Cu toate ca se afla in rai,
Adam se plimba pe alei preocupat si trist
Pentru ca nu stia ce-i lipseste.
Atunci Dumnezeu a confectionat-o pe Eva
Dintr-o coasta a lui Adam.
Si primului om atat de mult i-a placut aceasta minune
Incat chiar in clipa aceea
Si-a pipait coasta imediat urmatoare,
Simtindu-si degetele frumos fulgerate
De niste sini tari si coapse dulci
Ca de contururi de note muzicale.
O noua Eva rasarise in fata lui.
Tocmai isi scosese oglinjoara
Si se ruja pe buze.
“Asta e viata!” – a oftat Adam
Si-a mai creat inca una.
Si tot asa, de cate ori Eva oficiala
Se intorcea cu spatele
Sau pleca la piata dupa aur, smirna si tamiie
Adam scotea la lumina o noua cadina
Din haremul lui intercostal.
Dumnezeu a observat
Aceasta creatie desantata a lui Adam
L-a chemat la el, l-a sictirit Dumnezeieste
Si l-a izgonit din rai
Pentru suprarealism.

Doctore, simt ceva mortal
Aici, in regiunea fiintei mele
Ma dor toate organele,
Ziua ma doare soarele
Iar noaptea luna si stelele.

Mi s-a pus un junghi in norul de pe cer
Pe care pana atunci nici nu-l observasem
Si ma trezesc in fiecare dimineata
Cu o senzatie de iarna.

Degeaba am luat tot felul de medicamente
Am urat si am iubit, am invatat sa citesc
Si chiar am citit niste carti
Am vorbit cu oamenii si m-am gandit,
Am fost bun si-am fost frumos…

Toate acestera n-au avut nici un efect, doctore
Si-am cheltuit pe ele o groaza de ani.
Cred ca m-am imbolnavit de moarte
Intr-o zi
Cand m-am nascut.

Astfel cum se-nclină crinul
Fără viaţă şi color,
Când un vierme-i roade sânul
Fraged şi desfătător;
Astfel, dulce Românie,
Tu începi a te fana,
Şi nimic n-aduce ţie
Viaţa şi mărirea ta!
Dragă, moartea locuieşte
Chiar în sânul tău frumos.
Unde mergi ea te-nsoteşte;
Orice faci e de prisos.
Când în dorul ce te-abate
Tu încaleci să combaţi,
Un fiastru urcă-n spate
Şi iţi zice să abaţi!
Când pe râul organizării
Vasul tău vrei a-l purta,
Un fiastru, al pierzării,
Pune mâna-n cârma sa.
Unde mâna ta plăcută
Scrie fericire,-amor!
Altă mână nevăzută
Scrie-ndată: ură, dor!
Când tu faci o faptă bună
Fiii tăi o veştezesc,
Rozele p-a ta cunună
Cum le pui se ofilesc!
Şi speranţa ta se curmă!
Cu nimica nu te-mpaci!
Toţi s-arată pentru cârmă;
Dar eu nu mai văz cârmaci!

Cumpara un ziar si taie-ti mâna dreapta
când vor intra cu buldozerul în cronica lui Neculce,
sau asteapta asteapta asteapta
să-ti creasca în brate o piine mai dulce.
Autobuzele parca au bube

parca au riie
ziua visez hulube
parca au jeragai
seara tamiie
dimineata malai.

In cantine lingurile imita scincetul de tramvai,
duhul bromurii sfinte pluteste peste cesi.
Sub tevile de canalizare risul fetelor
zguduie soldatii de caramida.
Onanistii lasa luna gravida
mingiind pulpa trompetelor.
Ia si tu o supa până la prima statie,
atât de limpede ca se vede prin ea starea de gratie
si bunastarea.
Vino moarte si presara pe noi sarea.

Pe vremea când eram şi eu în şcoalǎ,
Şi-am fost, nu mint, am diploma în mânǎ,
Îmi amintesc aveam aşa o boalǎ
Pe profesoara de limba românǎ ;

Fiind timid şi foarte ruşinos,
Indiferent ce ea mǎ întreba,
Pe loc îmi da un trei, strigând “stai jos !”
Uitam de tot, chiar şi cum mǎ chema….

Norocul mi-era la extemporale,
Şi ele-ntotdeauna m-au salvat,
Cǎ se mira cum dupǎ manuale
Sunt chiar atât de bun la copiat (!?)….

Da’ rea, ea nu era ca profesoarǎ,
La lecţie atent foarte eram,
Aproape c-o ştiam pe dinafarǎ
Cǎ din priviri mereu o dezbrǎcam,

Pânǎ-ntr-o zi, când nene, sictiritǎ
Pe tata l-a chemat la vorbitor :
Io neavând o bunǎ conduitǎ,
Iar la-nvǎţat eram rǎuvoitor,

Cǎ-l vǎd şi-acum pe tata, iartǎ-l Doamne
Ieşind din cancelarie la mine !
Cam asudat, însǎ în bune toane,
Ştiind ce grea-i româna foarte bine :

-Bǎi Valericǎ, ai o profesoarǎǎǎ….
Am dezbrǎcat-o din priviri, sǎ ştii !
-Pǎi mie-mi zici tǎticule, cǎ doarǎ
O studiez în fiecare zi ?!

Coboara-n lut parintii, rand pe rand,
in timp ce-n noi mai cresc gradinile.
Ei vor sa fie radacinile,
prin cari ne prelungim pe sub pamant.

Se-ntind domol parintii pe subt pietre,
in timp ce in lumini mai adastam,
in timp ce fericiri ne-mprumutam
si suferinti si apa vie pe la vetre.

• Către martirii români din 1848-1849
• Cele două căpăţâni goale
• Deşteaptă-te, române!
• Eremitul din Carpaţi
• Mintea
• O privire peste lume
• Omul frumos
• Simpatie la Viena
• Un rămas bun de la Braşov

Distance is the cog wheel
on the haunted axle of my hearing,
grinding fine the deadened mind
of that unborn god
waiting to be caught
by the earth’s blue speed,
and carrying in a handled urn
the plucked heart – ours,
it’s beating, it’s heard, it’s beating, it’s heard,
a sphere in wild growth –
the roads are wet with tears,
memory frail and elastic,
a sling for stones, a gondola
drowned in childlike Venices,
a tooth yanked from the cells with a string –
down the empty socket of Vesuvius. And you exist.

From the book „Bas-Relief with Heroes”
english translation by Thomas Carlson and Vasile Poenaru.

Când omul, prăbuşit, la început,
în iarba duşmănoasă şi-n ţărână
adulmecă-n ţârâşul greu, pe-o rană,
miresmele ce se-nălţau din lut
şi, nemaivrând ostatic să rămână
sub zarea strivitoare ca un scut,
se răsucea s-o urce, renăscut
şi se-agaţă de fulgere c-o mână,
acea cumplita smulgere din smoală
cu palma-ntoarsă ca o cupă goală
fu primul dans în care se zbătu,
elan de floare palidă, involtă,
vibrat pe scări de sunete spre bolta
pe care-n mers îl aminteşti doar tu.