S-ar putea ca într-o a şaptea dimensiune
Soarele să fie un chibrit cu care Cine Şte Cine
Îşi va fi aprinzând ţigara,
Şi mai mult nu va ţine.

Cine o fi?
Şi câte ţigări va fi fumând pe zi?

Rândunica e plecată
După hrană pentru pui,
Cuibu-i singurel sub streşini
Şi prin curte nimeni nu-i.

Râde sub mustăţi motanul:
– Ce noroc!… Păcat să-l scap!…
Iute sus!… Dar, poc, o piatră
Îl loveşte drept în cap.

Trist se tânguie motanul:
– Miau şi vai de capul meu.
Petrişor îl ia în braţe:
– Iartă-mă te rog, căci eu

Te-am lovit, şi rău îmi pare,
Dar de bieţii puişori
Ţie cum nu ţi-a fost milă,
Când săriseşi să-i omori?

Să vă spun o ghicitoare
Despre ceva de mâncare:
Crude sau puse la fiert
Se consumă ca desert,
Recunoaşte orişicine
Că-s pline de vitamine.

Sfat

Regulile sunt chiar simple:
Trebuiesc bine spălate,
Grijă ai să nu se-ntâmple
După ce au fost mâncate.

Pe o câmpie, un balaur verde
De o mie de ani domniţe fura.
Avea un castel şi acolo, probabil, le încuia.
Dar Făt-Frumos cu sabia de piatră
Fără-ntârziere fu informat,
Încălecă, ziua bună îşi luă şi porni imediat.
Porni la luptă, păi sigur că da!

Balaurul verde de departe îl vede
Şi imediat îşi face un plan,
Dar îl mai lasă să se apropie preţ de un an.
Apoi îl înşfacă fără vorbă multă
Şi-i strigă în faţă:
“Ce vrei, ce pofteşti?”
Făt-Frumos îi răspunde abil, evaziv: “Mata cine eşti?”
“Cine eşti dumneata?
Cine eşti dumneata, spune
Cine eşti dumneata? Cine te crezi?
Cine eşti dumneata? Spune dom’ne, spune cine eşti, da?”
Cine eşti dumneata?”

Balaurul spune : “Păi eu sunt balaur
Şi domniţe fur de o mie de ani,
Da-n timpul meu liber mai muncesc pe ici-colo, mai fac nişte bani.
Pe ele le ţin în castel, vezi bine,
Le dau drumul în curte când se încălzesc
Le dau educaţie, masă şi casă, şi le şi iubesc!”
Spunea balaurul, uite-aşa spunea…

“Da’ mai vreau să ştiu”, Făt-Frumos îl întreabă,
“Dacă sunt libere să facă ce vor,
Să se-organizeze, să ţină şedinţe, să muncească cu spor?”
“Vai, cum să nu?”, balaurul spune,
“Le-am dat voie să aibă Comitet de Apel,
Când nu le place treaba cum merge, mă anunţă prin el”.
Spunea balaurul.

“Acum să ştii”, Făt-Frumos mai zice,
“Să te-omor venisem, drept să îţi spun,
Dar n-o mai fac, fiindcă văd că eşti un balaur bun! Bun?
Aici voi rămâne, ca să mă asigur
Că în timp nimic nu se va schimba,
Şi-n ceea ce priveşte domniţele multe, te voi ajuta!
Să nu te gândeşti la ceva necinstit,
Pe poziţii vom fi de egalitate
Şi-n ceea ce priveşte domniţele multe… jumate-jumate!”
“Eu voi fura domniţe”, balaurul spune,
“Iar tu în castel le vei păzi,
Productivitatea întregii-întreprinderi astfel va spori!”

