş fi pus o scară
Şi aş fi luat-o jos
Ca o pară coaptă
Ca o fată moartă
Şi aş fi culcat-o într-un pat frumos.

(Bucuresti, 1914)

1
Viaţa mea de mult s-a stins şi-am îngropat-o.
Sunt beat de cad în gropi, şi-a cui e vina ?
A obrăjorilor cei cu gropiţi, şireato !

2
Ea sta, cu sânul plin de pere, la fântână —
Şi ea mi-a dat s-aleg pe plac din sân o pară.
Şi m-am trezit că-mi dă deodată peste mână !

3
Pe punte-am sărutat mai ieri o fată,
Şi-acum au dat sătenii jalbă la prefectul,
Că fetele stau cârd pe punte ziua toată !

4
Psaltirea popii o sărut, dar aş lăsa-o,
Sărut şi mâna preotesei, şi-aş lăsa-o,
Pe fata popii n-o sărut, şi-aş săruta-o!

5
Cu ochi frumoşi, cu piept rotund, aşa zglobie,
Tu, Doamne, ai fäcut-o numai ca să mintă
Şi numai ca să-mi faci necazuri mie !

6
Pendru drăguţe ne-am certat vro trei la coasă, —
Din ceartă m-am ales cu părul smuls şi mâna ruptă,
Da-ncalte a rămas că-a mea e mai frumoasă !

7
Cu şorţu-n brâu, cu mâna-n şold, ea, cea şireată,
Stă-n drum, anume ca s-o văd, să-mi facă-n ciudă —
De-ar fi ce-ar fi, tu azi nu-mi scapi nesărutată !

8
Îi plac poveştile, încet şi la ureche,
Şi ce-i spui nou ! Dac-o sărut fără poveste,
E veşnic nouă pentru noi povestea veche.

9
Ei, vezi cum eşti ! În prag la noi te-am prins de mână,
Şi-am vrut să te cuprind, şi pentru-atâta lucru
Ai plâns şi n-ai venit la noi o săptămână !

10
De când eram noi mici, mi-ai fost ca soră,
Şi prietenă mi-ai fost de când eşti fată mare,
Iar mama vrea d-acum să-i fi, drăguţă, noră !

11
Eu am de mult scriptura mea şi-mi ţin scriptura :
Guriţa fetelor cu sărutări s-astupă,
Băieţilor eu le astup cu pumnul gura !

12
Vorbim răstit şi ne-ngânăm răspunsul,
Şi-n sat cred toţi că asta-i vrajbă veche,
Iar seara noi ne sarutăm pe-ascunsul !

13
Uşor te nalţi, când te-ai deprins să birui greul —
Cei răi mă-njură ! Nu ştiu ei ce ştiu copiii ?
Pe cât smânceşti, pe-atât de sus se nalţa zmeul

14
Ea râde-n plânsul meu ! Dar ea atâta ştie !
Eu ştiu : Mi-e dragă, şi n-aş vrea să-mi fie dragă,
Dar dragă dacă nu mi-ar fi, aş vrea să-mi fie !

15
Ieri ne-am certat! Şi mi-e necaz că uit prea iute —
Azi, după ce m-a sărutat, mi-am dat de seamă
Că ieri jurai să nu-l mai las să mă sărute !

16
E galben soarele sub nor, şi-i galben lanul
Prin care treci tu, cea cu galbene cosiţe —
Ştii tu de ce-am îngălbenit şi eu sărmanul ?

17
Mai sfântă-i dragostea decât orice psaltire —
Când ai drăguţă, eşti cu ea mai sfânt în cârciumă
Decât fără de ea pe prag de mănăstire !

18
Eu om cu minte n-am văzut, să nu sfârşească
Nebun, când a iubit, dar drept e şi aceea
Că om cu minte n-am văzut să nu iubească !

