Când scăzu al său prestigiu, răzvrătiţi când fură toţi,
Vrând să aibă glas profetic, suflet nalt de patrioţi,
Biblic vers pe buze moarte, zeu semeţ sub tâmple-nguste,
Moise faţa şi-o ascunse între mâinile auguste.

Preanţeleptul, de trei zile, în extazul lui de sfânt
Era stei de nemişcare şi cu ochii în pământ…
Credincioşi îi rămăsese vre o doi — dar fiecare
,,Oare nu mai eşti tu Moise?” îi striga cu voce tare.

,,Marea Roşie nainte-ţi zid de apă nu stătu?
Faraonul înăuntru nu-l făcuşi de s-abătu?
Oastea lui cea strălucită n-o târâşi să piară-n valuri
Cât din toată grozăvia numai oase zac pe maluri?

Nu făcuşi din piatra stearpă să ţâşnească alb izvor
Care-a curs ca râu de lapte pe al muşchiului covor?
Şi-n pustie, pe când foamea ne-a fost aprigă duşmană,
Nu ne-ai dat îndestularea când ne-ai dat cereasca mană?

Scoală — ceasul de restrişte nu mai este”… — Dar, tăcut,
Se-nălţă de jos profetul între-ai săi neîntrecut,
Şi urcându-se în munte sub a serii străşnicie,
Cu nori groşi de ceaţă albă se-mbrăcă pe vecinicie.

Copacii, prea negri, ne ies in drum.
Umbrele lor clatinate sunt fum.

O spaima tacuta ne-nvaluie rea.
Poate vantul ne poarta prin lume ori poate o stea.
Ne tinem de maini, ne spunem cuvinte.
Poate noi o mintim, poate dragostea minte.
Candva ne-am plimbat prin soarele diminetii,
Acum bajbaim prin padurile cetii …

Ori poate pe marginea vietii …

Doamne, fa-i bordei in soare,
Intr-un colt de tara veche,
Nu mai nalt decat o floare
Si ingust cat o ureche.

Si-n pridvor, un ochi de apa
Cu o luntre cat chibritul,
Ca-n crampeiul ei sa-ncapa
Cerul tau si nesfarsitul.

Da-i un fluture blajin
Si o broasca de smarald.
Si-n padurea de pelin
Fa sa-i stea bordeiul cald.

Si mai da-i, Doamne, vopsele
Si hartie chinezeasca,
Pentru ca, manjind cu ele,
Slava ta s-o smangaleasca.

Si cand totul va fi gata
S-o muta la ea si tata.

I
Pan câtre nimfă

Cu strai de broască-n păr răsai din papură,
o undă
vrea să te cuprindă şi nisipuri prind să fiarbă.
Ca dintr-o nevăzută amforă rotundă
îţi verşi mlădie trupul gol în iarbă.

Şi vâna de la tâmple îmi zvâcneşte
ca guşa unei leneşe şopârle
ce se prăjeşte-n soare,
mişcarea ta mi-adie murmur de izvoare.

Ca pânea caldă eu te-aş frânge,
mişcarea ta mi-azvârle clipe dulci în sânge.

Nisipuri prind să fiarbă.

Vară,
soare,
iarbă!

II
Zeul aşteaptă

Prin mirişte se joacă
şoareci şi viţei,
iar viţele de vie
ţin în palme
brotăcei.
C-o păpădie
între buze
o aştept
să vie.
Nu vreau decât
să-mi port curate
degetele răsfirate
prin părul ei,
prin părul ei
şi-apoi prin nori
s-adun din ei
ca dintr-un caier
fulgerele-aşa cum toamna
strângi din aer
funigei.

III
Umbra

Pan rupe faguri
în umbra unor nuci.

E trist:
se înmulţesc prin codri mânăstirile,
şi-l supără sclipirea unei cruci.

Zboară-n jurul lui lăstunii
şi foile de ulm
răstălmăcesc o toacă.
Subt clopot de vecerne Pan e trist.
Pe-o cărăruie trece umbra
de culoarea lunii
a lui Crist.

