E cald şi lîngă trunchiuri umbra treptat se face tot mai mică,
Văzduhul tot nu se-nfioară de nici un zbor de rîndunică.
Şi doar furnicile de-aleargă acuma fără de hodină,
Mărgele negre sămănate pe drumuri albe de lumină.
În straturi florile-s trudite; un crin din cînd în cînd se-ndoaie
Şi lung priveşte-n sus, să vadă: nu se purcede-un nor de ploaie?
Dar întristat în ţernă iarăşi îşi frînge trupul zvelt în două…
Ce n-ar da florile să aibă acum măcar un strop de rouă !
Cu-a ta mînă, înger dulce,
Cînd eram mîhnit, străin,
Şters-ai ochii mei de lacrimi,
Stins-ai greul meu suspin.
Să ai parte-n veci de bine,
Tu l-al cărei dulce sîn
Am uitat amara-mi soartă,
Am uitat că sunt străin.
(Convorbiri literare, an XIV, nr. 5, 1 august 1880)
iţi voi scrie
micul meu clopoţel,
un poem zgomotos,
cât un roi de albine,
care zumzăie la nas dimineaţa,
te trezeste
şi dispare: pesemne că s-a ascuns in gropiţa de pe obrazul stâng.
iţi voi scrie
micul meu gândăcel
nn poem mic
cât o boabă de cireaşă;
s-o pui după ureche şi
s-alergi pe drumuri netede şi pline de maci,
către soare.
iţi voi scrie
micul meu copilaş
un poem mustind de inţelesuri adânci,
adus
de bogata toamnă, pe creştet, in panere de argint.
gustându-l vei creşte cât un palmier zvelt,
cuibărit de mii de păsări cântătoare,
ce se vor zbengui vesele
in braţele tale.
Sunetul mării, ajuns lumii prin noapte,
cerc murmurat din treaptă în treaptă,
sau poate febra bătăilor repetate în uşă.
Dar fii-va Lumina adevărul tainic închis într-o scoică!
Iar acum privesc, cu credinţă şi bisturiului alături lucind,
scoica închisă în inima mea.
Acest Adevăr al clipei întru scoaterea la Lumină.
Şi aşteptând, mă întreb despre rostul Luminii,
pe care mereu, mereu o aştept.
Şi fi-va Iubire în gestul acesta!
De cântece Parisu-i plin
Ca marea de sirene,
Şi nu mai pleacă cei ce vin
Pe ţărmul mândrei Sene.
La Napoli, grădinile
Nu ştiu ce e zăpada,
Şi-n golfuri mandolinele
Îngână serenada.
Suspină ţitera-n Tirol
Când în tăcerea sfântă
Vreun orb moşneag în capul gol
Pe prispă stă şi cântă.
Zănatic ţipăt de viori
E-n veselele ciarde,
Cântarea asta-ţi dă fiori
Şi tremură, şi arde…
Dar creadă cine cum o vrea,
Cum crede să-şi aleagă;
Nu-s doine ca în ţara mea
Pe lumea asta-ntreagă!
Luna, Soare, tot ce prinde
Prinde lumea si se lasa
Lasa zilele in urma
Urma prinde peste ape
Ape trec peste o turma
Turma vine peste toate
Toate prind de-a lumii umbre
Umbra are toate cele
Cele ce-s de-a tale nume
Nume-n fata ti se spala
Spala gandul fara glume
Glume stii si tu si noi
Noi ce suntem de sub Luna
Luna este umbra lui
Umbra lui, a Soarelui.
Sfântă muncă e aceea
Ce răsplata-n ea-şi găseşte.
De-nţelegi tu asta, cheia
Fericirii tale-o ţii.
Urgisit de toţi să fii,
Tu de-a pururea iubeşte,
Iar ca să trăieşti în pace,
Nimic lumii să nu-i cei,
Binele te-nvaţ-a-l face
Ca albina mierea ei.
Cum trece roua,
sorbita-n crin,
cum sboara norii
si altii vin,
cum piere-un sunet
pe-aripi de vint,
asa trec toate
pe-acest pamint.
Cu cit in lume
aduni comori,
cu cit vrei slava
si stringi splendori,
cu cit in viata
ai tot ce-ai vrea,
cu-atit plecarea
e si mai grea.
Fiori si patimi
si trai slavit,
au toate-o cale
si un sfirsit.
Caci toti pleca-vom,
lasind ce-am strins;
dar unii-n pace
iar altii-n plins
Mos cu barba de zapada,
Fara daruri, mos sarman,
Tineretea ta gramada
N’o s’o vada
Nici ãst an.
Torc paianjenii sub grinda,
Tara-i fara de baieti,
Nu-ti mai vin cu ceata’n tinda
O colinda
Sa-i inveti.
De cu seara’naripatii
Ingeri nu mai canta prin
Singuraticele spatii
Si-asteptatii
Nu mai vin.
Plange biata gospodina,
Bratele in gol se’ntind,
Nu e ceara de-o lumina,
Nici faina
De-un colind.
Tu, cel vesel de-altadata
Strangi pustiul astui an
La colinda’ndatinata
Fara ceata,
Mos sarman.
Garbov pribegesti prin sate,
Te strecori pe la oras,
Gemi pe ziduri de cetate
Daramate
De vrajmas.
Cu tropare si podobii
Faci popas intr’un catun,
Sgribulit la gura sobii
Plangi ca robii,
Mos Craciun.
Plangi incet! Sta la uluca
Paznicul sub coif de fier
Si e’n stare, Mos-Naluca
Sa te duca
Prizonier!
Şi-ai să mă uiţi –
Că prea departe
Şi prea pentru mult timp porneşti!
Şi-am să te uit –
Că şi uitarea e scrisă-n legile-omeneşti.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Cu ochii urmări-vei ţărmul, topindu-se ca noru-n zare,
Şi ochii-ţi lăcrima-vor poate
Trei lacrimi reci de călătoare ;
Iar eu pe ţărm
Mâhnit privi-voi vaporu-n repedele-i mers,
Şi-nţelegând că mi-eşti pierdută,
Te-oi plânge-n ritmul unui vers.
Şi versul meu
L-o duce poate vreun cântăreţ până la tine,
Iar tu –
Cântându-l ca şi dânsul,
Plângându-l, poate, ca şi mine –
Te vei gândi la adorata în cinstea căreia fu scris,
Şi-uitând că m-ai uitat,
Vei smulge din cadrul palidului vis
Întunecatu-mi chip,
Ca-n ziua când te-afunda vaporu-n zare
Şi când din ochi lăsai să-ţi pice
Trei lacrimi reci de călătoare!
(1908)
« Pagina anterioară — Pagina următoare »