Tout d’abord tu serres tes épaules
ensuite tu t’élèves sur la pointe des pieds
tu fermes les yeux
et te bouches les oreilles.
Tu te dis à toi-même:
maintenant, je vais voler.
Après quoi, tu dis:
je vole et c’est juste cela le vol.

Tu serres les épaules
à la manière des rivières qui se rassemblent dans un seul fleuve.
Tu fermes les yeux
pareillement aux nuages qui encerclent le champ.
Tu te hausses sur la pointe des pieds
telle la pyramide qui s’élève sur le sable.
Tu renonces complètement à l’ouie
l’ouïe de tout un siècle
ensuite tu te dis à toi-même:
maintenant, je volerai
dès ma naissance jusqu’à la mort.
Après quoi tu te dis encore:
je vole –
et c’est bien cela le temps.
Tu rassembles tes rivières
pareillement à tes épaules
tu t’élèves sur le bêlement des chèvres
et dis: Nevermore
et tout de suite après: froufrou – flûte!
tu bats des ailes de quelqu’un d’autre,
et ensuite
tu deviens ce quelqu’un d’autre
et celui-là sera
à jamais ce quelqu’un d’autre.

Ea-şi urma cărarea-n codru.
Eu mă iau pe a ei urmă,
Când ajung cu ea alături
Răsuflarea-mi mi se curmă.

Mai răsuflu înc-o dată,
Zic o vorbă, ea tresare
Şi se uită-n altă parte
Şi răspuns de loc nu are.

Dar mereu de ea m-apropiu
Şi vorbesc şi îi dau sfaturi;
Ea se apără c-o mână
Şi se uită tot în laturi.

Când pe talie-i pun braţul,
Ea se frânge, va să scape,
Dar o trag mereu spre mine,
Mai aproape, mai aproape.

Mai nu vrea şi mai se lasă.
Capul ei mi-l pun pe umăr,
Pun pe ochii-nchişi, pe gură,
Sărutări fără de număr.

Şi la piept o strâng mai tare.
Răsuflarea-mi se sfărşeşte;
O întreb de ce-i mâhnită,
O întreb de mă iubeşte.

Iar ea ochii şi-i deschide
Mari, puternici, plutitori:
­ Îmi eşti drag din cale-afară,
Dar obraznic uneori.

Între nori şi între apă se ducea fără-ncetare
Rătăcit din orice cale sub trăsnitul lui catart;
Valuri-valuri dând năvală şi smucindu-l tot mai tare
Îl făceau să şovăiască peste pântecul cel spart.

Vântu-n funii şuierându-şi uriaşa simfonie
Alerga săpând prăpastii în adâncul guraliv,
Răspândind în largul mării o-ndârjită ironie
Printre urlete grozave de duşman nemilostiv.

Noaptea neagră de pe valuri îl vedea ca o nălucă
Punct mai negru pe cerneala orizontului rotund,
Fără om ca să-i dea suflet, fără minte să-l conducă
Peste unda lătrătoare de la creştet pân-la fund.

Călătorii şi matrozii putrezeau pe puntea rece,
Frunţi albastre, buze vineţi, pumni închişi şi ochi sticliţi,
Toţi muriseră de-a rândul; cinci şi şase, opt şi zece,
Şi zăceau, mormane-nalte, galben-verde muceziţi.

Repezi fulgere prin noapte albăstreau de răutate,
Spintecând în larg văzduhul sub tăiuşul lor de foc,
Şi-n zigzaguri ce iau văzul prin colori amestecate
Se stingeau şuierătoare într-al valurilor joc.

Câte-un chip ieşea deodată pentr-o clipă în lumină
Când de om trăit pe mare sub un vânt argăsitor,
Când de tânăr cu păr galben şi cu buze de vergină
Îngheţate înainte de-a-şi şopti poema lor.

Şi prin iadul de-ntuneric se ducea vaporul morţii,
Pe un pântec sau pe altul aplecând al lui schelet,
Dimineaţa-ncremenită sta în cer pe pragul porţii
Şi muia cu lacrimi negre nuanţatul ei buchet.

De la mine pân’ la tine
Numai stele şi lumine!

Dar ce sunt acele stele?
Sunt chiar lacrimile mele

Ce din ochii-mi au zburat
Şi pe cer s-au aninat

Cum se-anină despre zori
Roua limpede pe flori!…

Vărsat-am multe din ele
Pentru soarta tării mele!

Multe pentru cei ce sunt
Pribegiţi de pe pământ!

Multe lacrimi de jelire…
Iar de dulce fericire

Ah! Vărsat-am numai două,
Şi-s luceferi amândouă!

Sevilia, 1853

De ce nu se-amestecă totul?
De ce nu se-acoperă
Pielea lucioasă a pământului cu blană?
De ce nu răsare iarba verde şi fragedă
Pe spinarea fierbinte a fiarelor din păduri?
De ce nu le cresc pomilor aripi
Şi păsărilor rădăcini?
De ce nu ciripesc pietricelele fericite
De pe marginea râului?
Eu de ce nu învăţ să urăsc?
Eu de ce?
– O, Doamne, ce copil obositor,
Oftează îngerul.

Orice face cel mai mare,
Dreptate-n toate are,
Precum vom videa aice
Din o fabulă ce-oi zice.