IV
Pan cântă

Sunt singur şi sunt plin de scai.
Am stăpânit cândva un cer de stele
şi lumilor
eu le cântam din nai.
Nimicul îşi încoardă struna.
Azi nu străbate-n grota mea
nici un străin,
doar salamandrele pestrite vin
şi câteodată:

Luna.

V
Păianjenul

Gonit de crucile sădite pe cărări
Pan
s-ascunse într-o peşteră.
Razele fără de-astâmpăr se-mbulzeau
şi se-mpingeau cu coatele s-ajungă pân la el.
Tovarăşi nu avea,
doar un păianjen singurel.
Iscoditor, micuţul îşi ţesuse mreaja de mătase
în urechea lui.
Şi Pan din fire bun
prindea ţânţari celui din urmă prieten ce-i rămase.

Treceau în goană toamne cu căderi de stele.

Odată zeul îşi cioplea
un fluier din nuia de soc.
Piticul dobitoc
i se plimba pe mână.
Şi-n scăpărări de putregai
Pan descoperi mirat
că prietenul avea pe spate-o cruce.
Bătrânul zeu încremeni fără de grai
în noaptea cu căderi de stele
şi tresări îndurerat,
păianjenul s-a-ncreştinat.

A treia zi şi-a-nchis coşciugul ochilor de foc.
Era acoperit cu promoroacă
şi-amurgul cobora din sunetul de toacă.
Neisprăvit rămase fluierul de soc.

Pustie şi albă e camera moartă…
Şi focul sub vatră se stinge scrumit…
Poetul, alături, trăsnit stă de soartă,
Cu nici o scânteie în ochiu-adormit…
Iar geniu-i mare e-aproape un mit…
Şi nici o scânteie în ochiu-adormit.

Pustie şi albă e-ntinsa câmpie…
Sub viscolu-albastru ea geme cumplit…
Sălbatică fiară, răstriştea-l sfâşie,
Şi luna-l priveşte cu ochi-oţelit…
E-n negura nopţii un alb monolit…
Şi luna-l priveşte cu ochi oţelit.

Nămeţii de umbră în juru-i s-adună…
Făptura de humă de mult a pierit
Dar fruntea, tot mândră, rămâne în lună
Chiar alba odaie în noapte-a murit…
Făptura de humă de mult a pierit.

E moartă odaia, şi mort e poetul…
În zare, lupi groaznici s-aud, răguşit,
Cum latră, cum urlă, cum urcă, cu-ncetul,
Un tremol sinistru de vânt-năbuşit…
Iar crivăţul ţipă… — dar el, ce-a greşit?
Un haos, urgia se face cu-ncetul.

Urgia e mare şi-n gându-i ş-afară,
Şi luna e rece în el, şi pe cer…
Şi bezna lungeşte o straşnică gheară,
Şi lumile umbrei chiar fruntea i-o cer…
Şi luna e rece în el, şi pe cer.

Dar scrumul sub vatră, deodată, clipeşte…
Pe ziduri, aleargă albastre năluci…
O flacără vie pe coş izbucneşte,
Se urcă, palpită, trosneşte, vorbeşte…
,,Arhanghel de aur, cu tine ce-aduci?”

Şi flacăra spune: ,,Aduc inspirarea…
Ascultă, şi cântă, şi tânăr refii…
În slava-nvierii îneacă oftarea…
Avut şi puternic emir, voi să fii.”
Şi flacăra spune: ,,Aduc inspirarea
Şi-n alba odaie aleargă vibrarea.

Răstriştea zăpezii de-afară, dispare…
Deasupră-i e aur, şi aur e-n zare,
Şi iată-l emirul oraşului rar…
Palatele sale sunt albe fantasme,
S-ascund printre frunze cu poame din basme,
Privindu-se-n luciul pârâului clar.

Bagdadul! Bagdadul! şi el e emirul…
Prin aer, petale de roze plutesc…
Mătasea-nflorită mărită cu firul
Nuanţe, ce-n umbră, încet, veştejesc…
Havuzele cântă… — voci limpezi şoptesc…
Bagdadul! Bagdadul! şi el e emirul.

Şi el e emirul, şi are-n tezaur,
Movile înalte de-argint şi de aur,
Şi jaruri de pietre cu flăcări de sori;
Hangiare-n tot locul, oţeluri cumplite
În grajduri, cai repezi cu foc în copite,
Şi-ochi împrejuru-i — ori spuză, ori flori.

