Odihna de veci a strabunilor mei
Ia-ma la tine sub floarea de tei
Sa dorm nesfirsitul cu drag
In lacasul strimt din lemnul de fag.

Mi-e mintea obosita de continua lupta.
De chin inima in doua e rupta.
Tinjesc pacea si linistea mortii
Suprema stapina pe stigmatul sortii.

Cu lacrima alba imi tes razvratire
Poruncii ursitei sa n-am multumire
Si viata imi trece in goana nebuna
Dind loc deznadejdii ce-n sir se aduna.

Mi-e ziua un zid, iar noaptea un clocot.
Urechea imi cinta cadenta de clopot.
Colind pe coclauri traind fara rost
Si-mi pare un vis trecutul ce-a fost.

Dar mai daţi-ne ceva.
Daţi-ne şoldul porcului,
Din fundul podului.
Daţi-ne o bucată de slănină,
De aici până la fântână…
Daţi-ne, ce ne-ţi da,
Că de noi nu veţi scăpa.
Daţi-ne măcar parale,
Că luam uşa în spinare.
Daţi-ne un sac de prune uscate,
Să le azvârlim în aste guri căscate,
Şi vreo câteva poame,
Să le dăm la aste cucoane
Că sunt moarte de foame.
Şi vreo câţiva căţei de usturoi
Să le dăm la ai ciocoi
Fiindcă au poftit pe la noi…

Păşeşte lin, o barcă, pe unda adormită!
Respectă al naturii repaos trecător;
Inima mea de zgomot cu totul obosită
Ca la un scump tovarăş se-ncrede l-al tău zbor.

Poartă-mă-n sus, în lături, oriunde vrei şi-ţi place,
Unde te-mpinge vântul, sau unde tu doreşti;
Toate-mi sunt deopotrivă, dacă mă duci în pace,
Dacă cu mulţumire vederea-mi rătăceşti.

Voi cunoaşteţi, o unde, cu câtă bucurie,
De ce sfârşit pornită, cu ce cuget curat,
Barca mea totdeauna pe-a voastră-mpărăţie
Ca-ntre-ale ei cuprinsuri jucând s-a preumblat.

Înghiţiţi pe tâlharii a căror îndrăzneală,
Cu trupuri sângerate, cu morţi vă otrăvesc,
Ce întocmesc comploturi, şi fără de sfială,
Aproape de pierzare, ucideri chibzuiesc.

Însă melancolia, amorul şi plăcerea,
Priimiţi-le vesel ca pe ai voştri fii;
Eu vă cunosc mărirea, eu vă slăvesc puterea,
Când alerg pe-ale voastre mult umede câmpii.

Din rătăcita-mi barcă, ce-o las la întâmplare,
Ochii mei către ceruri uimit îi aţintez;
Seninul lor însuflă sfială şi mirare;
Eu mă rog în tăcere, vărs lacrimi şi mă-ncrez.

“Cerul o să ne-ajute”, zicea a mea iubită.
El până acum tace! Să n-o fi ascultat?
Şi poate frumuseţea a o vedea mâhnită,
Aducându-i drept jertfă suspin neîncetat?

Dacă într-aste ceasuri de vie desfătare
S-ar afla lângă mine… minut dumnezeit!
Viaţa nu stă-n zile, şi eu cu-ncredinţare
Câtă-mi rămâne-aş da-o ş-aş zice: am trăit.

Mergi, mergi, uşoară barcă, în dreptu-acelei stele,
Căreia i-am dat nume… un nume ce slăvesc,
Nume ce-n înfocarea închipuirii mele
Pe strălucita-i frunte îl văz şi îl citesc.

Acolo te opreşte, acolo priveghează,
Cât raza ei asupră-ţi ş-asupră-mi va zâmbi;
Când va pieri cu noaptea, atunci te depărtează,
Şi iar cu noaptea vino la dânsa a privi.

