Pe cararile razlete
dintre zimbet si suspine,
ti se pune o-ntrebare:
Pentru cine,
spune,
pentru cine oare
e atita frumusete,
e atita gingasie
intr-o floare ?
Pentru cine s-ar desprinde
din broaboada
de zapada
ghiocelul in april,
daca n-ar fi ochi sa-l vada ?
daca totu-i inutil ?
Pentru cine-n miez de roada,
sorb si string in ei culoare
pentru vara urmatoare
embrionii
din begonii,
daca totul e-o-ntimplare ?
Pentru cine-si tese-n casa
haina pala
de vestala
cu luminie de diamant
floarea alba de mireasa,
daca totul e neant ?
Pentru mintile obtuze
de bondari si buburuze ?
Pentru fluturii ce sboara
in zig-zaguri pe afara ?
Oare viespile ursuze
sunt initiate-n arta ?
oare barzaunii trupesti,
plini de miere pe musteti,
sunt sensibili,
sunt estei ?
Oare-ar sta flamind bondarul
de n-ar fi subtil decorul
si nu si-ar abate sborul
in gradinile bogate,
daca florile de crin
n-ar fi … proportionate ? …
n-ar avea acea prestanta
ca de clopot florentin ?
n-ar avea varietate
de culoare si nuanta
de la alb pin’ la carmin ?
Nu cumva pretind … culbecii
sa dezvolte-atitea specii
rozele is liliecii ?
Nu.
In floare e-un mister !
Floarea e un mesager,
e un martor,
o solie,
e un inger din Eden,
care-aduce-n valea mortii
o inalta marturire
in culoare,
in proportii,
in mireasma
si-n desen.
Omule cu mintea plina,
du-te-o clipa in gradina,
treci prin vaile-inflorite
si te uita la sulfina,
la bujori, la margarite,
la conduri, la inimioare,
la gherghina din carare,
la naframa de matase
ce ne-o darue ciclama !
Lasa-te sa te desfete
ochii-adinci de violete,
clopoteii cu trei cupe
si narcisele trompete !
Si ia seama !
Daca inima-ti ramine
ca un bulgar, ca o piatra,
ca un bolovan in vatra …
leapad-o !
zdrobeste-o-n coiburi !
Sparge-o pe ilau cu dalta !…
Si apleaca-te in ruga
sa ceri alta !

Dar de simti o-nseninare,
un suris si o blindete,
care vine
sa te-aline
de povara,
de tristete,
tu apleaca-te si spune:
„Surioara,
pentru cine,
spune, pentru cine oare
e atita frumusete,
e atita gingasie
intr-o floare ?”
„Pentru cine ?…
Pentru om !
Pentru voi Fauritorul
si-a ascuns in floare dorul,
in petalele de aur
de fior si de lumina,
ca in opera divina
sa cunoasteti
AUTORUL … „

Nastratin era un hogea (dascăl sau învăţător)
Care a rămas de basmu până astăzi tutulor,
Pentru că era din fire cam p-o ureche, năzdrăvan,
Nu-l găseşti însă în faptă să fi fost vreun viclean;
El şezând odată-n şcoală, ce îi dete-n simplul gând:
– Ascultaţi, copii – le zise (cu-ntâmplare strănutând) –
Să ştiţi d-astăzi înainte că eu când voi strănuta,
Toţi bătând îndată-n palme să-mi ziceţi hair-ola ^!

Cu-ntâmplare dar odată găleata în puţ căzând

Şi cu ce să scoată apă pentru şcoală neavând,

Hogea porunci îndată ca din toţi ai săi şcolari

Să se lase-n puţ s-o scoată vreunul din cei mai mari;

Hotărî-n cele din urmă el într-însul a intra;

Ş-aşa dezbrăcat de toate, cu capul gol şi desculţ,

Legat cu un ştreang de mijloc, şco

Merg şcolarii toţi în grabă, pe lângă puţ se adun,

Dar privind ş-adânc văzându-l, n-a vrut să intre nici un.

