I
Frunză verde tulburea,
Avea Lena nici ca ea
Trei feciori frumoşi avea;
Trei feciori şi-o fată mare
Lena cea veselă are.
Trei feciori ca nişte zmei,
De-a dragul să cauţi la ei,
Iar copila râzătoare,
Subţirea şi-ncântătoare
Ruptă dintr-un raz de soare:
Mult cu mă-sa sămăna,
Deci Lenuţă-o boteza
Pe numele maică-sa.
Câţi feciori au fost prin ţară
Toţi venit-au să o ceară,
Mândri şi viteji feciori,
Venit-au ca peţitori.
Dar Lenuţa, ţi-e mirare,
Răspundea la fiecare,
Că-i prea tânără şi-aşa
Încă nu s-a mărita.
Mai la urmă s-arătară
Peţitori din altă ţară:
Doi feciori, ca două flori.
Lenuţa cât ce-i vedea
Mamei sale-aşa zicea:
Vezi, iubită maica mea!
Din voinicii aceşti doi,
Cari au venit azi la noi,
Mie-mi place unul tare
Şi la mers şi la cătare,
Că-i înalt şi subţirel
Şi m-aş duce după el!
Dar Lena pe gânduri sta;
Gândurile-o frământa
Şi cu jale cuvânta:
Draga mea, Lenuţă fată!
Fiind aşa-ndepărtată
Dor de tine-o să m-apuce,
La mine cin te-a aduce!?
Doi fii ai Lenei strigau
Şi din gură cuvântau:
Pe Lenuţa nu o da
Şi de noi n-o strămuta!
Dar feciorul cel mai mic,
Constantin, copil voinic,
Lăcrima din ochi cu jale
Şi-aşa-i zise mamei sale:
Nu eşti, mamă, cu dreptate
Nici la soră, nici la frate!
Că suntem doară trei fraţi,
Toţi crescuţi ca nişte brazi
Şi noi ţi-om pute aduce
Pe Lenuţa ta cea dulce!…
Aşcultă, mamă iubită,
Pe Lenuţa o mărită:
N-o lasă nemăritată,
Pire-ar cât de-ndepărtată:
Căci, de te-a ajunge dor
Io-ţi rămân doară fecior.
Eu la dânsa duce-m-oi,
Acasă aduce-o-voi.
Şi Lena se-ndupleca
Pe Lenuţa-o mărita.
II
Dar a fost ce-a fost să fie,
C-au fost boale şi urgie
Şi-a dat Dumnezeu cel sfânt
Vremuri grele pe pământ.
Şi de multă răutate
Mureau oamenii pe sate
Şi-au murit şi trei feciori
Ai Lenuţei frăţiori:
Constantin încă-a murit
Gândul nu şi l-a-mplinit.
Lena singură rămase,
Fără de feciori în casă:
e dor o inimă arsă.
Şi ea, biata, supărată,
De jale multă sfărmată,
Se ducea pe-al lor mormânt
Şi se văieta plângând
Şi plângea şi suspina
Şi din suflet cuvânta:
Dragii mei! D-al vostru dor
Stau pe gândul să mă-omor,
Fie-vă somnul uşor!
De-altă dată blăstăma
Şi blăstămând cuvânta:
Constantine, Constantine!
Blăstămat să fii de mine!
Blăstămat de mamă-ta
Că ai dat pe soră-ta!
Fraţii tăi mie-mi striga:
Pe Lenuţa nu o da!
Tu ai dat-o, blăstămate,
Pe hotară-ndepărtate;
Dar te blăstăm, blăstăm greu
Din tot sufleţelul meu:
Pământul nu te primească,
Ţărna nu te mai voiască,
Lutu-afară te izbească,
Căci de dorul Lenuţei
Rumpu-mi firul vieţii!
Astfel dânsa blăstăma
Şi-azi şi mâini şi-alaltă mâini
Şi zile şi săptămâni.
Şi de multul blăstămat,
Vai, blăstămul s-a legat.
III
Într-un amurgit de seară,
Constantin ieşi afară
Din groapa, galben la faţă,
Cu trup rece ca de gheaţă.
El plângea şi lăcrăma
Şi cu jale cuvânta:
Duce-m-aş, că-s blăstămat,
Dar nu pot, că-s îngropat,
Duce-m-aş, că maica cere,
Dar nu pot, că n-am putere;
Nici am cal, nici căpeneag;
N-am pe lume om cu drag,
Căci oricine m-a vede
S-a-nfrica, s-a spăria
Făcându-şi răpede cruce…
Nici la mama nu m-oi duce,
Căci m-a blăstămat măicuţa,
Că eu i-am dat pe Lenuţa!
