La semafor stă cu urechile ciulite un câine.
Trecătorii trec repede pe culoare verde.
Uneori copiii cuminţi îi aduc dulciuri şi pâine.
Niciodata nu mănâncă nimic.
Alteori trecătorii beţi îl lovesc cu picioarele în burtă.
Pâinea şi dulciurile sunt înfulecate hulpav de alţi câini scheletici.
Nu se fereşte şi nici nu clinteşte din calea şuturilor.
Linge mâinile tuturor,
latră cu putere la pietonii surprinşi de roşu.

Ieri nişte copii răi i-au aruncat o mingie pe stradă.
Un tir imens i-a rupt picioarele.
N-a plâns deloc,
Toți copiii de pe stradă plângeau şi-l mângâiau.
A murit fericit, lingându-le mâinile.

Apoi a venit un îngeraș
i-a vindecat lăbuțele
și l-a urcat la cer.

acum e cel mai vesel cățeluș din tot universul.
dă din coadă de fiecare dată când
Dumnezeu îi aruncă mingiuța albastră.

Singurele lucruri reale, singurele lucruri pe care le
ducem cu noi până la urmă sunt propriile noastre
sentimente, dragostele noastre, patemile noastre,
urile şi adversităţile noastre. Mă-ntreb: noi, la
capătul vieţii noastre, ce-am lăsa în afară?
Bănuiesc că putem lăsa nişte sentimente. Mai
puţin de ură, întrucâtva de patemi dar… de
dragoste mai ales.

„Moftul român”, 1901, 18 mai; vol. Momente (1901), Momente, schiţe, amintiri (1908)

Vrei să mă spânzuri, vasăzică?…
Când te-am citit, în adevăr,
Îţi dau cuvântul că de frică
Mi s-a zbârlit un fir de păr!

Cum? Ţi-a venit aşa, deodată,
Netam-nesam?
Păreai un om cu judecată –
La asta nu mă aşteptam.

Te-ai supărat şi-ţi pare rău
Că-s încă viu?
Păcat că eşti de la Tazlău,
Păcat că trebuie să-ţi scriu!

Dar asta-i datoria mea:
Să dau cu zacherlină-n proşti.
Talent avem – o recunoşti.
Atunci, păzea!

Păzea, să nu dai de ruşine,
Să nu te strâng într-un sonet.
Să nu te spânzur eu pe tine
De-un epitet!

Păzea, că muza mi-i fecundă
Şi când te-oi prinde nu te scap:
Cu şapte rime pe secundă
Îţi dau la cap!

Păzea, să nu te-aştern pe-o filă
Şi-n roca unui vers masiv
Să te-ncrustez definitiv
Ca pe-o fosilă!

Păzea, să nu-ţi înfig în coastă
O epigramă ca un cui.
Să-ţi sparg în cap o odă proastă,
Să faci cucui!

Să nu-ţi arunc în ochi o stanţă
Cu versuri mici,
Să nu te ard de la distanţă
C-un hexametru ca un bici!

Şi-apoi, în hazul galeriei,
C-un vers subţire ca un ac,
Pe frontispiciul Veşniciei
Să te fixez ca pe-un gândac!

(Unui gazetar care cerea să fiu spânzurat)

Te salut pe tine, – articol cauzal şi omogen,
Indirect contras în fraza cu subiectul epicen!
Voi, interjecţiuni concrete şi-optative principale,
Rădăcini prin apoziţii singular adjectivale,
Voi, cantitative – abstracte subiective-n viitor,
Unipersonale-n modul cu plural hotărâtor,
Vă salut! Şi tot asemeni te salut, o, prezumtive,
Număr genitiv în cazul numelor intranzitive.
Tu, obiect concret şi simplu, tu, circumstanţial de loc,
Locativ pasiv, conjuncţii, complimente reciproc!
Unde să găsesc puterea de-a trăi, de nu la tine,
Gen subordonat prin verbul reflexivelor suspine?
Cardinale – acuzative, virgulă şi period,
Două puncte – adversative strict coordonate-n mod
Şi superlativ prezinte derivat din vocative,
Prin vocala secundară cu terminaţiuni pasive,
Declinări adverbiale negative-n absolut
Cu perfecte – adversative sufixate-n atribut,
Relativ invers compuse prin adverbii ca moţiune,
Pozitiv improprii-n număr, ori neutre, ori comune,
Mod superlativ generic omonim adversativ,
Plenison ca negaţiune, iar în fond apelativ
Cu prefix şi cu gerunzii posesivo – cardinale,
Morfologice prin sunet şi prin stări adverbiale.
Daţi cu fuga sinonime prin funcţiune şi raport,
Că mai-mult-decât-perfectul lui Cipar acum e mort!
Dar în locu-i înviară prezumtive şi oblice
Şi-un dubitativ pro – contra ortografico – propice.
Propoziţii şi-apoziţii ce ne-arată rupt anume
Locul timpului şi cauza modului unui pronume
Prefixat dintr-un adverbiu feminin cu derivate
Prin triftongii declinării verbelor neregulate.
Ce-aţi făcut, o, voi ai ţării prearăzboinici voievozi,
Pentru înaintarea noastră? V-aţi luptat nişte nerozi
Cu tătari, cu turci, cu unguri? Luptă-i asta? Alte lupte
Purtăm noi, mai glorioase, cu învingeri neîntrerupte,
Cu negaţii şi-afirmaţii şi-optativul indirect,
Al interogării proprii şi-al pasivului perfect.
Iată, se deschide cerul şi dintr-însul cad nespuse
Şi contrarii şi contrase şi opuse şi compuse
Cu diftongi şi relative, şi-ablative, şi vibrante,
Şi jumări şi fleici şi-ntreaga tabără de consonante:
Labiale şi dentale şi nazale şi minuni,
Ps! br! hr! he! ho! ha, huide, şi-alte-asemeni conjuncţiuni,
Către, spre, prin, la, în, peste, de la, din şi-ntr-un ulcior
Joac-o sârbă vocativul unison într-un picior
Cu funcţiuni şi cu rapoarte şi-alergând în fund li-e ţelu
Spre azbuchevedeglagoldobreiestjivetezelu
Şi-o harababură sfântă văd, mă tulbur, cad, mă-nchin:
Să trăiască-n veci sintaxul! Aleluia şi amin!