Deci văzând că coraj n-are nici unul din câţi era,larii-l lăsară-n puţ;

După ce găsi găleata şi după ce o legă,

Către şcolari dete gură şi să-l tragă le strigă;

Ei pornind cu toţi dodată să-l tragă în sus de jos

Şi tocma cam pe la gura puţului când fu el scos,

Razele luminii-ndată îl gâdilară în nas

Şi începu să strănute una-ntr-altă-n acel ceas;

Ei cum aud că strănută aminte-n grab ş-au adus

De porunca lui cea dată (după cum am spus mai sus)

Şi cu toţii deodată funia din mâini lăsând,

Începur-a bate-n palme şi “hair-ola !” strigând.

Bietul Hogea cade-n dată ca un dovleac jos trântit

Până-n fund îşi sparse capul, de pereţi fiind lovit.

După ce ieşi în urmă d-acei nerozi copii tras,

Jupuit ca vai de dânsul, la picioare, mâini şi nas,

Zise: – Nu e vina voastră, ci a mea, că n-am judecat,

Ş-astfel de cinste neroadă ca să-mi daţi v-am învăţat,

Care-n cele după urmă din pricina-i ajunsei

Cu picioare, mâini belite şi cu cap spart m-alesei.

Nastratin era un hogea (dascăl sau învăţător)

Care a rămas de basmu până astăzi tutulor,

Pentru că era din fire cam p-o ureche, năzdrăvan,

Nu-l găseşti însă în faptă să fi fost vreun viclean;

El şezând odată-n şcoală, ce îi dete-n simplul gând:

– Ascultaţi, copii – le zise (cu-ntâmplare strănutând) –

Să ştiţi d-astăzi înainte că eu când voi strănuta,

Toţi bătând îndată-n palme să-mi ziceţi hair-ola !

Cu-ntâmplare dar odată găleata în puţ căzând

Şi cu ce să scoată apă pentru şcoală neavând,

Hogea porunci îndată ca din toţi ai săi şcolari

Să se lase-n puţ s-o scoată vreunul din cei mai mari;

Merg şcolarii toţi în grabă, pe lângă puţ se adun,

Dar privind ş-adânc văzându-l, n-a vrut să intre nici un.

Deci văzând că coraj n-are nici unul din câţi era,

Hotărî-n cele din urmă el într-însul a intra;

Ş-aşa dezbrăcat de toate, cu capul gol şi desculţ,

Legat cu un ştreang de mijloc, şcolarii-l lăsară-n puţ;

După ce găsi găleata şi după ce o legă,

Către şcolari dete gură şi să-l tragă le strigă;

Ei pornind cu toţi dodată să-l tragă în sus de jos

Şi tocma cam pe la gura puţului când fu el scos,

Razele luminii-ndată îl gâdilară în nas

Şi începu să strănute una-ntr-altă-n acel ceas;

Ei cum aud că strănută aminte-n grab ş-au adus

De porunca lui cea dată (după cum am spus mai sus)

Şi cu toţii deodată funia din mâini lăsând,

Începur-a bate-n palme şi “hair-ola !” strigând.

Bietul Hogea cade-n dată ca un dovleac jos trântit

Până-n fund îşi sparse capul, de pereţi fiind lovit.

După ce ieşi în urmă d-acei nerozi copii tras,

Jupuit ca vai de dânsul, la picioare, mâini şi nas,

Nastratin era un hogea (dascăl sau învăţător)

Care a rămas de basmu până astăzi tutulor,

Pentru că era din fire cam p-o ureche, năzdrăvan,

Nu-l găseşti însă în faptă să fi fost vreun viclean;

El şezând odată-n şcoală, ce îi dete-n simplul gând:

– Ascultaţi, copii – le zise (cu-ntâmplare strănutând) –

Să ştiţi d-astăzi înainte că eu când voi strănuta,

Toţi bătând îndată-n palme să-mi ziceţi hair-ola!