Bagdadul! cer galben şi roz ce palpită,
Rai de-aripi de vise, şi rai de grădini,
Argint de izvoare, şi zare-aurită
Bagdadul, poiana de roze şi crini
Djamii — minarete — şi cer ce palpită.

Şi el e emirul, şi toate le are…
E tânăr, e farmec, e trăsnet, e zeu,
Dar zilnic se simte furat de-o visare…
Spre Meka se duce cu gândul mereu,
Şi-n faţa dorinţei — ce este — dispare
Iar el e emirul, şi toate le are.

Spre Meka-l răpeşte credinţa — voinţa,
Cetatea preasfântă îl cheamă în ea,
Îi cere simţirea, îi cere fiinţa,
Îi vrea frumuseţea — tot sufletu-i vrea
Din tălpi până-n creştet îi cere fiinţa.

Dar Meka e-n zarea de flacări — departe
De ea o pustie imensă-l desparte,
Şi pradă pustiei câţi oameni nu cad?
Pustia e-o mare aprinsă de soare,
Nici cântec de paseri, nici pomi, nici izvoare
Şi dulce e viaţa în rozul Bagdad.

Şi dulce e viaţa în săli de-alabastru,
Sub bolţi lucitoare de-argint şi de-azur,
În vie lumină tronând ca un astru,
Cu albele forme de silfi împrejur,
În ochi cu lumina din lotusu-albastru.

Dar iată şi ziua când robii şi-armează…
Cămile găteşte, şi negri-armăsari,
Convoiul se-nşiră — în zori scânteiază,
Porneşte cu zgomot, — mulţimea-l urmează,
Spre porţi năpustită cu mici şi cu mari.

Şi el ce e-n frunte pe-o albă cămilă,
Jar viu de lumină sub roşu-oranisc,
S-opreşte, o clipă, pe verdele pisc,
Privindu-şi oraşul în roza idilă…

S-opreşte, o clipă, pe verdele pisc…
Din ochiul său mare o lacrimă pică,
Pe când, de sub dealuri, al soarelui disc
În gloria-i de-aur încet se ridică…
Şi lacrima, clară, luceşte, şi pică…

Din apa fântânii pe care o ştie
În urmă, mai cere, o dată, să bea…
Curmalii-o-nfăşoară c-o umbră-albăstrie…
Aceeaşi e apa spre care venea
Copil, să-şi alinte blondeţea în ea
Şi-ntreagă, fântâna, e tot cum o ştie.

E tot cum o ştie, — dar, searbăd la faţă,
Sub magica-i umbră, un om se răsfaţă…
Mai slut e ca iadul, zdrenţos, şi pocit,
Hoit jalnic de bube, — de drum prăfuit,
Viclean la privire, şi searbăd la faţă.

De nume-l întreabă emirul, deodată,
Ş-acesta-i răspunde cu vocea ciudată
— La Meka, plecat-am a merge şi eu.
— La Meka? La Meka?… — şi vocea ciudată
— La Meka! La Meka! răsună mereu.

Şi pleacă drumeţul pe-un drum ce coteşte…
Pocit, şchiop şi searbăd, abia se târeşte…
Şi drumu-ocoleşte mai mult, tot mai mult,
Dar mica potecă sub pomi şerpuieşte,
O tânără umbră de soare-l fereşte,
Auzu-i se umple de-un vesel tumult,
Şi drumu-ocoleşte mai mult — tot mai mult.

Iar el, el emirul, de-asemenea pleacă
Pustia l-aşteaptă în largu-i s-o treacă…
Prin prafu-i se-nşiră cămile şi cai,
Se mistuie-n soare Bagdadul, şi piere,
Mai şters decât rozul de flori efemere,
Mai stins decât visul pierdutului rai.

În largu-i pustia, să treacă-l aşteaptă
E dreaptă — tot dreaptă — dar zilele curg,
Şi foc e în aer, în zori, şi-n amurg
Şi el naintează, dar zilele curg.

Nici urmă de ierburi, nici pomi, nici izvoare…
Şi el naintează sub flăcări de soare…
În ochi o nălucă de sânge — în gât
Un chin fără margini de sete-arzătoare…
Nisip, şi deasupra, cer roşu — ş-atât
Şi toţi naintează sub flăcări de soare.

