Tinere, ce-ţi strângi în palme tâmplele înfierbântate,
Pe cand mintea ta, în friguri, ca o flacără se zbate,
Năbuşită înlăuntru, dacă, după nopţi de trudă,
Migălind vorbă cu vorbă, c-o-ndărătnicie crudă,
Ai ajuns să-ţi legi în stihuri vro durere, sau vrun vis,
Nu-ţi întemeia o lume de iluzii pe ce-ai scris,
Nici nu te-mbăta de vorba cui ar sta să te admire!
În dezordinea vieţii înecând a ta gândire,
Şi spărgând smalţul de forme şi de amăgiri ce-ascunde
Miezul urilor eterne ş-al durerilor profunde,
Vei vedea cât de fatală-i duşmănia celorlalţi,
Când deasupra lor talentul ţi-a dat aripi să te-nalţi
Şi când leneşa lor minte, dată pe gândiri uşoare,
Se împiedică de-o muncă ce-o cutremură ş-o doare.
Fermecaţi de-o ciripire liniştită şi dulceagă,
Adormiţi de vorbe goale, cum vrei tu să-ţi înţeleagă
Versul încărcat de gânduri, şi cum crezi c-au să te ierte,
Când îi smulgi din pacea frazei sunătoare şi deşerte?…
Nu, nu te-aştepta să-ţi fie cu flori calea sămănată,
Munca de artist e crudă, şi e trist-a ei răsplată.
Ars de-a pururea de setea formelor nepieritoare,
Cu dorinţa ta maestrul neputând să se măsoare,
Câte visuri nu-ţi întuneci tu, cinstit, preot al artei,
În discurajarea tristă de-a vedea cât de departe-i
Strofa ce-ai purtat-o-n minte de cea scoasă la lumină!…
Ameţit, trudit, pe mână capul greu ţi se închină,
Şi suspini amar de mila frumuseţii care-ţi moare
Zugrumată-n închisoarea vorbelor nencăpătoare.
Şi dac-ai putut alege şi-ntrupa vreo icoană
Din deşarta, viforoasa existenţei tale goană,
Cum vrei tu ca în pervazul altor minţi, altă lumină
Îmbrăcând-o, să rămâie tot icoana ta, senină?
Fiecare în îngusta-i minte, când va fi s-o prindă,
Strâmbă şi mototolită, ca-ntr-un ciob prost de oglindă,
Va vedea-o-n el, pătată de-a lui proprie prostie.

A, sunt fericiţi aceia căror’ nu li-i dat să ştie
A creării dureri sfinte, şi pe care îi îmbată
Ritmul generos în care îşi scriu proza nesărată,
Toaca bunelor silabe, şi duioasa-ncredinţare
Că-nsemnaţi cu stemă-n frunte, ce-au scris ei e lucru mare!
Al acestora-i triumful: vecinic feţele senine,
Drepţi, înfumuraţi, c-un zâmbet protector privesc la tine.
Ei sunt veseli: au o gloată de naivi ca să-i admire,
Şi se-ngraşă de prostie, de noroc şi nesimţire.
Căci cuvintele blajine şi nimicurile lor,
Dezmierdând frumos urechea, cad în gustul tuturor.

S-or găsi şi pentru tine, suflet generos şi mare,
Ş-încă mulţi, ca să-ţi arunce un cuvânt de-ncurajare.
Vei avea cinstea să intri şi prin casele bogate,
Unde ţi-or întinde mâna, c-o-ngrijită bunătate,
Doamne mari, cari-şi vor face ochii mici ca să te vadă,
Tineri parfumaţi, de spirit, sclivisiţi ca de paradă,
Şi domni gravi, plini de afaceri, ce te-or întreba discret:
Cam ce sumă să câştige cu-a lui versuri un poet!…

Şi vei sta cu ei la masă… A… dar ia aminte bine,
Că-n bonton sunt pravili grele pentr-un necioplit ca tine,
Te păzeşte, să nu vătămi a lor gusturi rafinate.
În discuţii orice-ar zice lasă-i, dă-le lor dreptate.