Cu-ntâmplare dar odată găleata în puţ căzând

Şi cu ce să scoată apă pentru şcoală neavând,

Hogea porunci îndată ca din toţi ai săi şcolari

Să se lase-n puţ s-o scoată vreunul din cei mai mari;

Merg şcolarii toţi în grabă, pe lângă puţ se adun,

Dar privind ş-adânc văzându-l, n-a vrut să intre nici un.

Deci văzând că coraj n-are nici unul din câţi era,

Hotărî-n cele din urmă el într-însul a intra;

Ş-aşa dezbrăcat de toate, cu capul gol şi desculţ,

Legat cu un ştreang de mijloc, şcolarii-l lăsară-n puţ;

După ce găsi găleata şi după ce o legă,

Către şcolari dete gură şi să-l tragă le strigă;

Ei pornind cu toţi dodată să-l tragă în sus de jos

Şi tocma cam pe la gura puţului când fu el scos,

Razele luminii-ndată îl gâdilară în nas

Şi începu să strănute una-ntr-altă-n acel ceas;

Ei cum aud că strănută aminte-n grab ş-au adus

De porunca lui cea dată (după cum am spus mai sus)

Şi cu toţii deodată funia din mâini lăsând,

Începur-a bate-n palme şi “hair-ola !” strigând.

Bietul Hogea cade-n dată ca un dovleac jos trântit

Până-n fund îşi sparse capul, de pereţi fiind lovit.

După ce ieşi în urmă d-acei nerozi copii tras,

Jupuit ca vai de dânsul, la picioare, mâini şi nas,

Zise: – Nu e vina voastră, ci a mea, că n-am judecat,

Ş-astfel de cinste neroadă ca să-mi daţi v-am învăţat,

Care-n cele după urmă din pricina-i ajunsei

Cu picioare, mâini belite şi cu cap spart m-alesei.

Zise: – Nu e vina voastră, ci a mea, că n-am judecat,

Ş-astfel de cinste neroadă ca să-mi daţi v-am învăţat,

Care-n cele după urmă din pricina-i ajunsei

Cu picioare, mâini belite şi cu cap spart m-alesei.

Nastratin era un hogea (dascăl sau învăţător)

Care a rămas de basmu până astăzi tutulor,

Pentru că era din fire cam p-o ureche, năzdrăvan,

Nu-l găseşti însă în faptă să fi fost vreun viclean;

El şezând odată-n şcoală, ce îi dete-n simplul gând:

– Ascultaţi, copii – le zise (cu-ntâmplare strănutând) –

Să ştiţi d-astăzi înainte că eu când voi strănuta,

Toţi bătând îndată-n palme să-mi ziceţi hair-ola !

Cu-ntâmplare dar odată găleata în puţ căzând

Şi cu ce să scoată apă pentru şcoală neavând,

Hogea porunci îndată ca din toţi ai săi şcolari

Să se lase-n puţ s-o scoată vreunul din cei mai mari;

Merg şcolarii toţi în grabă, pe lângă puţ se adun,

Dar privind ş-adânc văzându-l, n-a vrut să intre nici un.

Deci văzând că coraj n-are nici unul din câţi era,

Hotărî-n cele din urmă el într-însul a intra;

Ş-aşa dezbrăcat de toate, cu capul gol şi desculţ,

Legat cu un ştreang de mijloc, şcolarii-l lăsară-n puţ;

După ce găsi găleata şi după ce o legă,

Către şcolari dete gură şi să-l tragă le strigă;

Ei pornind cu toţi dodată să-l tragă în sus de jos

Şi tocma cam pe la gura puţului când fu el scos,

Razele luminii-ndată îl gâdilară în nas

Şi începu să strănute una-ntr-altă-n acel ceas;

Ei cum aud că strănută aminte-n grab ş-au adus

De porunca lui cea dată (după cum am spus mai sus)

Şi cu toţii deodată funia din mâini lăsând,

Începur-a bate-n palme şi “hair-ola !” strigând.