Până când fericirea, atâta aşteptată,
Îmi va răsplăti veacuri trecute cu amar;
Dacă ş-astă nădejde, ca altele-nşelată,
N-o trece ca nădejdea şi n-o fi în zadar!

De ce nu sânt dumbrava, ce seara pe răcoare
De braţ cu un prieten ţi-e drag a vizita?
De ce nu sânt o roză, de ce nu sânt o floare
C-atunci gândesc, o, dragă, că tu nu m-ai uita!

De ce nu sânt zefirul ce sânu-ţi răcoreşte,
De ce nu sânt parfumul ce pui pe haina ta!
De ce nu sânt eu valsul ce şoapta îţi lesneşte
C-atunci aş crede lesne că tu nu m-ai uita!

De ce nu sânt sticluţa cu apa înflorată
Ce-n toată dimineaţa îţi spală faţa ta,
De ce nu sânt oglinda frumoasă ce te-arată,
C-atunci aş fi mai sigur că tu nu m-ai uita!

De ce nu sânt eu luxul ce sufletu-ţi iubeşte,
De ce nu sânt podoaba ce pui pe fruntea ta!
De ce nu sânt eu slava ce inima-ţi doreşte,
C-atunci aş fi prea sigur că tu nu m-ai uita!

Dar vai! Nu sânt nimica! Sânt, simplă, o fiinţă
Ce-a te iubi din suflet amorul m-a-nvăţat;
Eu nu am alte daruri decât a mea credinţă,
Şi de aceea, crudo! mă tem că m-ai uitat!

O durere totdeauna mi-a fost singurătatea ta ascunsă,
Dumnezeule, dar ce era să fac?
Când eram copil mă jucam cu tine
şi-n închipuire te desfăceam cum desfaci o jucărie.
Apoi sălbăticia mi-a crescut,
cântările mi-au pierit,
şi fără să-mi fi fost vreodată aproape
te-am pierdut pentru totdeauna
în ţărână, în foc, în văzduh şi pe ape.

Între răsăritul de soare şi-apusul de soare
sunt numai ţină şi rană.
În cer te-ai închis ca-ntr-un coşciug.
O, de n-ai fi mai înrudit cu moartea
decât cu viaţa,
mi-ai vorbi. De-acolo unde eşti,
din pământ ori din poveste mi-ai vorbi.

În spinii de-aci, arată-te, Doamne,
să ştiu ce-aştepţi de la mine.
Să prind din văzduh suliţa veninoasă
din adânc azvârlită de altul să te rănească subt aripi?
Ori nu doreşti nimic?
Eşti muta, neclintita identitate
(rotunjit în sine a este a),
nu ceri nimic. Nici măcar rugăciunea mea.

Iată, stelele intră în lume
deodată cu întrebătoarele mele tristeţi.
Iată, e noapte fără ferestre-n afară.
Dumnezeule, de-acum ce mă fac?
În mijlocul tău mă dezbrac. Mă dezbrac de trup
ca de-o haină pe care-o laşi în drum.

Chiar acest gând îmi arde rădăcina părului

… El se află pretutindeni
dar asta înseamnă absentă,
iată un adevăr ca o închisoare zidită de prizonier,
degeaba vin credinciosii si fac, cu pikamerul,
găuri parfumate în cer.

Arată-Te
fii de fată cu mine
îti cer o prezentă scurtă
ca sclipitul sabiei lîngă gîtul condamnatului
îti cer o prezentă scurtă ca un haiku,
vino de trei ori
Dumneata Matale Tu !

si totusi si totusi
mai cade un vînt
prin este
si sînt.