Şi tot fără margini pustia se-ntinde,
Şi tot nu s-arată oraşul preasfânt
Nimic n-o sfârşeşte în zori când s-aprinde,
Şi n-o-nviorează suflare de vânt
Luceşte, vibrează, şi-ntruna se-ntinde.

Abia, ici şi colo, găsesc, câteodată,
Verdeaţa de oază cu dor aşteptată…
Săgeată, aleargă cal alb şi cal murg,
Cămilele-aleargă săgeată şi ele,
La cântecul apei se fac uşurele…
Izvor sau citernă în clipă le scurg
Dar chinul reîncepe, şi zilele curg.

Şi tot nu s-arată năluca sublimă…
Şi apa, în foale, descreşte mereu…
Când calul, când omul, s-abate victimă,
Iar mersul se face din greu şi mai greu…
Cu trei şi cu patru, mor toţi plini de zile,
Dragi tineri, cai ageri, şi mândre cămile.

Şi tot nu s-arată cetatea de vise…
Merindele, zilnic, în trăişti se sfârşesc…
Prădalnice zboruri de paseri, sosesc…
S-aruncă pe leşuri cu ciocuri deschise,
Cămile, cai, oameni, cad, pier, se răresc…
Doar negrele paseri mereu se-nmulţesc
Şi tot nu s-arată cetatea din vise.

Cetatea din vise departe e încă,
Şi vine şi ziua cumplită când el,
Rămas din toţi singur, sub cer de oţel,
Pe minte îşi simte o noapte adâncă…
Când setea, când foamea, — grozave la fel,
Pe piept, ori pe pântec, îi pun câte-o stâncă,
Prin aeru-n flăcări, sub cerul de-oţel.

Pierduţi sunt toţi robii, cu cai, cu cămile…
Sub aeru-n flăcări, zac roşii movile…
Nainte — în lături — napoi — pestetot,
Oribil palpită aceeaşi culoare…
E-aprins chiar pământul hrănit cu dogoare,
Iar ochii se uită zadarnic, cât pot
Tot roşu de sânge zăresc pestetot
Sub aeru-n flăcări al lungilor zile.

Şi foamea se face mai mare — mai mare,
Şi, zilnic, tot cerul s-aprinde mai tare…
Bat tâmplele… — ochii sunt demoni cumpliţi…
Cutremur e setea, ş-a foamei simţire
E şarpe, ducându-şi a ei zvârcolire
În pântec, în sânge, în nervii-ndârjiţi…
Bat tâmplele… — ochii sunt demoni cumpliţi.

Abia mai păşeşte cămila ce-l poartă…
Speranţa, chiar dânsa, e-n sufletu-i moartă…
Dar iată… — părere să fie, sau, ea?…
În zarea de flăcări, în zarea de sânge,
Luceşte… Emirul puterea şi-o strânge…
Chiar porţile albe le poate vedea…
E Meka! E Meka! ş-aleargă spre ea.

Spre albele ziduri, aleargă — aleargă,
Şi albele ziduri, lucesc — strălucesc,
Dar Meka începe şi dânsa să meargă
Cu pasuri ce-n fundul de zări o răpesc,
Şi albele ziduri, lucesc, — strălucesc!

Ca gândul aleargă spre alba nălucă,
Spre poamele de-aur din visu-i ceresc…
Cămila, cât poate, grăbeşte să-l ducă…
Dar visu-i, nu este un vis omenesc
Şi poamele de-aur lucesc — strălucesc
Iar alba cetate rămâne nălucă.

Rămâne nălucă, dar tot o zăreşte
Cu porţi de topaze, cu turnuri de-argint,
Şi tot către ele s-ajungă zoreşte,
Cu toate că ştie prea bine că-l mint
Şi porţi de topaze, şi turnuri de-argint.

