În dulcea lună Mai când iarba-n câmp răsare
Şi vesel de plăcere tot sufletul tresare,
Eu singur în mâhnire, în suferinţi şi chin
Vărs lacrimi de durere şi mult amar suspin.

În dulcea lună Mai când tainic luna plină
Şi mii de mii de stele pământul însenină
Pe cerul vieţii mele s-adună negri nori
Ce-ntunec-al meu suflet şi-l umplu de fiori.

În dulcea lună Mai când păsările cântă
Şi armonii divine natura toat-încântă
În mine-un glas de jale se plânge disperat
Ca viscolul de iarnă ce urlă-nfricoşat.

În dulcea lună Mai când dulci şi calde raze
Din soare se coboară şi totul înviază
Eu palid, in tăcere, plec fruntea la pământ
Şi-ndrept a mele gânduri spre recele morment.

Eu nu cred nici în Iehova,
Nici în Buddha­Sakya-Muni,
Nici în viaţă, nici în moarte,
Nici în stingere ca unii.

Visuri sunt şi unul ş-altul,
Şi tot una mi-este mie
De-oi trăi în veci pe lume,
De-oi muri în vecinicie.

Toate-aceste taine sfinte
­ Pentru om frânturi de limbă ­
În zădar gândeşti, căci gândul,
Zău, nimic în lume schimbă.

Şi fiindcă în nimica
Eu nu cred ­ o, daţi-mi pace!
Fac astfel cum mie-mi pare
Şi faceţi precum vă place.

Nu mă-ncântaţi nici cu clasici,
Nici cu stil curat şi antic ­
Toate-mi sunt de o potrivă,
Eu rămân ce-am fost: romantic.

primăvara se cocoaţă
în copaci,
vrând să-i dezmierde,
cu fir subţirel de aţă,
de crenguţe le agaţă
mugurei
brodaţi cu verde

din hârtie creponată,
şi-a croit
prima rochiţă,
să îi vină ca turnată,
pe deasupra şi-asortată
cu-nflorata
coroniţă

primăvara intră-n casă,
unde razele
de soare
stau de vorbă la o masă
cu-o fetiţă caraghioasă,
care vrea
să crească mare

Pogorât-a, pogorât

La mulţi ani cu bine

Dumnezeu pe-acest pământ,
În mijlocul satului
La casa bogatului

“Bună sara, om bogat.
Gata-i cina de cinat?”
“Gata-i, gata, nu-i de voi,
Că-i de oameni mai ca noi” (/ Că îi de boieri ca noi)

Dumnezeu s-o mâniat
Şi de-acolo o plecat
La marginea satului
La casa săracului.

“Bună sara, om sărac,
Gata-i cina de cinat?”
“Gata-i, gata, -i puţinea
Pofteşte şi dumneata la ea”

Dumnezeu s-o bucurat
La masă s-o aşezat

Din care pâine tăia
Domnul la loc o creştea,
Din care pahar bea,
Domnul la loc îl umplea

Şi-aşa o lăsat Dumnezeu
Să colind tot neamul meu,
Şi-aşa o lăsat Precesta
Să colind toată lumea.

Se scaldă soarele în iaz…
Un măr sucit de bătrâneţe
Aruncă-n tren cu mere pădureţe,
Şi-un cârd de gâşte albe face haz.

S-abat la geam privelişti iuţi
De cărţi poştale colorate,
Şi-un deal vărgat se scarpină pe spate
Cu plugul tras de doi căluţi…

Cunigunda e geloasă:
Eginhardt întârziază –
Iată-a dimineţei rază…
Ce senină şi frumoasă!

Un cal roib în vale paşte,
Este calul favorit,
Deşelat şi obosit –
Ce idee neagră naşte!?

Cunigunda e femeie –
Ah! ce gând îngrozitor!…
Vrun catolic?… Un omor?…
Un duel?… A! ce idee!

Ea scoboară trepte-trepte,
Dusă de-un funebru gând
Şi pe Dumnezeu rugând:
„Doamne sfinte! Doamne drepte!”

Din donjon până-n devale
E o cale-atât de lungă!…
Când, sărmana! O s-ajungă
Ţinta pasurilor sale?

A sosit acum la poartă:
„Hai! deschide! nu mă ţine!”
Poarta scârţâie-n ţâţâne –
A ieşit… A! crudă soartă!

Iată calul…Unde-i dânsul? …
E lungit mai la o parte:
Moartea! moartea îi desparte…
Şi, gândind, o umflă plânsul.

