De zgomot departe, în vesela vale,
A cărei verdeaţă ades am călcat,
În liniştea nopţii, privirile tale
Se-nalţ, se aţintă pe cer luminat.

De unde oar’ vine a ta reverie?
Ce visuri plăcute în preajmă-ţi se joc?
Admiri tu natura, a ei armonie?
Citeşti viitorul în literi de foc?

Sau cauţi departe o stea favorită,
Ce crezi că asupră-ţi priveşte zâmbind?
Dar nu, e instinctul de-o viaţă dorită,
Ce n-o află omul aicea trăind.
Căci sufletul nostru, ca raza de soare,
Ce-şi are-nceputul mai sus de pământ,
Deşi luminează a sa închisoare,
Îşi află în ceruri izvorul cel sfânt.

De-acolo adânca acea aspirare
Spre bunuri ascunse ce noi devinăm,
De-acolo deşertul, dorinţi, întristare
Ce chiar în plăcere ades le aflăm.

Un clopot ce seara se-aude la turme,
Ce stă, reîncepe, abia răsunând,
Ca glas care moartea e-aproape să-l curme,
Când viaţa-ncetează treptat îngheţând;

Un greier ce cântă, o iarbă, răsură,
Stufoasa pădure, pierdute cărări,
Adânca murmură ce-nvie natura,
Ca geniuri tainici ascunse prin flori;

Tot mişcă, încântă a noastră gândire;
Tot are un farmec, tot este mister;
Nădejdile noastre, suspin, suferire,
Dorinţi fără nume, se-ndrept către cer.

Acolo în stele ca-n lumi de lumină,
Sunt suflete, îngeri, ce cânt şi ador;
Fiinţi graţioase ce blând se înclină,
Cătându-şi în lume tovarăşii lor.

Şi când, stăpânită de-a vieţii mâhnire,
Te plimbi tu pe câmpul tăcerii-nchinat,
De simţi o suflare, de-auzi o şoptire,
E glasu-unui înger de tine-ncântat.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
De ce însă gândirea-mi se-ntoarce cu durere
Spre zilele acelea? timpi ce v-aţi depărtat,
Când pe urmele voastre tot intră în tăcere,
Când ştergeţi plăceri, chinuri, ce omul a cercat,

Când inima sătulă de ură, de iubire,
N-o mişcă nici un bine, n-o trage nici un dor,
De ce singure numai a voastre suvenire
Trăiesc ele în sânu-mi ca un nestins amor?

Sunteţi voi acel sunet, a stâncilor viaţă,
Eco, care trăieşte în loc nelocuit?
S-au sunteţi aurora care ştia să scoaţă
Din statuia lui Memnon suspin nemărginit?

Spunea Mihnea catre câine:
– “Tare sint voios, mai Pik!
Uite-ti dau un os si piine,
C-am să merg cu tata miine
Si cu tine merg, mai Pik,
Nu-mi mai trebuie nimic;

Am o pusca-adevarata,
Am si sac de vinator,
De s-ar face “miini” odata
Să-mi vad pusca incarcata
Si să vad si eu cum mor
Pasarelele din zbor…

Va muri vreuna oare
Când oi da cu pusca? – Dar
Am să stau să vad cum moare?…
Ca eu plâng, mai Pik, si-mi pare
C-am să plâng si-acuma chiar.

Plâng, dar mama-i vinovata
Ca tot spune ca-i pacat,
Ce, nu stii? a plâns odata
Pentru-o pasare-mpuscata
Si pe tata l-a certat
Ca spunea ca nu-i pacat…
Daca spune tata, poate
Ca-i asa cum spune, dar
Bine-ar fi, mai Pik, de toate
Pasarelele-mpuscate
Ar putea să-nvie iar…

Dar atunci la ce-ar fi bune
Gloante si alici si pusti
Daca-n sac nu ai ce pune
Când te-ntorci – ? atuncea, spune,
Pentru ce să mai impusti?

Si cum mergi cu sacu-n spate
De n-ai gând să-mpusti nimic,
Si ce sac mai am eu, frate,
Si ce haine incheiate
Cu butoni ce nu se stric’
Ca-s de corn de cerb, mai Pik.

Ai să vezi tu mini ce bine
Imi sta mie vinator,
Merg cu tata si cu tine
Si-au să spuie toti de mine:
– “Ce mai pui de vinator!”…

Pui de vinator, vezi bine,
Dar cu mila ce mă fac?
Când mi-o spune tata – “Tine
Pusca drept, si trage bine!”
Ce mă fac, mai Pik, ce fac
Când va face pusca PAC,

Si-oi vedea eu pasarele
Moarte din pricina mea?…
Am să plâng mai rău ca ele…
Doamne, zau, ce de belele,
Vai de bucuria mea!…

Dar de-as spune tatei oare
Ca pin’mă deprind, as vrea
Să merg doar la vinatoare
Si să-mi fac o tinta mare
Colo-n cimp să trag în ea?
Ce crezi tu, mă Pik, ar vrea?