Rămâne nălucă în zarea pustiei
Regina trufaşă, regina magiei,
Frumoasa lui Meka — tot visul ţintit,
Şi vede pe-o iasmă că-i trece sub poartă…

Pe când şovăieşte cămila ce-l poartă…
Şi-n Meka străbate drumeţul pocit,
Plecat şchiop şi searbăd pe drumul cotit –
Pe când şovăieşte cămila ce-l poartă…

Şi moare emirul sub jarul pustiei
Şi focu-n odaie se stinge şi el,
Iar lupii tot urlă pe-ntinsul câmpiei,
Şi frigul se face un brici de oţel…
Dar luna cea rece, ş-acea duşmănie
De lupi care urlă, — ş-acea sărăcie
Ce-alunecă zilnic spre ultima treaptă,
Sunt toate pustia din calea cea dreaptă,
Ş-acea izolare, ş-acea dezolare,
Sunt Meka cerească, sunt Meka cea mare…
Murit-a emirul sub jarul pustiei.

Şi află, doctore, c-aici mă doare,
Acolo unde geme-un colţ de ţară,
Acolo unde plînge fiecare
Ca naţiunea noastră să nu moară.

Iar dacă e de completat o fişă,
Te rog, permite-mi să o scriu cu sînge,
Începătura bolii este grijă,
Am tricolorul ciuruit pe sînge.

Farmacopeea stă să se răstoarne
Asupra mea cu toate ale sale,
Dar eu port rana veacului în carne
Şi am în splină ţărăneasca jale.

Tăiaţi-mă de-a lungul şi de-a latul
Şi dumneata şi ceilalţi doctori, încă,
Apoi să-mi iscăliţi certificatul
Că nu ştiţi boala care mă mănîncă.

O, doamne, cum vă înşelaţi cu toţii
Mi-e capul greu de fiecare veste
Şi nici un minister al sănătăţii
De folosinţă, astăzi, nu-mi mai este.

Sînt numai un creion care îşi scrie
Problema ţării lui, încă o dată,
Şi-şi copiază pe curat, tîrzie,
Această dulce ţară zbuciumată.

Deci, doctore, acestea se întîmplă,
Acestea să le afle telegraful
Mă trage mîlul veacului de tîmplă
Din care nu vreau să se-aleagă praful.

Mai am în mine bucurie multă,
Mai am în mine dorul de-a vă spune
Că nu doar voi, ci alţii mă ascultă,
Să vadă dacă am cuvinte bune.

De nici de sanatoriu nu m-apropii
Că n-aveţi voi rezervă pentru mine
Eu sînt bolnav de soarta Europei
Şi Pacea doarme-n inimă la mine.

Încolo, cîte-o tuse, cîte-o gripă,
Dureri de şale, şoc de şapte arte,
Artrită la picior şi la aripă
Şi, mai ales, în tot, un pic de moarte.