Şi cum sta şi cugeta
Gândurile-l asudă,
El prin lacrămi se ruga:
Şălaş, mândru sălăşel,
Fă-te-un şoim de căluşel,
Şi tu, pânză din sălaş,
Fă-te un căpenegaş,
Şi tu, cruce, schimbă-te,
Spadă de fier fă-mi-te,
Iar tu, Doamne, mă învie,
Dă-mi putere astăzi mie:
La Lenuţa duce-m-oi,
Acasă-aduce-o-voi.
Dumnezeu l-a ascultat:
Putere de viu i-a dat;
Sălaşul l-a ascultat:
Şi-ntr-un cal s-a preschimbat;
Giolgiu-n căpeneag îndată,
Crucea-n spadă de fier, lată.
Constantin suie călare
Şi porneşte-n fuga mare;
Şi fugea calul ca vântul,
De-abia atingea pământul,
Şi zbura, dar nu glumea,
Căci ca dorul se ducea,
Căci stăpânul îi zicea:
Zboară, murgule, cu mine,
Căci zbor alături de tine,
Zboară, murgule, pe cale,
Căci zbor pe urmele tale!
Şi murguţul, pui păgân,
Duce-se cu-al său stăpân,
Încât n-a fost bine seară,
Când ei îşi descălecară,
La Lenuţa-n altă ţară.
IV
Lenuţa cât ce-a zărit
P-al său frăţişor iubit,
Din grai dulce i-a vorbit:
Constantine, Constantine,
Spune-mi dacă-i rău sau bine;
Nouă ani, vezi, au trecut,
Că pe voi nu v-am văzut,
Ba nici veşti nu mi-aţi trimis,
Nice carte nu mi-aţi scris!
Constantin a cuvântat:
De când tu te-ai măritat
Rău nimic nu s-a-ntâmplat.
Suntem sănătoşi acasă,
Mama înca-i sănătoasă.
Veste nouă n-am ce-ţi spune
Totuşi îţi aduc veşti bune:
Fraţii noştri se-nsurară,
Dar ei pe gând se luară,
La nuntă nu te chemară!
Eu ţi-s frate mai cu dor,
Şi fiindcă eu mă-nsor,
Am grăbit aici; de-i vre,
Vino dar la nunta mea!
Astfel zise Constantin
Cu glasul de jale plin,
Din ochi lacrimi îi cădea
Şi suspine-l năpădea;
Dar Lenuţa-l cunoştea
Şi de nou l-a întrebat:
Spune-mi, frate,-adevărat
De mă chemi la veselie,
Să mă-mbraca bucurie,
Să-mi pun struţ roşu şi dalb
Şi cai suri la hinteu alb;
Dar de mă chemi la jelane,
Eu să-mbrac de jale haine;
Să iau cai şi hinteu negru
Să pornim, frate, pe-ntregu!
Ba io-ţi spun drept, soră, ţie,
Că te chem la veselie.
Şi ea mândru s-a gătat,
Haine albe şi-a luat
Şi-apoi ambii au plecat
Pe cărarea cea mai lată
De voinici codreni călcată,
Pe cărarea cunoscută
De codreni voinici bătută.
Iar pe cale cum mergeau
Păsările-i urmăreau,
Munţii răi din grai grăiau:
De când soarele e soare
Şi pe câmpuri floarea-i floare,
Şi de când e lumea lume
N-a mai fost aşa minune:
Să meargă viul cu mortu
Tot alăturea cu codru,
Să meargă viul aproape
Cu cel mort, ieşit din groape!
Alelei! minune mare,
Viu cu mortu p-o cărare!
Constantin bine-auzea,
Lenuţa nu-nţelegea,
Dar glumind aşa zicea:
Auzi, frate Constantine,
Ce vorbesc munţii de tine?!
Constantin din greu gemând
Îi răspunde-aşa zicând:
Lasă-i, soră, să vorbească,
Minţile să-şi prăpădească;
Ei să fie cu cântatul,
Noi să fim cu ascultatul,
Ei păzească-şi cântecul
Cum păzim noi umbletul
Asta-n seamă n-o băgară,
Calea lor că şi-o urmară.
Patru zile lungi de vară
Ei au tot călătorit,
Puţintel au odihnit.
