Trece-vor graiurile universului
Se va stinge-n tarana seara
Pamantului. Lampile vor orbi
Si-n vazduh va amuti larma
Cucuvailor. Vulturii se vor retrage
In nevazut si taria vederii
Se va preface-n amurg. Toate
Se vor aduna in acea matca
Usoara de nimic din care
Smulse-au fost de Duh la inceputuri.
Atunci te voi vedea pe Tine
Cum ma vezi si ne-om cunoaste
Indeaproape cuvant din cuvant
Putere din putere. Dimineata fi-va,
Fi-vor ani fi-va si reveni-vor blande
-N vested vant aprinsele tulburatoarele zari
Ce ne hraneau nadejdea altadata.
Pamant si cer vor trece ca o facla
Din umbra sfantului mormant
Ramane-va lumina din vapaie
Ramane-va uitarea din cuvant
Ramane-va iubirea iubitoare
Din saraciile ce sunt.

Într-o iarnă de vară un păianjen ţesea
Într-un colţ de odaie
sau cam aşa ceva
O pânză uriaşă în care visa
Să prindă o stea de pe cer.
Lucra.
Şi spera că dintr-un colţ de univers,
undeva
Dumnezeul Păianjenilor atent îl veghea
Binecuvîntandu-i lucrarea ce o făcea.
Entuziast
şi fericit
păianjenul
se spetea .
Zi şi noapte plasa încontinuu creştea
Întinzându-se falnică peste tot ce urma.
Pe cer
puzderii de stele cădeau ,
dar cumva
Nici una,
drumul corect nu-l găsea.
După o viaţă de chin,
de speranţă deşartă
De rugi fierbinţi către cer
şi muncă înţeleaptă
Păianjenul nostru sfârşi într-o zi .
Dar pe patul de moarte
mai zise ceva
Despre viaţă, stele, Dumnezei şi trudă-
vorbea.
Nu pot reproduce aici,
fu
fără perdea .

Privesc grăbiţii nouri ce-alunecă pe zări,
Topindu-se departe şi revenind întruna.
Parcă-mi trimit tăcute, nostalgice chemări,
Ei, fraţii cu dreptatea, cu ziua şi cu luna.

Oceane mari de apă pe-a cerului genuni
Câteodată-s limpezi ca lacrima pe-o pleoapă,
Revarsă altădată şi trăsnet şi furtuni –
Rămân aceleaşi totuşi oceane mari de apă.

Ce chipuri prinde-n slavă al norilor convoi!
Centauri, turme, nave, creneluri de redută…
Noi îi urâm când grindini revarsă peste noi,
Noi îi iubim, cu stropii lor calzi, când ne sărută.

Eram să te aştept prin parc,
Văzând că singurătăţi pe aici m-au oprit…
Dar, mereu aceleaşi uitări!
Dar, tot aceeaşi poezie la infinit!?

Filosofia vieţii mi-a zis:
Undeva este, cu mult mai departe…
Atâtea şi-atâtea… lasă!
Visezi, ca din carte!

Urcând pe pomi, zâmbind pe casă,
Se surpă rozele grămadă,
Sau întocmesc câte-o cascadă
Pe vreo alee mai retrasă.

Parfumul lor purtat în stradă,
Întinde-a lui subţire plasă…
Urcând pe pomi, zâmbind pe casă,
Se surpă rozele grămadă.

De-oricâte stavili nu le pasă
Sunt un torent, sunt o cascadă,
Ce-n voia soarelui se lasă,
Dar ce, de cum sfârşesc să cadă,
Reurcă-n pomi, zâmbesc pe casă.

“Luceafăr ce vii de departe
Şi vremuri străbaţi peste vremuri,
Ca-n lumile noastre deşarte
Luminile blânde să-ţi tremuri,

Ce patimi te poartă pe cale,
Ce doruri te mână prin haos,
De nărui luminile tale
Pe lanuri de negru repaos?”

Aşa parcă zice poetul
Când noaptea priveşte la stele
Şi intră încetul cu-ncetul
În sufletul candid din ele.

“De viu, şi tot viu, şi tot scapăr
Din razele mele curate,
Eu fug şi încerc să mă apăr
De groază de singurătate.

Tu nu ştii ce crudă menire
E dată luminii supreme:
A merge pe nemărginire
În curgere goală de vreme.

Pe când tu c-un deget în pagini
Stai pacinic la umbra pădurii
Şi mintea ţi-o porţi în imagini
De zmei, de poveşti şi lemurii

Tu poţi mângâia din privire
Sclipirea luminilor mele
Şi când eu mă sting, prin gândire
Tu poţi zămisli alte stele.

Tu ai o putere în tine
Ce rumpe izvodul a toate,
La toţi voitoare de bine
Şi dulce cât nu se mai poate.

Deci lasă-ţi deprinsul de-a geme
Şi dorul de bolta cerească,
Că nu e iertat să blesteme
Acelor ce pot să iubească.