1983

Icoane pe sticlă… icoane… Aşa zic şi eu afacere… (formează la telefon)
– Alo Marcel?
– Da.
– Mişu la telefon… vorbesc de la un telefon public, sunt la Satu-Mare, scurt. Pot să-ţi procur nişte vestigii, ieftine…
– Ce măi?
– Nişte… reminiscenţe sticlă…
– Aha… Martini. Ia-mi şi mie câteva să…
– Da… numai la băutură ţi-e capu’. Am nişte racile domnule… racile. Chestii d-ălea care nu ne mai dezbărăm noi şi ne critică, le iau ieftin la prima mână.
– Aha, înţeleg, ca la mare…
– Da, da, nu înţelegi nimic. Ce am venit la Satu-Mare ca să iau ceasuri, ce eşti nebun?
– Eh, atunci?
– Vorbesc de la un telefon public.
– Ahh… şi te plouă acolo…
– Păi, nu plouă! Cum o să plouă…
– Ah, la Bucureşti plouă, rău de tot.
– Eh, da, da… observ că plouă pe banii mei.
– Păi spune, ce e?
– Păi cum sa-ţi explic?…
– Păi oricum.
– Marcel, tu crezi în cineva pe lumea asta?
– Cred, în Maricica.
– Eh, mi-ai luat de grijă, minune, minunea asta cu Maricica… Lasă-mă cu Maricica că-nebunesc! Marcel… pot să-ţi procur…
– Ei, ce?
– Păi asta e, ce… ce… Nişte vederi cu ramă de se pun ele în casă pe peretele de la răsărit.
– Eu pe peretele ăla pun frigiderul.
– Nu… eşti contra mea, eşti contra mea… eu ştiu unde pui tu frigiderul Marcel… Nu toţi oamenii pun frigiderul pe peretele ăla unde când intră cu botezul se duce drept acolo.
– Eh, în baie?…
– Eşti nebun! Cum o să intre cu busuiocul în baie, cap de rumeguş! Marcel, Marcelică… Mişu la telefon…
– Da măi, tu…
– Nu ştiu, eu nu-ţi cunosc părinţii dar despre tine am auzit c-ai fost premiant în liceu, fi atent la ce-ţi spun… Când zic Maramureş, tradiţie, artă, artă primitivă, tu la ce te gândeşti?
– Hmm… la Maricica…
– Lasă-mă doamne cu Maricica că-nebubesc!
– De ce să te las băi?! De ce să te las?! Mă iubeşte, o iubesc… de ce să te las?
– Marcel, fi atent Marcel că-ţi dau de-nţeles. Daca-aş zice luate-ar dracu’, ar fi păcat…
– Păi normal, ce ţi-am făcut?
– Şi nu pot să-l omor că-i departe… Marcel, fi atent. Zic Maramureş, tradiţie, ape, munţi… că mai ascultă vreo-unu… localnici peste tot, şi-n casă la câte-un localnic… la câte-un localnic în casă… eh, ce găseşti la un localnic în casă?
– Palincă…
– Dacă mai zici odata palincă te strâng de gât prin telefon!… Atâta şti, palincă şi Maricica! Mai bine erai mistic, înţelegi? Mistic! Mistic!!
– Păi nu sunt măi…
– Păi, puteam să am eu norocul ăsta? Dute la dracu’!
– Ba du-te tu la dracu’!
– Unde să mă duc eu Marcelică?
– La dracu’…
– Aha… hai că începi să intri pe drumul cel bun. Eşti pe-aproape Marcelică, pe-aproape, fi atent… unde să mă duc eu Marcelică?
– La dracu’…
– Aha! Eh, eu zic ceva invers…
– Aha… vrei să te împaci?
– Nu, vreau să te otrăvesc Marcel, vreau să… Fi atent Marcelică, fi atent, stai că te iau altfel. Fi atent că nu mai am decât doi polei. Ascultă, tu ai văzut la televizor serialul ăla cu unul care avea ceva pe cap?
– Da, Kojak…
– Omule, ăla n-avea nici păr, darămite…
– Mite ce?
– Mite… nu că poate să-nebunească omu’! Poate să-nebunească omu’! Ascultă Marcel, stai că te iau altfel, am găsit – Bucureştiul, Bucureştiul îl cunoşti, opera, opera şti unde e?
– Da.
– E, ce e vizavi de operă?
– Restaurantu’ Opera…
– Eram sigur… Ascultă consumator ramolit, dar lângă restaurant, alături, când o iei pe strada sfântul Elefterie, subliniez sfântul Elefterie, ce e?
– Un părculeţ…
– Bravo Marcel… bravo Marcelică, aşa este, un părculeţ, da aşa e. Şi când intri-n părculeţ… înţelegi? Eh, eu pot să-ţi procur…
– Castane…
– Asta este!… Asta este!… Castane! Uite de ce dau eu 200 de lei la telefon ca să te întreb pe tine dacă nu vrei să-ţi aduc castane de la Satu-Mare. Marcel urmăreşte-mă că nu mai am bani…
– Ce să te urmăresc, eu-s de la miliţie?…
– Marcel, Marcel stai, stai că te iau altfel… E ziua ta.
– Pe 29 mai.
– Când vrei tu…
– Nu e când vreau eu, ţi-arăt şi buletinul dacă vrei…
– Nu, te cred Marcelică, te cred, nu, nu trebuie să-mi arăţi, nu trebuie să-mi arăţi… eşti în elementul tău… Vin, Maricica alături, pe masă vin…
– Roşu…
– Roşu, roşu… cum vrei tu… de care bei tu. Tu închini un pahar. Fi atent… închini un pahar de vin!
– Da.
– Zi mă închin!!
– Da domne, ce mare lucru?
– Îmi vine rău… îmi vine rău! E complet idiot, e idiot complet… Marcel, Marcel, stai că te iau altfel. Nu ai vin…
– Cum să n-am eu?! De ce să n-am eu, bă, vin?!
– Ho stai! Stai, presupunem că n-ai vin, na!
– Păi am bere…
– Nai nici bere! N-ai nimic lacomule! N-ai nici bere, nici vin, nimic! Nici un fel de băutură şi Maricica a fugit cu unu-n provincie… Tu nu te rogi să-i calce tramvaiul?
– Numa’ pe el…
– Normal… Eh, şi cum te rogi?
– Călca-l-ar tramvaiul…
– Răule! Răule! Si nu-l calcă… renunţi?
– Nu…
– E, ce zici? Cum te rogi tu?
– Arde-l-ar focul…
– Păi nu e frumos…
– Da, da’ s-o ia pe Maricia e frumos?
– Păi nu e, nu e… şi atuncea tu zici – dă Doamne! Doamne să-l calce tramvaiul! Zi!
– Să-l calce…
– Să te calce pe tine de idiot!… Zi după mine! Dă…
– Dă…
– Doamne…
– Doamne…
– Stop!! Stop!!! Aici am vrut s-ajung. Am nişte poze cu omu’…
– Cum adică, tu şti cu cine-a fugit Maricica şi mi-ai ascuns…
– Eşti nebun… eşti nebun. Am poze cu ălălaltul, cu…
– Da’ ce sunt doi?
– Unul singur… celălalt… singuru’! singurul!…
– Da, ce să zic, mare lucru să ai poza mea…
– Da, bravo Marcel, bravo Marcel, va să zică tu eşti un Dumnezeu…
– Da, sunt…
– Bine! Bine! Atunci făţi icoane pe sticlă la Foto Buzeşti să vezi dacă ţi le cumpără cineva. Marcel, alo Marcel? Marcel?? Na, că s-a-ntrerupt. Tocmai acuma când plecaseră şi ăştia din jur. Marcel?? (bate în telefon, apoi formează din nou) Alo? Alo? Mişu! Mişu! Cum care Mişu? Mişu Mateiescu, Oraca, colegul tău. Marcel? Marcel, fi atent că pot să vorbesc c-au plecat toţi. Vreau să-ţi procur nişte icoane vechi pe sticlă. Marcel? Nu e Marcel? Nu e casa Marcel? Nu e o casă? Da’ ce e?… Tovaraşul ofiţer… vă rog să mă iertaţi… am greşit!…