Treci pe lângă mine în această albă zi,
Ca o făptură vie fără umbră, şi
Fără ca nimeni să te poată şti.

Cum, ca fierul cenuşiu, să nu mai fie
Ceea ce a fost atât de mult?
Atâta rece vecinicie
După atâta zbatere şi-atât tumult?
Poţi să respiri în timp rarefiat, fără răspuns?
Pentru piscurile nefiinţei, pasul ţi-e de ajuns?

De ce am ales oare
Cerbicia de a vrea totul sau nimic?
Arderea, fără fum şi rest, orbitoare?
Aruncarea-n golul gândului cu ochi închişi?

N-am vrut părelnicul păienjeniş
Surâsul ca un fir de borangic
Ne-a îngheţat făgăduiala fără soroc.
O, nebunia de a fi vrut totul sau nimic!

Fug de tine, căutându-te în ceas, în loc.
M-am întors în sala goală a Universităţii vechi
Necunoscut de pereţi, de băncile perechi,
Ca un gladiator în arena unui amfiteatru
Deşert.
În capătul pupitrului de lemn inert,
Fata cu părul de-aramă şi-obraji de nufăr
Era, dar nu era decât stihia unui număr
Aşa cum şi pentru vecinicia cerului, patru
Şi cu trei fac şapte.

Stam, descumpănit între cer şi noapte.

Când o fi să mă duceţi la criptă…
Nu pe mine, ci vasul rămas:
Docamdată în vasu-i înfiptă
O făclie sclipind din cel vas
O senină
lumină
pe-un ceas;

Când o fi să-mi rostiţi la cuvinte
De iubire, dulceagul volum
Ce se-ndrugă la toţi pe morminte
Ba la unii popasuri de drum:
Să rămâie
tămâie
cu fum;

Aş dori să văd feţe voioase
Şi s-aud împrejuru-mi cântând:
“A scăpat o simţire din oase
Şi din carne scăpat-a un gând,
Printre glume
din lume
plecând!”

Şi cu suflete dragi, cari în soare
Tot adastă sosirea-mi cu jind,
Eu veni-voi la cea sărbătoare
Pe coşciugul meu, raze-mpletind,
O zglobie
chindie
sâ-ntind!

Să mă bucur, sătul de-a mai plânge,
Ce mai lacrimi vărsai pân’ să plec!
Aş putea, la un loc de le-aş strânge,
Înotând prin durerea-mi să trec
cea groapă
de-o şchioapă
s-o-nec!

Să mă bucur, căci omu-i o treaptă
Pe suişul cei fără de-apus,
Şi martirul meu cuget aşteaptă,
Ieri un vierme şi mâini un Isus,
Cale-lungă
s-ajungă
mai sus!
(Revista nouă, an. II, nr. 9, 15 septembrie 1889)

Am pneumonie,
Doctorul mi-a zis că n-am…
Dar s-a uitat la mine
Cam cum te uiţi tu pe geam,
De un’ să ştie
De pneumonie?

Am vorbit cu-o soră,
Mi-a zis :”Nu ştiu ce să-ţi zic!
Pentru pojar eşti cam mare,
Pentru pneumonie eşti mic,
Şi ce-ţi trebuie ţie
Pneumonie?”

Miliţianul din colţ
M-a privit cam încurcat:
Nu era sigur dacă
Trebuie sau nu să fiu arestat.
“Pentru pneumonie
Se dă puşcărie?”
M-a-ntrebat.

Am citit într-o carte
Despre “cum să ne-ngrijim”
Că pneumonia
Făcea ravagii în celălalt regim:
Din trei în trei sicrie,
O pneumonie!

Tare, tare mi-e frică,
Deşi-am păşit într-un nou cincinal,
Din vechiul regim să nu fi rămas urme
Nelichidate total
Şi-n special mi-e mie
De pneumonie!

Am obosit de-atata asteptare
Cu ochii sus pe cer …
Si steaua vietii tot nu mai rasare.
De astazi insa n-o mai cer.
Plec singur spre locasul de-nchinare,
Spre Staulul ravnitului Mister.

Luceafarul menit ca sa-mi rasara
Atat a zabovit,
Ca nu mai vreau sa stiu daca s-a stins,
Ori eu dac-am orbit …
Nu mai astept lumina dinafara :
O alta-n mine tainic s-a aprins
Si arde-n fund pojarnica ei para,
Vapaie noaptea, ziua stalp de fum –
Cu ochii-ntorsi spre ea pornesc la drum.