„Eginhardt al meu! viteze!
Dacă tu eşti mort – vorbeşte!
Inima mi se topeşte…
Poate-a ta să mă trădeze?”

Plânge Cunigunda vaşnic
Şi-l mângâie pe viteaz
Şi-l sărută pe obraz,
Când, deodată, strigă straşnic

Eginhardt cel elegant:
„Noch a’ Krieg’l, repetir:
Aber nicht vo Bragadir!
…Luther!!… Ich bin protestant!”

De-aş fi-n a tinereţii floare,
Când toate zilele sunt bune,
Pe când din inima cu soare
În veci lumina nu apune,
Multe-aş avea în taină-a-ţi spune
Ca să devii tu gânditoare.

De-aş fi ce-am fost pe lume-odată,
Privind în faţă viitorul,
Când mă-ndrăgeam de orice fată
Ce-mi părea soră cu amorul,
Aş deştepta în tine dorul
Cu-a mea cântare înfocată.

Dar nu-s în floarea tinereţii,
Şi nu-ndrăznesc nimic a-ţi zice!
Mergi dar, copilă,-n calea vieţii
Întâmpinând zâmbiri amice.
Eu te-oi privi oftând, ferice,
Răpit de farmecul frumuseţii.

Şi însă de-ai vrea să ai parte…
Dar ce zic? Timpul ne disparte.
Tu eşti sosind, eu în plecare,
A ziorilor vie lucire
Nu poate, ah! avea-ntâlnire
Cu-apusul palid ce dispare!

Cu Treptele supui văditei gale
Sfânt jocul în speranţă, de pe sund,
Treci pietrele apunerii egale
Supt văile respinse, ce nu sunt.

Ţi-e inima la vârste viitoare
Ca şarpele pe muzici înnodat,
Rotit de două ori la mărul-soare,
În minutare-aprins – şi încrestat.

Când noaptea vine placidă, lină,
Când alba lună suie pe cer,
Când vântu-n frunze duios suspină,
Când dulci arome plană-n eter,
Ades mi-apare faţa-i blondină,
Plină de farmec şi de mister.

Să fie feea rimelor grele?
Sau e-al meu angel privighetor?
Sau este roua zilelor mele,
Chipul Speranţei consolator?…
Când mi s-arată, uit orice rele,
Uit orice rele şi orice dor!

Faţa-mi pălită o reanimă,
Fără de voie-mi încep să cânt,
Şi poezia vine, sublimă,
Să mă-nvelească cu-al său vesmânt!…
Să mă oprească nu este rima
Dintr-acest sacru, tainic avânt.

Viaţa ce este grea pentru mine
Mi se-nveseleşte cum mi-a zâmbit,
Şi împletindu-mi ore senine,
Piere spre ziuă chipu-i dorit!
Piere… cu noaptea, însă revine,
Ca să mă facă iar fericit!

Ea este feea rimelor grele,
E ş-al meu angel privighetor,
Este şi roua zilelor mele;
E-o nălucire dulce d-amor!
Cum mi s-arată, uit orice rele,
Uit orice rele ş-orice dor!

Fecioare albe şi virginale,
Ochii sunt două raze d-azur,
Şi tot de roză buzele sale,
Cu zâmbet tânăr şi pur!
Formele-i nu pot s-aibă rivale
Într-al lor palid şi vag contur!

Talia-i este atât de subţire,
Sânul îi este-atât de plăpând,
Încât te-aruncă în rătăcire,
Ai vrea în braţe s-o strângi palpitând!
Vană dorinţă!… E-o nălucire
Ce într-o clipă vezi dispărând!

Când noaptea vine placidă, lină,
Când alba lună suie pe cer,
Când vântu-n frunze duios suspină,
Când dulci arome plană-n eter,
Mi se arată faţa-i blondină
Plină de farmec şi de mister!

Ore sublime de reverie,
De inspirare trec atunci eu,
Şi-n valuri dive de poezie
Exal cu-ncetul sufletul meu!
Ea, înclinată pe-a mea hârtie,
Zâmbind, conduce pana-mi mereu!

Când se întâmplă să nu-mi apară,
De întristare sunt înnegrit!
Chiar Poezia repede zboară
Când nu mai vede chipu-i iubit;
Dar la vedere-i se-ntoarce iară
Şi mă inspiră necontenit!

Ea este feea rimelor grele,
E ş-al meu angel consolator,
Este şi roua zilelor mele;
E-o nălucire dulce d-amor,
Cum mi s-arată în cântecele,
Uit orice chinuri, uit orice dor!