Anecdota, calamburul acolo fiind la preţ
Cată-le prin almanahuri, şi vei trece de isteţ.
Păn-atunci, neavând spirit, nu prea-ntinde vorba multă;
Nici să taci aşa întruna, căci tăcerea ta-i insultă…

După masă se-nţelege doamnele te vor ruga,
Cu obişnuitul zâmbet, ca să le citeşti ceva.
Tu, mişcat de-atâta cinste, îţi scoţi foile îndată,
Sfiicios cătând la lumea ce-mprejurul tău stă roată,
Te închei frumos la haină şi… începi. Una suspină,
Alta râde, face semne şi s-apleacă spre vecină.
Conversaţia începe: de copii, de slugi, de rochii…
Are haz, şopteşte gazda, spionându-te cu ochii.

Uf, ce anost! Cine-i ăsta? într-un colţ se-ntreabă două.
De, închipuie-ţi, săracul!… de poveşti ne arde nouă?
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

A, s-a isprăvit!… Din vorbă se-ntrerup pentr-un moment;
Fiecare se sileşte să-ţi arunce-un compliment:
Inspirat aţi fost de muze!… Prea frumoasă poezie!
Nu uita c-aci se cere să roşeşti de modestie.
Datoria ta făcută poţi să te retragi cuminte.
Doamnele-şi reiau în pace vorba lor de mai nainte.

Spune-acum dacă-ţi surâde o asemenea viaţă,
Şi de crezi că e o soartă fericită şi măreaţă
De-a lăsa acestor oameni dreptul să te umilească!
Căci, pentr-un sărac ce simte, nu e rană sufletească
Mai grozavă decât mila rea şi dispreţuitoare
Cu care-l privesc bogaţii din deşarta lor splendoare!
Ce? Atâta timp să cauţi dureroasa întrupare

A unei lumini de-o clipă ce-n viaţa ta răsare,
Şi din haosul de gânduri s-alegi sfintele icoane,
Ca să faci frumos cu ele la boieri şi la cocoane?
Dar ar fi să te cutremuri de dezgust şi de ruşine
Când ai şti cu ce-ngâmfare, ce de sus privesc la tine
Toţi neghiobii ce-ţi dau mâna socotind că-ţi fac onoare!
Şi mai vii să-nfrângi dispreţul nesimţirii zâmbitoare
Ş-al biletelor de bancă cu ce-ai scris cu ce-ai gândit?
Cine vrei să te-nţeleagă, saltimbanc nenorocit?…

A, nu-ţi tăvăli talentul prin saloanele bogate,
Unde capul nu gândeşte, unde inima nu bate
Decât dup-o anumită şi stupidă învoială,
Unde omul i-o păpuşă, şi viaţa o spoială!
Fugi de zâmbetul făţarnic şi de strângerea de mână
A acestor măşti ce firea omenească o îngână…
Fugi. E-un vicleim ridicul, monoton din cale-afară;
Veşnica deşărtăciune ţine capătul de sfară!
Suflet înecat de gânduri sfinte şi nepieritoare,
Lasă-ţi clipele vieţii înţelept să se strecoare,
Răsărind de pe-a lor urme dungi neşterse de lumină;
Şi de vrei să-ţi deie arta mângâierea ei senină,
Ca un pustnic te închide în odaia ta săracă,
Şi dorinţelor deşerte porunceşte-le să tacă:
Lumea ce ai fost visat-o neaflând-o nicăirea,
Caută-ţi în tine însuţi liniştea şi fericirea.

(Amicului meu Delavrancea)

Ţara noastră românească
Are munţi şi râuri multe,
Codrii ştiu să povestească
Vitejia strămoşească,
Vin copiii să-i asculte.

Frunza codrului doineşte
Despre toţi eroii ţării,
Ce luptară vitejeşte
Ca să vadă-n zări cum creşte
Soarele neatârnării.

– Codrule, îi spun copiii,
Pe viteji îi ştim noi bine,
Ei sunt faima României
A tăriei şi-a mândriei
Veşnici, codrule, ca tine.

A fost odat’ un om sărac,
Trăind de azi pe mâine,
Să dea puiuţilor flămânzi,
N-avea nici de o pâine.