(1899)

—”Iar mura-ntr-adins o făcu pe pământ
Sălbatica Zân-a pădurii,
Căci ochii ei negri asemenea sunt
Cu negrele boabe-ale murii.
Iar unde e mura, sădită de ea,
Pot merge neveste şi fete,
Flăcăilor însă vederea le-o ia
Şi junghiuri prin cap le trimete!

Şi zmeura-anume-o făcu pe pâmânt
Sălbatica Zân-a pădurii —
Obrajii ei rumeni ca zmeura sunt,
Obrajii şi rumenul gurii.
Iar pe-unde sădeşte ea zmeură-n văi
Pot merge femeile-n pace,
Dar floarea din faţă le-o ia la flăcăi
Şi galbeni ca faguru-i face.

Iar muşchiu sub brazi într-adins l-a lăsat
Sălbatica Zân-a pădurii,
Ca muşchiul de moale e caldul ei pat,
Acolo sub umbra răsurii,
Iar pe-unde e muşchi, e pe-acolo şi ea:
Pot merge să şează copile,
Flăcăilor însă odihna le-o ia
De pier şi se-ngroapă cu zile!”

—”Ei, parcă pe Zână eu nu ştiu s-o-nşel!
Neveste şi mură să fie!
Eu stau pe potecă şi-aţin frumuşel
Cărarea la fete-n câmpie,
Iar când o să văd eu că Zâna mi-e rea
Şi-mi fură tăria făpturii,
O prind prin păduri şi-o sărut şi pe ea
Pe hoaţa de Zân-a pădurii!”

Iar când voi fi pământ,
În liniştea serii,
Săpaţi-mi un mormânt
La marginea mării.

Nu voi sicriu bogat,
Podoabe şi flamuri,
Ci-mi împletiţi un pat
Din veştede ramuri.

Să-mi fie somnul lin
Şi codrul aproape,
Să am un cer senin
Pe-adâncile ape.

S-aud cum blânde cad
Izvoarele-ntruna,
Pe vârfuri lungi de brad
Alunece luna.

S-aud pe valuri vânt,
Din munte talanga,
Deasupra-mi teiul sfânt
Să-şi scuture creanga.

Şi cum n-oi suferi
De-atuncea-nainte,
Cu flori m-or troieni
Aduceri aminte.

Şi cum va înceta
Al inimii zbucium,
Ce dulce-mi va suna
Cântarea de bucium!

Vor arde-n preajma mea
Luminile-n dealuri,
Izbind s-or frământa
Eternele valuri

Şi nime-n urma mea
Nu-mi plângă la creştet,
Ci codrul vânt să dea
Frunzişului veşted.

Luceferii de foc
Privi-vor din cetini
Mormânt făr’ de noroc
Şi fără prieteni.

Acum, cînd nu ne mai iubim,
Vino cu mine-n ţintirim,
Acolo unde, îngropate,
Zac, coperite de uitare,
Atîtea visuri îngheţate
De vreme şi de nepăsare.
Căinţa-nlătură-ţi, şi vină:
Nici eu, nici tu nu eşti de vină.

Ce de mai cruci stau pe cărare !…
Aicea-i prima sărutare:
Luna, privind cu drag a noastră
Primăvăratică iubire,
Sclipea în lumea ei albastră;
Iar noi plîngeam de fericire,
Şi lăcrămile de pe faţă
Ni le sorbeam, cuprinşi în braţe.

Dincoace-un dor — sigur îl ştii:
E dorul celor doi copii
De-a merge-alături pe cărarea
Vieţii lor, de visuri plină,
C-un singur gînd, ca-ngemănarea
A două raze de lumină.
Copiii sunt — noi amîndoi…
Ce-au dorit ei !… Ce suntem noi !

Dar colea,-n mai adînc mormînt,
E primul nostru jurămînt.
Tu-mi stai pe braţe visătoare,
Eu ochii dulci ţi-i sărutam,
Şi şoapta necuvîntătoare
A inimii ne-o ascultam…
O, sfîntă, veşnică iubire,
Cine-ţi mai ştie azi de ştire !

Alături, în adîncă pace,
Somnul fără trezire-şi zace
Suspinul nostru cel dintăi,
Cu cel din urm-adio,
Cu lacrima din ochii tăi,
Ce-n veci mi-oi aminti-o,
Cu-atîtea visuri, stinse toate
Sub durerosul “nu se poate !”

Iar azi, simţindu-ne-amîndoi
Cu inimile reci în noi,
C-o prefăcută nepăsare
Unul la altul ne uităm;
Căci tot mai e ca o mustrare,
Ce-ascunsă-n cuget o purtăm,
Cînd, fără voie, ne gîndim
La cel trecut din ţintirim.

(Convorbiri literare, an XVIII, nr. 1, aprilie 1884)