Si să-l rog să-mi dea si mie
Să aduc ceva vinat?…
Uite-asa, halal să-mi fie!
Cine ar putea să stie
Ca nu eu l-am impuscat?

Dar de cineva mă-ntreaba
Ce aduc în sac, pot eu
Să mai fiu copil de treaba
De-oi minti spunind în graba
Ca aduc vinatul meu?

Nu, mai Pik, intotdeauna
Le-am spus toate drept si-acum
Să trintesc gogea minciuna
Pentr-un “bravo” luat în drum
Pe nedrept?… Ba nicidecum,

Eu raspund vorba curata
Cum e drept, si alt nimic; –
Ca pe cei ce mint o data
Nu-i mai crede nimeni, Pik.
Si ramin pe viata toata
Niste oameni de nimic”.

La râpa Uvedenrode
Ce multe gasteropode!
Suprasexuale
Supramuzicale;

Gasteropozi!
Mult limpezi rapsozi,
Moduri de ode
Ceruri eşarfă
Antene în harfă;

Uvedenrode
Peste mode şi timp
Olimp!

Ceas în cristalin
Lângă fecioara Geraldine!

Dantelele sale
Ca floarea de zale,

Prin braţele ei
Gheţari în idei,

La soarele sfânt,
Egal – acest cânt:

Ordonată spiră,
Sunet
Fruct de liră,
Capăt paralogic,
Leagăn mitologic,
Din şetrele mari
Apari:
O cal de val
Peste cavală
Cu varul deasupra-n spirală!

Încorporată poftă,
Uite o fată,
Lunecă o dată,
Lunecă de două
Ori până la nouă,
Până o-nfăşori
În fiori uşori,
Până-o torci în zale
Gasteropodale;

Până când, în lente
Antene atente
O cobori:

Pendular de-ncet,
Inutil pachet,
Sub timp,
Sub mode
În Uvedenrode.

N-a fost nimic din ce-a putut să fie,
Şi ce-a putut să fie s-a sfârşit…
N-a fost decât o scurtă nebunie
Ce-a-nsângerat o lamă, lucioasă, de cuţit!…

N-am fost decât doi călători cu trenul,
Ce ne-am urcat în tren fără tichete
Şi fără nici un alt bagaj decât refrenul
Semnalului de-alarmă din perete!…

Dar n-am putut călători-mpreună…
Şi fiecare-am coborât în câte-o gară,
Ca două veveriţe-nspăimântate de furtună –
Furtuna primei noastre nopţi de primăvară!

Şi-atâta tot!… Din ce-a putut să fie,
N-a fost decât un searbăd început
De simplu “fapt divers”, ce nu se ştie
În care timp şi-n care loc s-a petrecut!…

Pudrează râul tragic în oglindă,
Cu de-amănuntul, cristalin, de bal;
Săltate-n coc, volutele să prindă
Perucii de argint – un encefal.

La balul liniştit, de mare gală,
De vrei să placi frumosului tău Domn:
Treaz, poleieşte-ţi masca facială
Şi dinţii înverziţi de duh de somn;

Luminile odăilor le stinge!
Să-nceapă marea pară de opal,
Când îngheţat, din iarna care ninge
În creştet, ca-ntr-un parc, pe encefal.

– Fii Domnului statură luminoasă,
Cu gândul – sprinten fulger viitor!
Să-ţi fie braţul spadă bătăioasă
Şi ochiul: disc lunar lunecător.

Nu mai bate salbatice Tara
Cu bata si cu ocara;
Om fara sange si neam, fara chip,
Diavol iscat din ploi de nisip.

Nu mai sorbi dusmane din rauri
Si nu profana nici painea din griuri;
Politruc zavzauc, starv fara om,
N-atinge iarba si fructul din pom.

Te stim pagane ca-ti mitui barzii
Sa-ti cante obarsia si bastarzii.
Planuiesti, nebune, dezmat si urgii
Paganule, semnul crucii nu-l stii.

Paranoic, obosesti TARA cu scripte.
Parintii, strabunii ne striga din cripte:
-E…hei, ROMANI!, noi v-am durat o TARA,
Cum de-o rabdati in lanturi de ocara?