Dar nu era sărac lipit,
La el, mereu pe masă,
Un fluier…
Eu l-am auzit,
Norocul nu. Ce-i pasă
Norocului de amărâţi ?
El trage la bogat !
Da’-i drept, şi omul…fluiera,
Când toţi plecau din sat…

Fiind odată în pădure,
De-atâta of şi dor,
De sub o piatră apăru
Un şarpe…dansator.
– Măi, omule, de-mi cânţi aşa,
Şi mâine, cu tot focul,
Îţi dau un ban,
Te prinzi ori ba?
– Da’…
Tare-ţi place jocul!

A doua zi, omul, drăguţ,
Plecă tiptil de-acasă
Şi se întoarse c-un bănuţ.
Apoi îşi luă casă…
Şi vite şi făcu averi
Şi-avu doar bucurii,
Până-ntr-o zi, când îi muri
Cel mare dintre fii.

Cum?
Zău, nu-mi vine-a zice,
Dar n-am să mă abţin,
Că omul este câteodată,
Aşa plin de venin !
De zile bune, la comoară
Gândind acel băiat,
Să tragă şarpele pe sfoară,
Voi…Dar fu muşcat.

– Ei, şarpe, dacă vrei să-ţi cânt,
Îţi cânt, nu-i supărare…
Îi zise omul întristat,
Sărac din nou.

– Iertare,
Dar noi prieteni să mai fim,
Nu mai putem ! De-aici,
Te du cu bine şi-i învaţă
Dreptatea pe cei mici…

după o poveste populară meglenoromână

Nu, nu suntem un vis, o intimplare,
un lut de sine insusi framintat.
Ci ne-a zidit o Forta creatoare,
o-Ntelepciune fara de hotare.
Exista Dumnezeu cu-adevarat!
Nu, nu suntem jivine-ntunecate,
gonite de un bici ne ‘nduplecat.
Ci noi avem un duh si-o libertate
Si-o inima ce pentru ceruri bate.
Exista Dumnezeu cu-adevarat!
N-ar fi simtit in veci de veci tarina
Surisul unui crin imaculat,
de n-ar fi-ntins Atotstapinul mina
sa umple-n noi de simtamint fintina-
Exista Dumnezeu cu-adevarat!
Avem cu noi Scriptura ca dovada,
avem minuni si semne ne ‘ncetat.
Iar cine vrea pe Dumnezeu sa-L vada
sa stea In fata Lui pe baricada!
Exista Dumnezeu cu-adevarat!
Nu-i calea noastra vesnic insorita,
nu-i viata totdeauna un palat.
Dar o traim, caci merita traiti,
cind, peste lumea asta marginita,
Exista Dumnezeu cu-adevarat!
Nu, nu suntem neant! Ce fericire!
Supremul adevar s-a revelat.
Isus e-n noi, lumini si iubire.
Iar moartea e un sbor spre nemurire.
Exista Dumnezeu! Ce minunat!

Fugind de tot: de lume şi de tine,
Mă duc să dorm pe-ntidere de ape;
Acolo groapa vantul să mi-o sape;
Amurgul serii cadă peste mine.

Nespus de dulcea ei singurătate
Şi-o poartă-n lume luna gânditoare:
Mă uit la dânsa, şi nu mă mai doare
Viaţa-mi plină de pustietate.

O tu, acela ce mă faci să sufăr,
O suflete, intoarce-te prin astre
Şi lasă-mă pe apele albastre,
Să dorm de veci, cu capul sub un nufăr.

(1894)

Dacă ai telefon
Şi aparatul n-are ton,
N-ai nici o treabă:
Nimeni nu poate suna,
Stai liniştit în casa ta,
N-ai nici o treabă!