Din pământ, din locuinţa
Mamei tale, ieşi zâmbind,
Prahova! Şi stai mirată
Şi te tremură dorinţa
Să vezi lumea cu lumină!
Inima de plâns ţi-e plină;
Ochii tăi spre soare cată
Şi-ai tăi ochi mai vii s-aprind.
În pământ cât e de rece
Şi-n pământ nu vezi nimic

Nu te mai întoarce-acasă!
Eu pe drum te voi petrece
Cu poveşti şi cu poveţe,
Voi cânta a ta frumseţe!
Lasă lumea ta, o lasă,
Tu frumoasă, eu voinic!

Vino-ncet pe-aici, iubită!
Adă mâna, să nu cazi
Peste pietrele din cale!
Tu tresari de fericită
Şi-mbătată de viaţă;
Soarele-ţi răsare-n faţă
Haid-acum fugind la vale
Printre şoptitorii brazi.

Ce frumos se-mbracă dealul
Cu flori roşii pe-unde treci!
Îţi întâmpină sosirea
Munţii ce despart Ardealul,
Codrii vechi şi plini de noapte,
Luncile cu mii de şoapte.
Râzi cu hohot la privirea
Neguroşilor Buceci?

Uite-acum cât eşti de mare,
Uite ce frumoasă eşti!
Tu, sălbatico-ntre fete,
Iată sate-acum în zare,
Prahova, să fii cuminte!
Ţine cumpăt la cuvinte,
Stăi şi pune-ţi flori în plete,
Mai frumos să te găteşti.

Potriveşte-ţi părul bine;
Strânge mijlocelul tău,
Pieptul plin ca să-ţi răsară!
S-or uita flăcăi la tine,
Şi copile tinerele:
Să vorbeşti frumos cu ele,
Să nu-ţi scoată vorbă-n ţară
Că tu eşti crescută rău!

Iată satul! E Azuga.
Tu auzi acum întâi
Dulce vuiet de vioară
Haid,-iubito, haid cu fuga,
Să jucăm şi noi chindia!
Cum te-aprinde veselia
Şi cum joci tu de uşoară,
Şi-ai voi să tot rămâi!

Dar te mână-n lume dorul
Să vezi lumea! Şi tu fugi
Şi te pierzi visând cu gândul.
Veselă-ţi mlădii trupşorul
Şi la brâu pui flori de viţă,
Flori de crâng pui în cosiţă
Şi pe-alesul tău visându-l
Treci prin văi, cu blânde rugi.
Dar auzi! E plin pământul
De răsunete! Pe loc
Un balaur cât un munte
Vine-nfiorat ca vântul
Cu o sută de picioare

Cu mugiri şuierătoare,
Şi-i c-un ochi de foc în frunte
Şi pe nări el varsă foc!
Prahova năvalnic sare,
Neştiind aceasta ce-i.
Pletele-i rămân răzleţe,
Ochii plini de spaimă-i are
Şi cu pieptul gol s-aruncă
Peste liniştita luncă
Părul ei sunt valuri creţe,
Spuma albă-i pieptul ei!

Te-ai speriat, frumoasă fată,
Galbenă ce te-ai făcut!
A fost tren, n-a fost balaur!
Plângi acum şi, ruşinată,
Pieptul plin, vădita taină,
Ţi-l ascunzi sub larga haină
Şi dai părului de aur
Tot repaosul pierdut.

Dar tu uiţi curând! Şi iară
Salţi pe netedele lunci,
Şi cu râsuri repetate,
Veselă din cale-afară,
Iai câmpiile de-a latul,
Şi când vezi deoparte satul
Baţi în palme şi pe spate
Capul gingaş ţi-l arunci.

Iat-o! Pe sub râpi înalte,
Ea cu hohote adânci
Fuge, parcă-i urmărită;
Strânge pieptul să nu-i salte
Şi pe după stânci dispare
Şi târziu, departe-n zare,
Leneşă şi obosită,
Iese iar de după stânci.

Câteodată, mânioasă,
Spumegând la cotituri,
Te azvârli vuind la vale
Dar aşa eşti mai frumoasă!
Ochii negri ţi-i întuneci;
Şi sălbatică aluneci;
De-al tău vuiet gem în cale
Luniştitele păduri.