V
Când a fost a cincea zi,
Soarele când răsări,
Au zărit şi satul lor,
Plin de negură şi nor.
Când aproape-au fost de sat,
Constantin a cuvântat:
Lenuţă! Cu-al tău căruţ
Vină mai câtelenuţ,
Căci eu cu-al meu căluşor
O să merg mai tărişor,
Ca să dau mamei de ştire
Să-ţi facă bună primire,
Să-ţi deschiză porţile,
Să-ţi aştearnă mesele,
Să-ţi umple paharele!
Şi el frâu calului da,
Calul îşi împintena
Şi-ntr-o fugă alerga,
Nu la mă-sa, pe cuvânt,
Ci de-a dreptul la mormânt
Aci a descălecat
Şi din gură-a cuvântat:
Cal crescut sub glii ierboase,
Sălaş strângător de oase!
Dusu-m-ai şi m-ai adus
Şi pe cale şi pe sus
Şi-ai făcut un mare bine
Pentru mama, pentru mine,
Pentru mamă, pentru fată,
Pentru mine totodată!
Şi tu, căpeneag iubit,
Pânză albă de-nvălit,
Şi tu, spadă lucitoare,
Crucea mea de la picioare:
Ne-a sosit vremea, sosit,
Să-ntrăm de unde-am ieşit!
Tu, cal bun năzdrăvănaş,
Schimbă-ţi trupul în sălaş,
Şi tu, spadă lucitoare,
Fă-te cruce la picioare,
Şi tu, căpeneag iubit,
Fă-te pânză de-nvălit,
Iar tu, Doamne, Doamne sfânt,
Dă-mi iar locul din mormânt,
C-am scăpat de ce fu greu,
Împlinit-am gândul meu:
La Lenuţa dusu-m-am,
Acasă adus-o-am!
Dumnezeu l-a ascultat,
Pământul s-a despicat,
Lutul iar s-a ridicat:
Constantin era-ngropat
VI
Şi Lenuţa cât ce-ntra
În sat, mult se minuna,
Căci erau toate schimbate,
Toate de jale sfărmate,
Dar mai mult s-a minunat
Când acasă c-a aflat
Porţile stricate, rele,
De puteai sări prin ele,
Staulul stricat şi gol,
Iarbă mare prin ocol.
Ea sărmana aştepta,
Că fraţii vor alerga
În prag a o-ntâmpina,
Dar nimeni nu s-a ivit:
Constantin n-a fi venit.
Ea la uşă se repede,
Uşa încuiată-o vede;
Deci începe ca să bată
În cea uşă încuiată:
Lasă-mă, mămucă, lasă,
Lasă-mă să intru-n casă,
Că îţi sunt iubita fată,
Lenuţa cea-ndepărtată!
Mă-sa, din casă, plângând,
O alungă blăstămând:
Du-te-n foc şi-n câte rele,
N-amărî zilele mele,
Du-te-n foc, te du d-aci
Şi nu mă batjocori!
Trei feciori eu am avut,
Pe toţi trei i-am pus sub lut,
Pe toţi trei i-am pus sub glie,
Sfântul Dumnezeu să-i ştie!
Iar Lenuţa, scumpa-mi fată,
Măritată-i, măritată,
Într-o ţară depărtată:
N-oi vedea-o niciodată!
Însă fie blăstămat
Cine o a-ndepărtat!
Dar Lenuţa nu-nceta,
Tot bătea şi se ruga:
Lasă-mă să intru, lasă!
Şi mă-sa cu greu o lasă,
Şi pe scaun o punea
Şi la dânsa cum privea,
Pe Lenuţa-o cunoştea.
Draga mea şi-a mamei floare:
Nu mă-ncred, că tu eşti oare?
Oh, că nice n-am visat,
Că te-oi mai vede vrodat!
Şi plângând, Lena spunea
Câte-a mai suferit ea:
A dat sfântul Dumnezeu
Multe boale şi mult rău
Şi-au murit feciorii mei
Şi-am rămas fără de ei!
Măcar tu, scumpa mea fată,
De nu erai măritată
Într-o ţară-ndepărtată!…
Mi-ar fi traiul mai uşor
Şi mi-aş mai uita de dor;
Tu m-ai ajuta pe mine,
Eu m-aş bucura de tine!
Dar să fie blăstămat
Cine mi te-a-ndepărtat:
Pământul să nu-l primească,
Ţărna să nu-l mai voiască,
Lutu-afară să-l izbească!
