Au plecat bucureştenii toţi la băi
Şi cu Vara n-au rămas în capitală
Decât morţii şi gardiştii…
Iar pe străzile pustii şi prin odăi –
Praful ce se-ngroaşă zilnic,
Şi-n covoare –
Moliile cu prezenţa lor fatală
Şi cu veşnica lor poftă de mâncare…
De urât că n-are ce să vadă
În monumentala noastră capitală,
Vara umblă toată ziua-n pielea goală
Prin apartamente-nchise

Şi pe stradă –
De la Parcul Carol la Şosea
Şi de la Şosea la Cotroceni,
Însoţită de o droaie de ţigani
Şi de olteni,
Care vând cireşi, rahat şi limonadă
Şi-o poftesc să cumpere şi ea…
Vara însă-i fata de la ţară –
Bleagă şi prostuţă ca o oaie –
Nu ştie că-n capitală
Este şi-o “Baie centrală”,
Şi când simte că-i zăduf din cale-afară
Se răsfaţă-n Dâmboviţa cât îi place,
Ca Suzana clasică, la baie…

Iar pe mal, gardiştii – cască-gură –
O mănâncă cu privirea lor şireată,
Ca bătrânii poftitori de trup de fată,
Şi se-ntreabă:
Ce să-i facă?…
Să-i dea pace,
Sau s-o vâre-n beci la prefectură?…

S-a dus albastrul cer senin
Şi primăvara s-a sfârşit –
Te-am aşteptat în lung suspin,
Tu, n-ai venit!

Şi vara, şi nopţile ei,
S-a dus, şi câmpu-i veştejit –
Te-am aşteptat pe lângă tei,
Tu, n-ai venit!

Târziu, şi toamna a plecat,
Frunzişul tot e răvăşit –
Plângând, pe drumuri, te-am chemat,
Tu, n-ai venit!

Iar, mâini, cu-al iernii trist pustiu,
De mine-atunci nu vei mai şti –
Nu mai veni, e prea târziu,
Nu mai veni!

Cînd primele ninsori or să se cearnă,
Atunci va fi mai greu de cei plecaţi,
Atunci să cînţi peste al vieţii zaţ,
Atunci să-ţi fluturi braţul peste iarnă.

Prin lume numai oameni de zăpadă,
Un foc din vatra stînilor să smulgi,
Şi, cu puterea disperării dulci,
Să-l laşi deasupra spaţiului să cadă.

Se vor aşterne între noi vecernii,
Din clopote cădea-vor chiciuri mari,
Atunci visez, frumosă, să apari
La marile instanţe ale iernii.

Şi-apoi să ningă mult ca-n fraţii Grimm,
Şi sub zăpezi de bronz să ne iubim.

S-aude-al clopotelor cant
Prin firea, care se renaste
Si falnic iese din mormant,
Cu biruinta Domnul Sfant,
Ai azi e Paste.

Si dupa slujba ies la rand
Batrani, cu spatele-aplecat,
Barbati cu chipul luminat,
Si-n urma ies copii cantand:
„Hristos a inviat!”.

In jur pe margini, stau cei mari,
Privind la falnicii feciori,
Din mandrul sir al falnicei hori;
Si-n mijloc canta lautarii,
Din cobze si viori.

Sunt veseli toti si bucurosi,
Si toti cu suflet-naltat;
Oriunde se-ntalnesc in sat,
Isi zic cum zis-au mosi stramosi:
„Hristos a inviat!”

Să fiu o greblă…
o greblă dintr-un fier mai trainic
care în zori şi către seară
purtată de o mână gânditoare
să pieptene încet pământul
şi să descopere
din cine e făcut…

Ieri!… cenuşa ce păstrează forma încă neschimbată,
Din ce-a ars în focul vremii; lacrima deja uscată,
Sau un zâmbet de pe buze, spulberat de-al sorţii vânt;
Ieri… poveste, cu eroii oase putrede-n mormânt.

Astăzi?… lampă ce se stinge, stea plecată spre-asfinţit,
Visuri nebătute încă de-al ursitei vânt cumplit,
Piscul nalt, pe care dorul, vânător, stă şi pândeşte
Ţărmul unde amintirea cu dorinţa se-ntâlneşte.

Mâini?… o strângere din umeri a enigmei întrebate;
Rai sau iad, în care ochiul niciodată nu străbate,
Cui de aninat speranţe, prunc ce nu poate grăi.
Mâine… mâine, cine ştie câţi din noi vom mai trăi!

Natura-si implineste ciclul
si iarasi de la cap si-l ia.
Istoria inainteaza pe Via Appia.
Astazi ca si alte dati
inalta apeducte-n deserturi,
pentru tot mai departate cetati
duce pe umeri argila arsa,
dezmargineste pamantul, gradina dupa gradina,
si pune pietre de hotar in timp,
aici o batalie, colo un gand.
In catacombe s-aduna si iar se revarsa.
Dar faptele mele unde sunt?
Faptele ce ar putea pentru mine marturie sa stea
in gradina, in lumina.

Zburau vulturii întorşi pe spate
şi cu gheara întoasră în sus
ca pe nişte miei să fure,
steaua cu lumină ondulată;

Ca pe nişte miei să fure de sus
lumina ochilor mei.

Zburau vulturii întorşi
şi pe spate prin cer
spinările lor coborâseră jos
şi se ştergeau de şternul meu.

Cel le era trupul meu de carne,
pământul le era lumina aceea
de sus a ochilor mei

I

Pe câmpul României
Trompeta când răsună,
La glasul datoriei
Oştirea se adună.

Şi steagul o umbreşte,
Şi arma-le luceşte,
Şi inimile-n piepturi
Bat repede, voios.

De nici un fel de vreme
Soldatul nu se teme,
Deviza-i e credinţă
Şi suflet curajos.

II

Când bolta din tărie
De nori se încunună,
Pe munţi şi pe câmpie
Când fulgeră şi tună,

Soldatu-naintează,
Şi marşul său urmează,
De misia sa mândru,
Nu cată înapoi.

El legea împlineşte,
Şi ţara-şi ocroteşte,
E totdeauna gata,
În pace şi-n război.

În astă lume mare
Oriunde soarta-l duce,
Viaţa-i schimbătoare
Plăceri cu ea aduce.

III

Apoi când totul trece,
Când bate ceasul rece,
De fraţii săi de arme
Măreţ e-nmormântat;

El vesel vieţuieşte
Şi moare bărbăteşte,
Căci astfel este traiul
Şi moartea de soldat.