Eroii mei sunt doi cocoşi
De rasă, pintenaţi, frumoşi
Ca ofiţerii la paradă.
Doi cavaleri aristocraţi.
Dintr-o privire ofensaţi
Încep duelul fără spadă.
Au martori puii speriaţi.
Teren – o parte din ogradă,
Dar n-au motiv de sfadă,
Căci nu se ştie-a cui e vina –
Misteru-nvăluie pricina, –
Deci: căutaţi găina…

Din amândouă părţile,
Încep ostilităţile.
Ei stau o clipă faţă-n faţă
Cu ciocurile la pământ,
Apoi deodată-şi iau avânt
Şi lupta-ncepe săltăreaţă:

Sar deodată,
Dau cu ciocul.
Cad alături.
Schimbă locul.
Bat din aripi,
Dau din gheare.
Unul cade,
Altul sare…
Iar s-atacă,
Iar se pişcă…

Dar deodată nu mai mişcă…
Faţă-n faţă, multă vreme,
Stau aşa, ca două gheme
Neclintite
Şi zburlite,
Până când, pe nesimţite,
Unul părăseşte sfada,
Întorcându-se cu coada…

Atunci ieşi de sub şopron
Un filozof-clapon,
Urât
Ş-atâta de bătrân încât
A dat în mintea puilor…
El s-a oprit în faţa lor
Cotcodăcind sonor:
-“Eu dezaprob acest conflict,
E o ruşine , un delict
Nedemn de vremi civilizate.

Dar aşteptăm un viitor
Când, mândri de chemarea lor,
Cocoşii nu se vor mai bate…
Voi vă certaţi pentr-o găină,
Da nu vedeţi? E curtea plină!
Ba treceţi gardul la vecini
Că şi pe-acolo sunt găini…
De ce vă puneţi gheara-n gât?
Să lase unul, cât de cât,
Să dea şi celălalt ceva, –
Eu, cât de cât, socot c-o da!”

Se duce ciocârlia spre ţări mai fericite,
Lăsând mâhnita iarnă cu viscole şi ger,
Plăpânda melodie, poete-mbătrânite,
Cu-ncetul se retrage ş-iluziile per!

Natura cărunţită s-acuma tot mai cată
Pe blânda cântătoare cu cântecu-i perdut!
Nu mai spera, poete, în inima-ţi sfărmată
Să redeştepţi avântul doritului trecut!

Se duce ciocârlia să cânte-n depărtare,
Acolo unde vara mai poate străluci…
Ce mai aştepţi, poete? E ziua de plecare!
Vei mai cânta o dată… dar numai nu aci!

Cât oraşul Lacrima
pruncilor făgăduiţi tristeţii.
Înfrăţiţi în pîntecele mamelor,
ridicaţi de la cer la pământ,
sub tălpile lor lentila umbroasă
zdrobitoare de cruzi împăraţi.
Cât Pământul
Lacrima din
Ochiul Lui Dumnezeu.

Curtezanelor

Fugi, geniu al nenorocirii,
Duşman al visului şi-al forţei,
Tu, care-n mrejele iubirii
Învălui germenele morţei.

Fugi, glasul tău mă înfioară
Trimite-ţi dorul să se culce…
Sărutul tău dacă e dulce,
A lui beţie mă omoară…

Şi părul tău e-ncolăcire
De şerpi cu limbile-otrăvite,
Tu eşti adâncul ce înghite
Virtute, geniu şi simţire.

Ascunde-ţi trupul alb şi gol
– O, şarpe dulce al pieirii! –
Căci deşi pari minunea firii
Eşti al neantului simbol.

Ţăranul între vitişoare
Avea şi o căpriţă.
El o numea leliţă,
Îi da adese tăricioare.
Şi bine o ţinea.
Ea însă un nărav avea:
De câte ori ţăranul intra pe zi în casă,
Căpriţa după dânsul pe-o laviţă sărea,
Apoi şi peste masă…
Stăpânu-i suferea,
Căci aştepta să vadă
Curând, pe lângă capră, şi o frumoasă iadă
(Iar unde omul este pe cale de sporit
Oricare suferinţă
O poartă, mulţumit,
Vânând a lui dorinţă.)
Nu după multă vreme ieduţa se născu.
De aldămaş ţăranul la crâşmă petrecu.
Dar când napoi se-ntoarse,
Văzând cum sare iada de pe bordei pe casă,
El a bufnit de râs,
Şi în proverb a zis:
— Căpriţa sare masa,
Ieduţa — casa!
E prea adevărat,
Că viţiul din născare
Nu e vindecat,
Şi a naturii lege îşi are-a ei lucrare,
Iar mie-mi place când
Aud pe-un fiu cu minte cam astfel rezonând:
“Părinţilor viaţa, respectul, ascultarea
Le sunt dator; dar totuşi în fapte nu doresc
A lor deprinderi rele ca fiu să moştenesc.”