Lenuţa se-nfiora,
Reci fiori o-mpresura
Şi cu glas rupt cuvânta:
Vezi, măicuţă,-ai blăstămat
Şi blăstămul s-a legat!
Constantine, Constantine,
Cum m-ai amăgit pe mine
Ca să plec pe drum cu tine!
Şi spunea măicuţii sale
Cum a venit ea pe cale,
Cum Constantin o aduse
Şi câte mai câte-i spuse.
Lena-atunci se-nfiora
Şi cum sta, cum asculta,
Lacrămile-o îneca,
Trupu-ntreg îi tremura,
Minţile-i se tulbura,
Fruntea i se înnora,
Pe Lenuţa săruta
Şi i-a zis cu glas înfrânt:
Haid, Lenuţă, la mormânt,
Haid, Lenuţă, să grăbim
La morminte-n cintirim!
VII
La mormânt dacă sosiră,
Jos pe el se prăvăliră
Şi-ncepură-a lăcrima
Şi din gură-a cuvânta:
Constantine, ieşi afară;
Vină, Constantine, iară;
Mai ieşi, dragă Constantine,
Că ni-e dor, ni-e dor de tine!
Pământul însă râdea,
Groapa de râs hohotea;
Constantin amar gemea.
Ieşi din groapă şi vorbeşte,
Spune şi ne povesteşte
Cum trăieşti în groapă, cum?
Vină şi ne spune-acum!
Vină să ne vezi măcar,
Vină, Constantine, iar!
Pământul nebun râdea,
Groapa de râs hohotea,
Lutul glumind răspundea:
Nu te mai ruga de mine,
Blăstemă, Lenă, mai bine,
Nu te tot ruga mereu:
Ce-i al nostru, nu-i al tău!
Pământul mereu râdea,
Groapa de râs hohotea,
Lutul nencetat glumea.
Morminte, nu fi păgân,
Slobozi-mi pe Constantin;
Oh, nu fi, morminte, rău,
Slobozi-mi copilul meu,
Ori măcar dă-i glas, morminte,
Pentru câteva cuvinte!
Pământul atunci tăcea,
Groapa nimic nu vorbea,
Constantin din greu zicea:
Oh, mamă, tu eşti de vină,
Că n-am pace şi odihnă,
Că n-am loc nici în mormânt,
Că n-am stare sub pământ
Nici sunt mort, nici cu viaţă,
Nici sunt foc şi nice gheaţă,
Nici în groapă nu pot fi,
Nici afar nu pot ieşi,
Căci m-ai blăstămat, măicuţă,
Pentru scumpa ta Lenuţă,
Pământul nu mă primească,
Ţărna să nu mă iubească,
Lutu-afar să mă izbească;
Lutu-afară m-a izbit,
Ţărna m-a batjocorit,
Pământul m-a prigonit!…
Mamă, dacă-mi vrei tu bine,
Fă-l acuma pentru mine
Şi-mi dezleagă blăstămul
Că-mi apasă sufletul!
Lena din suflet ofta,
Gânduri grele o mustra
Şi ea, biata, cuvânta:
Dragul meu! Să fii iertat
Şi de blăstăm dezlegat.
Însa… fie blăstămat
Pământul, că nu m-ascultă,
Bată-l jalea mea cea multă,
Şi nu te mai lasă-afară,
Bată-l jalea mea amară!
Ţărna-atuncea tremura,
Lutul mânios urla;
Pământul se despica:
Nu-i destul c-ai blăstămat
Pe-un copil nevinovat,
Acum mă blăstămi pe mine,
Blăstâmu-te eu pe tine!
Căci n-ai inimă de mamă,
Nu ţi-e sufletul de seamă,
Nici eşti vrednică sub soare
Să mori cum tot omul moare,
Ci pământul prin urgie,
Să te înghiţă de vie!
Ţărna-n laturi se-mprăştia
Pământul se deschidea;
Lena din mormânt zicea:
Blăstămată să fiu eu,
Vai, pentru blăstămul meu!
ca mine pe vecie
Fie blăstămată, fie
Orice mamă s-ar afla
Pe copil a-şi blăstăma!
Fie dânsa blăstămată,
N-aibă pace niciodată,
N-aibă prapori la-ngropare,
Nici popă la comandare!
Vai de-aceea mamă, care
Blăstămă fără mustrare
Pe copilul ei, căci ea
Blastămă pe fiul său,
Dar pe dânsa Dumnezeu!..