19
Eu am drăguţe multe-n sat, dar nici o fată
N-a zis că-i bine s-o sărut şi să-i ţin drumul,
Dar nici că-i bine când o las nesărutată.

Pe muntele negru de frunza de vară
Te chem cu accent brumariu să te sperii
Când spicul de toamnă dă-n spicele verii
Şi cade lumina şi trage să moară.

Şi sunt întrebări prin natura puzderii
Şi sfârâie ploaia dintâi ca o ceară
Şi vara ne-nchide în toamna afară
Femeie, bărbat sub pecetea tăcerii.

Aicea la munte mai poate să spere
Şi cel care moare că moartea-i departe
Şi noi să fugim şi să scriem o carte
În ea cuprinzând ale toamnei mistere.

Că suntem în lume pe-acolo prin partea
Pe unde întârzie poşta şi moartea.

Oameni, oameni, fraţii mei,
Disperaţii, fericiţii,
V-aţi spălat de superstiţii,
De demoni şi dumnezei.

Însă-i nu-i destul folos
Dacă peste tot ce este
V-aţi spălat şi de poveste,
L-aţi pierdut pe Făt-Frumos.

Vin la voi acum plângând,
Gura-mi sângeră ca rana,
Unde este Consânzeana,
În ce bolţi, pe ce pământ?

Mă ridic plângând de jos,
Ca la un pierdut examen,
Unde vă e basmul, oameni.
Ce-aţi făcut cu Făt-Frumos?

Făt-Frumos n-a existat,
N-a stat nimănui în cale,
Era numai visul moale
Al vreunui trist băiat.

Mai visaţi de vreţi să fiţi
Fericiţi cu capu-n pernă,
Feriţi epoca modernă
De rigizi şi scofâlciţi.

Din prea mult entuziasm
Să nu spargeţi Voroneţul,
Daţi-i voi mai mare preţul,
Oameni, mai râvniţi la basm.

Voi, care aveţi copii,
Nu-i lăsati sub gând satanic,
Să respire sterp, mecanic,
Ca şi când nu ar fi.

Doborâţi himera jos,
Oameni, reveniţi în lume,
Pe umana noastra culme
Regăsiţi pe Făt-Frumos.

Făt-Frumos şi toţi ai lui,
Fiincă unde nu-i poveste
Lume nu-i şi om nu este
Şi, de fapt, nimica nu-i.

El venea la noi pe jos
Şi ni l-au răpit piraţii,
Vameşi vigilenţi, redaţi-i
Actele lui Făt-Frumos.

Daţi-i viaţa înapoi,
Ochii mari, mişcarea buzii,
Făt-Frumosul din iluzii
Şi frumos numai prin voi.

Doamne, n-ajung pân’la tine
vârfurile-acestei păduri de suspine?
Cum eşti tu atotştiutor,
să fi dat pâne de-ajuns tuturor,
culcuş pentru copiii îngheţaţi,
câte puţin din lumina celor bogaţi,
câte puţin din cerul lor senin,
de care îngeri întraripaţi se ţin.

Să fi dat, Doamne, fiecărui om,
câte-o bucată verde de pământ şi câte-un pom
al tuturor speranţelor pământeşti,
şi nu te-am fi-ntrebat unde eşti.
Am fi spus că te-ai răspândit
în noi, ca un fluviu liniştit,
că te-am băut fără să ştim…
N-ai fi rămas în biserică şi-n ţintirim,

ci ai fi mers împreună cu noi
şi te-am fi pus între coarne la boi,
ca pe-un ciucure frumos de mătasă
să ne-ajuţi la plug şi la coasă.

În loc să pleci pe celălalt tărâm,
ai fi avut la masa noastră un tacâm
şi seara, obosit şi făr’ de-alai,
în loc să te-ntorci înapoi în rai,
adormeai undeva pe-aici,
printre copii şi pisici,
într-un colţ de vatră luminat.

Doamne, de ce ţi-au crescut aripi
şi-ai zburat ?