Bietul Hogea cade-n dată ca un dovleac jos trântit

Până-n fund îşi sparse capul, de pereţi fiind lovit.

După ce ieşi în urmă d-acei nerozi copii tras,

Jupuit ca vai de dânsul, la picioare, mâini şi nas,

Zise: – Nu e vina voastră, ci a mea, că n-am judecat,

Ş-astfel de cinste neroadă ca să-mi daţi v-am învăţat,

Care-n cele după urmă din pricina-i ajunsei

Cu picioare, mâini belite şi cu cap spart m-alesei.

Nastratin Hogea-ntr-o vreme nouă măgari dobândind

Şi într-o zi toţi aceştia la păşune scoşi fiind

S-a dus seara ca să-i strângă de pe câmp unde era

Şi de sunt toţi ca să vază, începu a-i număra.

Ieşind dar la număr tocma, pe unul încălecă,

Luă pe toţi după urmă şi la casa lui plecă.

Când mergea pe cale însă stătu iar a-i număra,

Şi văzu că înaintea-i numai opt măgari era;

Se uită, se miră singur cu unul ce s-a făcut,

Şi văzând o groap-adâncă pe unde a fost trecut,

Gândi că poate într-însa unul din ei a căzut,

Când a privit el cu ochii aiurea şi n-a văzut;

Descălecă şi se duse în groapă a se uita,

Dar ce să vadă într-însa, când degeaba căuta ?

Se-ntoarse ş-începe iarăşi măgarii a-şi număra,

Şi văzându-i că sunt nouă, începu a fluiera;

Iar încălecă pe unul, şi până-ntr-un loc mergând,

Să-i mai numere o dată iarăşi îi veni în gând.

Şi văzând că şi acuma iar la număr opt era

(Că pe cel de supt dânsul nicidecum nu-l număra)

Stând: – Ciudat lucru ! el zise – or ochii mei sunt stricaţi,

Or că eu nu poci să-i număr, cum merg ei amestecaţi !

Şi descălecând îi puse câte unu-unu-n rând

Şi pe fiecare mâna puind el şi numărând,

Ieşiră măgarii tocma noauă, după cum au fost,

Ş-încălecă iar pe unul, făcându-se singur prost.

Plecând însă cu-ndoială, nu se putu stâmpăra

După ce puţin mai merse, stătu iar a-i număra,

Şi măgarul de supt dânsul nenumărând iar aşa,

Tot opt ca şi pân-acuma, ceilalţi la număr ieşea.

Într-acest timp, trecând unul, i-a zis: – Nu te supăra,

Fă bine şi te opreşte măgarii a-mi număra !

Ca să văz şi tu ca mine tot aşa lipsă îi scoţi,

Or că mie mi se pare că nu sunt la număr toţi.

Începu omul acela măgarii a-i număra,

Arătând întâi cu mâna de supt el care era.

Hogea îi zise (văzându-l că începe de la el):

– Dar ce ! mă pui şi pe mine în rând, omule mişel ?