Cică era odată într-un sat un om grozav de leneş; de leneş ce era nici îmbucătura din gură nu şi-o mesteca. Şi satul, văzând că acest om nu se dă la muncă nici în ruptul capului, hotărî să-l spânzure pentru a nu mai da pildă de lenevire şi altora. Şi aşa se aleg vreo doi oameni din sat şi se duc la casa leneşului, îl umflă pe sus, îl pun într-un car cu boi, ca pe un butuc nesimţitoriu, şi hai cu dânsul la locul de spânzurătoare.
Aşa era pe vremea aceea.
Pe drum se întâlnesc ei cu o trăsură în care era o cucoană. Cucoana, văzând în carul cel cu boi un om care seamănă a fi bolnav, întreabă cu milă pe cei doi ţărani, zicând:
– Oameni buni! Se vede că omul cel din car e bolnav, sărmanul, şi-l duceţi la vro doftoroaie undeva, să se caute.
– Ba nu, cucoană – răspunse unul dintre ţărani – să ierte cinstită faţa dumnevoastră, dar aista e un leneş care nu credem să mai fi având păreche pe lume, şi-l ducem la spânzurătoare, ca să curăţim satul de-un trândav.
– Alei, oameni buni! zise cucoana, înfiorându-se. Păcat, sărmanul, să moară ca un câne fărădelege! Mai bine duceţi-l la moşie la mine; iacătă curtea pe costişa ceea. Eu am acolo un hambar plin cu posmagi, ia aşa pentru împrejurări grele, Doamne fereşte! A mânca la posmagi şi a trăi şi el pe lângă casa mea, că doar ştiu că nu m-a mai pierde Dumnezeu pentr-o bucăţică de pâne. Dă, suntem datori a ne ajuta unii pe alţii.
– I-auzi, măi leneşule, ce spune cucoana: că te-a pune la coteţ, într-un hambar cu posmagi, zise unul dintre săteni. Iaca peste ce noroc ai dat, bată-te întunericul să te bată, urâciunea oamenilor! Sai degrabă din car şi mulţămeşte cucoanei că te-a scăpat de la moarte şi-ai dat peste belşug, luându-te sub aripa dumisale. Noi gândeam să-ţi dăm sopon şi frânghie. Iar cucoana, cu bunătatea dumisale, îţi dă adăpost şi posmagi; să tot trăieşti, să nu mai mori! Să-şi puie cineva obrazul pentru unul ca tine şi să te hrănească ca pe un trântor, mare minune-i şi asta! Dar tot de noroc să se plângă cineva. Bine-a mai zis, cine-a zis, că boii ara şi caii manâncă. Hai, dă răspuns cucoanei, ori aşa, că n-are vreme de stat la vorbă cu noi.
– Da muieţi-s posmagii? zise atunci leneşul cu jumătate de gură, fără să se cârnească din loc.
– Ce-a zis? întrebă cucoana pe săteni.
– Ce să zică, milostivă cucoană, răspunde unul. Ia întreabă că muieţi-s posmagii?
– Vai de mine şi de mine – zise cucoana cu mirare – încă asta n-am auzit! Dar el nu poate să şi-i moaie?
– Auzi, măi leneşule: te prinzi să moi posmagii singur, ori ba?
– Ba, răspunse leneşul. Trageţi mai bine tot înainte! Ce mai atâta grijă pentru astă pustie de gură!
Atunci unul dintre săteni zise cucoanei:
– Bunătatea dumneavoastră, milostivă cucoană, dar degeaba mai voiţi a strica orzul pe gâşte. Vedeţi bine că nu-l duceam noi la spânzurătoare numai aşa de flori de cuc, să-i luăm năravul. Cum chitiţi? Un sat întreg n-ar fi pus oare mână de la mână, ca să poată face dintr-însul ceva? Dar ai pe cine ajuta? Doar lenea-i împărăteasă mare, ce-ţi baţi capul!
Cucoana atunci, cu toată bunăvoinţa ce avea, se lehămeteşte şi de binefacere şi de tot, zicând:
– Oameni buni, faceţi dar cum v-a lumina Dumnezeu!
Iar sătenii duc pe leneş la locul cuvenit, şi-i fac feliul.
Şi iacă aşa au scăpat şi leneşul acela de săteni şi sătenii aceia de dânsul.
Mai poftească de acum şi alţi leneşi în satul acela, dacă le dă mâna şi-i ţine cureaua.
Ş-am încălecat pe-o şea, şi v-am spus povestea aşa.