Un miel foarte însetat
S-adăpa în râu curat,
Unde lupul, cătând pradă,
Începu cu mielul sfadă,
Zicându-i cu rost turbat:
Ori de ce mă înfruntezi
Şi să turburi cum cutezi
Limpedea mea băutură?
I-au zis mielul: Doamne, iartă,
La mânie nu te-ntartă,
Mai ales dacă ai vra
Să-nţelegi măria-ta
C-apa din sus cură-n vale
La şerbul măriei-tale;
Şi s-o turbur eu nu pot
Cu piciorul, nici cu bot!

Mi o turburi şi-acum iară,
I-au zis cruda acea fiară;
Ştiu că-n anul cel trecut
Tu de lupi ai zis bârfele!
Cum puteam să zic acele,
Când n-am fost încă născut?
Crede, doamne, că ş-acuma
Eu sug lapte de la muma.
De n-ai fost tu, apoi, zău,

Au fost un frate al tău.
Nici un frate eu nu am.
Aşadar, ţ-au fost vrun neam,
Că toţi câni, păstori şi oi
Bat din veci resbel cu noi!
Zicând ceste, îl îmbrâncă
Şi îl duce la pădure,
Unde, fără să-l înjure,
Îl despoaie şi-l mănâncă.

La vreo Dunare turceasca,
Pe ses vested, cu tutun,
La mijloc de Rău si Bun
Pân’la cer frângându-si treapta,

Trebuie să înfloreasca:
Alba,
Dreapta
Isarlîk!

Ruptă din coastă de soare!
Cu glas gales, de unsoare,
Ce te-ajunge-asa de lin
Când un sfânt de muezin
Fâlfâie, înalt, o rugă
Pe fuisor, la zâna-în fuga…

*

– Isarlîk, inima mea,
Data în alb, ca o raia
Intr-o zi cu var si ciuma,
Cuib de piatra si leguma
– Raiul meu, ramâi asa!

Fii un tîrg temut, hilar
Si balcan – peninsular…

La fundul marii de aer
Toarce gâtul, ca un caer,
In patrusprezece furci,
La raiele;

rar, la turci!
Beată, într-un singur vin:
Hazul Hogii Nastratin

*

Colo, cu doniti în spate,
Asinii de la cetate,
Gâzii, printre fete mari,
Simigii si gogosari,
Guri casca când Nastratin

La jar alb topeste în,

Vinde-în leasă de copoi
Catei iuti de usturoi,
Joaca, si-în cazane suna
Când cadâna curge-în Luna.

*

Deschideti-va, porti mari!
Marfa-aduc, pe doi magari,
Ca să vând acelor case
Pulberi, de pe luna rase,
Si-alte poleieli frumoase;
Pietre ca apa de grele,
Ce fireturi, ce inele,
Opinci pentru hagealîk

– Deschide-te, Isarlîk!

Să-ti fiu printre foi un mugur
S-aud multe, să mă bucur

La rastimpuri, când Kemal
Pe Bosfor, la celalt mal,
Din zecime, în zecime,
Taie-în Asia grecime;

Când noi, a Turchiei floare,
Intr-o slavă stătătoare

Dăm cu sâc
Din Isarlîk!

(“Pentru mai dreapta cinstire
a lumii lui Anton Pann”)

În lunga lui călătorie,
un Vis
se opreşte acolo unde porţile Imaginaţiei
s-au închis

Dar şi acolo unde,
în Împărăţia Dragostei Fără Hotar,
descoperă inimi după inimi
bătând în zadar

Un Vis adevărat
nu se arată niciodată când eşti
obosit, ori pe cale
să aţipeşti –
aceea este doar o scurtă visare,
o călătorie…înşelătoare

Tu să nu fii tristă:
sufletele de copii descoperă la timp
că un capăt al Viselor
nu există

Geniul lor de mici visători
permite chiar şi celui mai naiv gând
să se împlinească

înainte ca oamenii mari
din închipuire
să se trezească

Durere limpede, moartea m-a-ntors
În braţele tale supus, aproape copil.
Tu nu ştii dacă trebuie să mulţumeşti
Sau să plângi
Pentru fericirea aceasta,
Mamă.
Trupul meu, dezghiocat din taină,
Este numai al tău.
Dulci lacrimile tale îmi picură pe umăr
Şi mi se strâng cuminţi lângă claviculă.
Ce bine e!
Neînţelesele peregrinări şi cuvintele,
Ucenicii de care eşti mândră şi care te sperie,
Tatăl, bănuitul, nerostitul, veghind,
Toate-s în urmă.
Liniştită de suferinţă-nţeleasă
Mă ţii în braţe
Şi pe furiş :
Mă legeni uşor.
Leagănă-mă, mamă.
Trei zile numai sunt lăsat să m-odihnesc
În moarte şi în poala ta.
Va veni apoi învierea
Şi din nou nu-ţi va mai fi dat să-nţelegi.
Trei zile numai,
Dar până atunci
Mi-e atât de bine
În poala ta coborât de pe cruce,
Încât, de nu mi-ar fi teamă că te-nspăimânt,
Lin mi-aş întoarce gura
Spre sânul tău, sugând.