…Cadavrul viu e martor la strigare.
Turbat de semn da buzna prin altare,
Impusca sfinti, injura tumultos
Dar nu-i priveste fata lui Hristos.
Cel mai nebun isteric din isterici
Daram-agonic sfintele biserici
Si excitata de-atata voluptate
Vampirul om si-ai lui darama sate!
Dunarea plange, Oltul a secat,
Tisa si Nistru-n granite se zbat,
Carpatii gem, din zari albastre dus
Ceahlaul se inchina lui Isus
Si plange TARA-n doliu, fara glas,
Ca doar credinta-n suflet ne-a ramas.

Fii blestemat vampirule, sa fii
Muscat de viermi si lepra prin pustii
Si huiduit, pe-ale pierzarii vai
Sa te huleasca mercanarii tai!
Pe bube sa te ungi cu seu de patimi.
De vrei sa plangi, sa n-ai paduche, lacrimi.
Foame de ti-e, ia seceta si jar.
Sa dormi turbat cu tigva pe-un cosmar.

In zori sa-ti iei din nou blestemu-n spate
Si-cersetor prin satele arate,
Fantomele din datini si din vite
Sa te striveasca-n vaier de copite.

– Se-aude la palat turbata fiara?
Blestemul e rostit de-ntreaga TARA:
Sa te prefaci strigoi prin racle reci
Si neamul tau sa nu rodeasca-n veci!

(lui Ceausescu)

Noi amândoi avem acelaşi dascăl,
Şcolari suntem aceleiaşi păreri…
Unitul gând oricine recunoască-l.
Ce ştii tu azi, eu am ştiut de ieri.
De-aceleaşi lucruri plângem noi şi râdem…
Non idem est si duo dicunt idem.

Tu zici că patria e-n decădere,
De râs şi de ocară c-au ajuns;
Când cineva opinia mi-ar cere,
El ar primi tot astfel de răspuns,
Ca de ruşine ochii să-i închidem:
Non idem est si duo dicunt idem.

Căci din adâncul gândurilor tale
Răsare ură din al meu amor.
Tu ai vrea tot să meargă pe-a sa cale,
Eu celui slab îi sunt în ajutor.
Cu-acelaşi gând, noi totuşi ne desfidem:
Non idem est si duo dicunt idem.

Pe mine răul, deşi râd, mă doare,
Mă ţine liniştea vieţii-ntregi;
Iar tu uiţi tot la raza de splendoare
Ce-o varsă-asupra ta a lumii regi…
Ş-ai vrea cu proprii mâni să ne ucidem:
Non idem est si duo dicunt idem.

E greu a spune ce deosebire
Ne-a despărţit, de nu mergem de-a valma.
Şi s-ar vedea atunci fără-ndoială
……………………………………………

Când noi ne-am scoate sufletele-n palmă,
Ca-ntregul lor cuprins noi să-l deschidem:
Non idem est si duo dicunt idem.

Racul, broasca şi o ştiucă
Într-o zi s-au apucat
De pe mal în iaz s-aducă
Un sac cu grâu încărcat.
Şi la el toţi se înhamă:
Trag, întind, dar iau de samă
Că sacul stă neclintit,
Căci se trăgea neunit.
Racul înapoi se da,
Broasca tot în sus sălta,
Ştiuca foarte se izbea
Şi nimic nu isprăvea.
Nu ştiu cine-i vinovat;
Însă, pe cât am aflat,
Sacul în iaz nu s-a tras,
Ci tot pe loc a rămas.

Aşa-i şi la omenire,
Când în obşte nu-i unire:
Nici o treabă nu se face
Cu izbânda şi cu pace.

s-a plimbat destul
prin vreme,
s-a topit doar spre-a
renaşte
undeva,-ntr-o mică lume,
unde nimeni n-o cunoaşte

toţi copiii stau
la geamuri,
ea se miră ca şi cum
i-ar mai fi văzut,
dar când ?
urme nu-s, pe nici un drum

ca un urs de grea se simte
în cojocu-mprumutat
de la o bătrână
dusă,
prevestind nămeţi în sat

de-ar putea să îl arunce
chiar aici, în plină
stradă,
s-ar adeveri şi zvonul
minunat,
despre zăpadă

dar nu are încă vlagă
e subţire,
o nuia
de vânt şfichiuind obrazul
cui se uită lung
la ea

eu mi-acopăr ochii,
ştiu
cine e, de ce i-e dor
printre degete-o surprind
fulguind încetişor

şi îmi vine s-o poftesc
înăuntru,
la copii,
că prea stau cuminţi
şi-ascultă,
cu-o ureche, poezii

dacă i s-o face somn,
ar putea chiar să se
culce
în căsuţa lor de miere
pe un pat de turtă
dulce

între timp, cojocul ei
las’ că-l scutur eu,
afară
să vezi mâine dimineaţă
ce voioasă-i şi
sprinţară