Doi copii se jucau la poartă. Făceau cu mâna, din pământ moale, păsărele care semănau cu rândunelele. Păsărelele pe care le făcea pruncul Iisus, cât ce erau gata, băteau din aripi şi zburau. Pe care le făcea celălalt copil, pe nume Varvara, nu puteau zbura. Copilul se uita cum le făcea Iisus, să înveţe şi el cum să facă din lutul moale paseri care să poată zbura.
Rândunicile lui Iisus, cât ce le isprăvea, îi zburau din mână şi se învârteau mereu deasupra lor, ciripind mărunt. Erau acum multe, iar ale lui Varvara stăteau neputincioase la pământ.
– Învaţă-mă şi pe mine să fac păsărele vii! striga mânios Varvara. Le fac ca şi tine.
– Nu-s mai frumoase ale mele ca ale tale, răspunse Iisus.
– Dar nu zboară, zise supărat Varvara. Mai făcu şi altele, dar nici acestea nu zburară.
De ciudă, Varvara rupse o creangă de spin cu ghimpi mari şi-l lovi pe Iisus peste mână. Dar creanga de spin înainte de-a atinge mâna lui Iisus, se schimbă într-o ramură înflorită de cireş.
Când văzu asta lui Varvara i se făcu frică şi fugi.
Când fu mare, se făcu tâlhar. Când evreii l-au judecat pe Iisus la moarte, pe Varvara, care era în temniţă, au cerut să-l slobozească.