Femeia care mi-a vorbit aseară
De constelaţii fixe
Şi stele căzătoare
Avea figura lungă şi verde ca o pară
Şi ochii negri-galbeni ca un adânc de mare…

Femeia care mi-a vorbit aseară
De lucruri mici şi fără importanţă
Avea în glas căldura soarelui de vară
Şi-n gând accentuate propuneri de-alianţă…

Femeia care mi-a vorbit aseară
Avea idei frumoase, dar bizare…
Spunea că “plopii fără soţ” sunt vorbe de ocară,
Şi toţi Luceferii din cărţi sunt stele căzătoare…

Femeia care mi-a vorbit aseară
(Şi care-o să-mi vorbească viaţa toată)
A fost o dată Mamă,
Dar a rămas Fecioară…
Şi Fiul ei nici astăzi n-are Tată!…

Iarna. Fulgii podidesc
Cerul, ca nişte noiţe.
Stâlpii-n drum se-mpodobesc,
Toţi, cu albe căciuliţe.

Grâul ca să nu se strice
Sub a gerului pojghiţă,
Neaua i-a-mbrăcat cu grijă
Tot o albă căciuliţă.

Nu-s în luncă flori de loc;
Nu mai are lunca salbă.
Are-n schimb un alb cojoc
Şi o căciuliţă albă.

Sub zăpadă-i cald şi bine;
Grâu-şi are odăiţa.
Şi, când primăvara vine,
Se topeşte căciuliţa.

La oraş, a nins oleacă-
Neaua-i doar cât o şuviţă.
Oana noastră îşi îmbracă
Albă, moale, căciuliţă.

Şi când iese pe portiţă
Şi aleargă-apoi pe stradă,
Capul ei cu căciuliţă
Pare-un bulgăr de zăpadă.

În cenuşă stă ascunsă
Foarte-adese o scânteie
Şi-o iubire nepătrunsă
Într-un suflet de femeie.

Şi de patimă e arsă
Inima ce ţi-am dat ţie,
Dar iubirea-n ea neştearsă
A rămas pentru vecie.

(Convorbiri literare, XVI (1883), nr. 10, 1 ian., p. 404)

Jone murgu-şi potcoveşte,
Jonelui bono
Azi e mare sărbătoare
E Sfânta Duminecară,
Maică-sa prin sat trebară
Mai Ioane, Sfinte Ioane,
Dar tu gându’ ce l-ai pusu
Pus-ai gând de privegheatu,
Cel mai mare de-nsuratu.
Dar io maică în cohiră
Când Dumnezeu porunciră
Sus în vârful muntelui,
Sub poalele bradului
Este-un leu de câine rău.
Pus-ai gându’ să-l săgete.
Leu-ndată se sculară
Şi din grai aşa grăiară:
Nu mă voinic săgetară,
Mai bin’ leagă-mă-n cureară
Şi mă du pe ulicioară,
Pe uliţa grecilor
Tot în cinstea fetelor
Şi-n ciuda nevestelor,
Pe tine căci te-or vedeară
Pe tin’ toţi te-or lăudară,
Pe tin’ şi pe maică-tară
Ce băiat a fost băiatu’
Ce ducea leul legatu,
E legat nevătămatu
Şi-n curea neagră băgatu,
Şi-n curea neagră legatu.

Intr-o zi de iarna rece
Merg pe strada friguros,
Chipuri vad, vre’o noua, zece,
Doara unu-i mai frumos.

E o fata oarecare,
Ce trecu pe langa mine,
Care-mi pare ca-i o floare,
Prin zapezi de urme pline.

Trece-o zi, trecu o luna,
Chipu-i bland inca-l zaresc,
Acum nu stiu de’o sa-mi spuna:
“Te urasc” sau “Te iubesc” !?

(10-Iunie-1998)

Fireşte, sunt un biet nebun…
Când lumea e ce este
Trăiesc ca în poveste
Şi la nimica nu sunt bun…
Fireşte, sunt un biet nebun.

Zadarnic am copii şi casă…
Mă simt tot omul de-altădată,
Iubesc pe loc, urăsc îndată…
Fatalitatea mă apasă…
Zadarnic am copii şi casă.

Dar orice sunt, aşa cum sunt,
Tot am o mângâiere
E tainica plăcere
De-a şti că merg către mormânt,
Şi sunt acela care sunt.

Noi suntem seminţe şi pământul e al nostru,
ştim cel mai bine locul şi patima şi rostul,
ştim cel mai bine legea şi mersul înainte,
suntem după nevoie şi lacrimă şi dinte.

Nu cerem nimănuia nimic, însă oricine
dacă el vrea-l numim şi prieten şi vecine.
Aici şi pâinea, sarea, noi a avem la masă,
căci ne-am făcut-o singuri, zidindu-ne o casă.

Nu zicem rău de nimeni, stăpâni peste pământ
Noi suntem în picioare, sub noi străbunii sunt.
De-aceea poate-n libertate să lucească,
deasupra noastră, universala boltă albastră.

Ca o respirare slabă, cea mai tristă, cea din urmă
Ce o scoate-n agonie sufletul care se curmă,
Înflorit-a trandafirul din fereastra mea cu soare
Bobocelul cel din urmă, cea din urmă dulce floare.
Eu l-am rupt atunci din glastră şi l-am pus într-un pahar
Vrând să-i dau prin apă dulce viaţă lungă…
În zadar!

Cum e azi, chiar pusă-n apă va muri sărmana floare
Precum sufletu-mi muri-va chiar întinerit la soare.
Dar ducându-mă, un lucru pe pămant eu mai doresc:
Aş voi acestei roze, zile lungi să-i dăruiesc…
Sau de nu, privind pe gânduri cum cad foile-i în şir,
Să am drept tovarăş ultim cel din urmă trandafir.

(Octombrie 1881)

Harul de a spune, cînd
se-aud nori de fier trecînd,

harul de-a te te îndoi
cînd abia se face zi,

harul de a fi prezent
cînd e frig pe continent,

harul de-a nu fi deloc
cînd dorm oştile la foc,

harul de-a fi viu şi mort,
asta mi se pare tot.

(Poezii de pînă azi-1978)