Vecina ta de sus,
Nu ştii unde s-a dus;
Ai auzit în schimb paşi pe podea,
Putea fi chiar ea…
Ai stat după perdea
Şi ai văzut-o cum mergea:
Vecina ta
Se grăbea…

Cafeaua s-a răcit,
Ceasul a-nţepenit,
Muzica doar te mai ţine treaz,
Ţi-e necaz…
Iar vine cineva…
O fi poştaşul, ce-o mai vrea?
Sau n-o fi poştaşul…
Cine-o fi?
N-ai cum să ştii…

Ghem de spini şi ţepi uscate,
Stă-ntărit ca-ntr-o cetate.
Poate trece un vecin
Peste el cu carul plin.
Că nu simte nici atît
Cît l-ai gîdila pe gît.
Ca să-l scoată, ca să iasă,
Cîini-l latră. Lui nu-i pasă.
Unul, încercînd un pas,
S-a ciocnit în ghimpi la nas.
Fiindcă tontul şi netotul
Şi-a vîrît în ace botul.
Dac-ar fi citit aici
El afla ce-i un arici,
Însă cîinii n-au habar
De tipar şi-abecedar.
Nesupus la gînd pizmaş,
Bogorici e drăgălaş
Cui îl ia cu prietenie
Cîntă-i numai din tipsie
Şi-ţi şi joacă o chindie.

Şi era un vuiet jalnic prin porumburile coapte.
Carul-mare scoborâse jos de tot spre miazănoapte
Şi-i păreau pe deal înfipte roţile de dinapoi;
Lira ne-nsoţea la dreapta, iar Antares după noi.

Prin răcoarea mult-a nopţii îmi vedeam suflarea gurii
Eu mergeam pe strâmta cale de sub marginea pădurii
Obosit şi de mânie şi de drum îndelungat.
Uneori izbea copita calului descălecat
Pietrele ,-ngrozind tăcerea câtă mă-nsoţea pe cale.
Noaptea neagră tot mai negru văl punea pe neagra vale
Vântul zbuciuma frunzişul şi prin stânci la cotituri,
Fioros scotea-n durere muget cu-nzecite guri.

Şi urcam, urcam poteca. Parcă m-aş fi dus spre moarte,
Singur, închizându-mi ochii, ca-ntâmplarea să mă poarte,
Unde-o vrea. Mânia-n suflet parcă-mi tot sporea pe drum
Şi trecea, trecea şi noaptea, şi era spre zori acum.

Dar pe culme sus, deodată, Doamne, tu, Părinte-al vieţii!
Când ieşii pe culmea goală în răcoarea dimineţii,
Sufletu-mi simţii deodată liber de uimire plin:
Încetase-acum şi vântul, cerul scapără senin.
Iar în zarea limpezită ca un scut de aur luna
Sta pe piscul unui munte, roşiu aurind cununa
Muntelui, şi până-n vale ca şi ziua luminând.

Iată turle de biserici cum s-arată rând pe rând,
Sate risipite-n lungul văilor, grădini prin sate,
Toate-n alba zare-a lunei şi-n răpaos cufundate,
Iată, dealuri pe-unde via îşi întinde viţa ei.
Rîul colo-n negre maluri ca un fulger cu scântei
Ce-alergând în strâmbu-i umblet a-mpietrit păstrându-şi locul.

Iar departe, de sub poala codrului, de unde focul
Potolit ardea prin noapte lângă carul ocolit
De bărbaţi, doinea de-a lungul văilor, ca aiurit,
Tulnicul cel trist la cântec şi cu întorsături duioase,
Şi cântau cuvinte-acolo, din adânc de suflet scoase?
Prin atâta vraj-a nopţii cea cu chip dumnezeiesc.
Trăgănat plângea-n răstimpuri cântecul ardelenesc:

“Colo-n vale la fântână
Două fete spală lână.”

La Mănăstirea Căpriana
Bate un clopot în zi de duminică
La Căpriana rană pe rană,
Rană pe rană se vindecă.
Intră în templu, om al durerii.
Nu-i o ruşine să intri-n biserică.
E o ruşine liniştea serii
A o preface-n cazarmă isterică.
Bate frumos un clopot,
Bate un clopot
Al învierii şi bunei vestiri!
Vine din cer un şopot.
Vine un şopot
Şi mă ridică din mare pustiiri!
Bate un clopot ca o chemare
La Căpriana un miros de crinişte
Iar la Putna, sfântă şi mare,
Dangăt de aur răspunde în linişte.
Semn că ne vede, semn că ne-aude
Dragostea Putnei în zi de duminică.
Când în lumina viselor ude
Rană pe rană în taină se vindecă.