Stai! Tu simţi un tremur rece!
Caraimanul, până-n nori,
Stă pândind în cap să-ţi cadă
Pe sub el dacă vei trece!
Uite, parcă-l mişcă vântul!
Să ne-ajute Domnul sfântul!
Uite-acum, să nu ne vadă
Am scăpat! dar ce fiori!
Dar de ce-ţi astâmperi pasul?
Prahova, de ce te miri?
De ce vezi, îţi moare mintea
Şi-ţi întinereşte glasul
Iată, vilele răzleţe
Cu ciudate turnuleţe!
Tu te-nchini pe dinaintea
Învechitei mânăstiri.

Vezi castelul în lumină;
Brazi trăsniţi pe dânsul cad.
Şi sub codru, visătoare,
Trece-n gânduri o regină
Palidă e Carmen Sylva!
Al ei nume pomeni-l-va
Codru-n veci, c-a fost sub soare
Doamna codrilor de brad.

Să plecăm, frumoasă fată,
Să plecăm, că zăbovim!
Iată, Prahoviţa-n vale,
Ca şi tine-o alintată,
Pribegind cu doru-i volnic!
Iată. Câmpina pe colnic,
Şi Doftana-ţi iese-n cale
Şi noi tot călătorim.

Şi-acum trenul când mai vine
Nu te temi! Cu el în pas
Fugi alături, salţi nebună,
Râzi de el, şi el de tine!
El uşor şi tu uşoară
Dar el zboară, zboară, zboară,
Şi prin văi departe sună
Batjocoritoru-i glas.

Dar ce ai, frumoasă fată,
De ce-ţi bate pieptul des?
Prahova, după movilă
Pentru ce te-opreşti mirată

Şi pleci ochii? Colo-n zare
Un flăcău frumos răsare,
E Teleajenul, copilă,
Simţi că este-al tău ales.

Semne el cu mâna-ţi face;
Tu roşeşti râzând mereu,
Şi râzând te-neacă plânsul.
Prahova, te las în pace!
Nu mai ceri a mea-nsoţire,
Te-am adus până la mire:
Mână-n mână tu cu dânsul
Să plecaţi cu Dumnezeu!

(Lumea ilustrată, 1892, nr. 23)

Lumină lină lini lumini
Răsar din codrii mari de crini
Lumină lină cuib de cară
Scorburi cu miere milenară

De dincolo de luni venind
Si niciodată poposind
Un răsărit ce nu se mai termină
Lină lumină din lumină lină

Cine te-aşteaptă te iubeşte
Iubindu-te nădăjduieşte
Căci într-o zi lumină lină
Vei răsării la noi deplină
Cine primeşte să te creadă
Trei oameni vor venii sz-l vadă

Lumină lină lini lumini
Răsari din codrii mari de crini
I-atâta noapte şi uitare
Si lumile au perit în zare
Au mai rămas din vechea lor
Luminile luminilor

Lumină lină lini lumini
Instrăinându-i pe străini
Lumină lină,nuntă leac
Tămăduind veac după veac
Cel întristat şi szrăcit
Cel plâns şi cel nedreptătit
Si pelerinul însetat
In vatra ta au înoptat
Lumină lină leac divin
Incununându-l pe străin
Deasupra stiinsului pământ
Lumină lină Logos sfânt.

Tu care smulgi ţiparii din nămolurile noastre
Şi împinşi de un fără de împotrivire alean
Îi întorci peste orice stavile şi dezastre
Sub meridianele pururi albastre
La baştina lor caldă din Ocean,
Nu ne uita în aceste tărâmuri cu vină
Ţipari nostalgici unor tărâmuri sfinte
Strămută-ne-n baştina noastră cea din-nainte
Acolo unde-am văzut paradisiaca lumină
În oceanele nesfârşitei fericiri din sânul Tău, Părinte.