Şi necăjit de aceasta, acasă cu ei s-a dus

Şi aci iar cu nevasta ca să-i numere s-a pus

La amiază, pe căldură,
Se urcau pe drum la munte
Şase harnici cai de frunte
Înhămaţi la o trăsură.
Spre-a o face mai uşoară,
Toţi drumeţii se coboară;
Caii însă asudau,
Opinteau şi iar mai stau,
Când o muscă foarte iute
Au venit să le agiute.
Bâzâind pe ii îndeamnă
Şi prin aer drum l însamnă;
Unde coama nu agiunge
Pe rând caii tot împunge.
Carul dacă naintează,
Crede că-nsaşi ea l-au tras,
Şi-nmândrită-apoi s-aşază
Cărăuşului pe nas.
Iar de stă la vre o râpă,
Musca-atunci se face foc:
Zboară,-mpunge,-njură, ţipă
Că stau roatele pe loc,
Ca bătrânul capitan,
Ce în cruntă bătălie
Cătră un asalt îmbie
Pe aprodu al său oştean.
Mai oftează musca mică
Că povara nu-i rădică
Şi că dintre călători
Nu-i dă nime agiutori,
Dar l-a sa bâzâitură
Nici pic caii iau aminte,
Ci păşind tot înainte
Suie-n deal cea grea trăsură.
Atunci musca, stând, li zice:
Să ne răsuflăm aice
Dup-atâta osteneală!
Ş-apoi fără de sfială
Li mai cere legiuită
Pentru lucru mulţămită.

Aşa unii multe ori
Se îndeasă la o treabă,
Unde-s pre sârguitori
Şi la vorbă şi la grabă,
Dar în faptă-s chiar bufoni,
Minciunoşi şi fanfaroni.

La ocazia compunerei Regulamentului organic
Bucureşti, 1830

Poporul meu contemplativ
A fost belit în mod festiv.
Să ştie chiar de la-nceput
Pe mâna cui a încăput
Şi să n-aştepte ani mai buni
De la marmita cu minuni.
Că el, oricum, din post în post,
E învăţat s-o ducă prost
Şi hărăzit sa fie trist…
M-apucă plânsul, deci exist!

(“Poeme supărate rău” Editura Helicon, 1996)

Cu roşii fanare, galbene, verzi
Trec noaptea strigoii prin lanuri de grâu
Şi câinii în lanuri în noapte tot bat
Strigoii la crâşmă în pod au intrat,
Şi podul se vede bizar luminat
De roşii fanare, galbene, verzi.
Strigoii, din pod, îşi iau înapoi,
Lăsate din viaţă, demult, amanete…
Aşa spune basmul ce azi l-am uitat
Că noaptea, la crâşmă, apar siluete
Cu roşii fanare, galbene, verzi.
Dar când despre ziuă cocoşu-a cântat,
Cad buzna, din pod, grămezi de strigoi,
Şi-n hău, peste lanuri, strigoii se pierd
Roşii, galbeni şi verzi.

tânărul zeu calcă în picioare roua fragedă a ierbii
mirarea de pe faţa lui eternă ca o rază a unui soare viitor
umbletul lui mlădios ce se rostogoleşte alene în undele timpului
şi vocea lui care pipăie depărtările lumii iluminând visele poeţilor.
zâmbetul lui leneş se răsfrânge
în firul de iarbă în grăuntele de nisip în valul seducător şi domol
îmblânzind puterile firii.
nemurirea lui adastă acolo
în friza neterminată
în capitelul cu curbe de marmoră graţios încolăcite
ca o rană vie ca un drum neumblat
ca o veşnicie
netrăită.

Îmbătrâniţi sihaştrii în păduri,
Blana de lup li s-a lipit de trup,
Părul le ţese ochii,
Le astupă urechile
Şi-n bărbile-ncâlcite albinele-şi fac stup.
Ei nu-şi aduc aminte de ce-au venit aici
Şi nu mai ştiu de mult cuvântul
Pe care trebuiau să-l strige lumii.
Din când în când, în chip de vultur,
Li se trimite semn de voia cerească,
Dar bătrânii se joacă împletind în penele păsării flori
Şi Dumnezeu mâniat nu înţelege
Că ei au uitat să urască.

Bătrâni şi tineri,
Toţi stângaci,
Nu încă unii
Iar ceilalţi nu mai,
Şi-n sâmburul din care mă desfaci,
Un biet adult se înmulţeşte. Vai,

Ce jalnic fragmentaţi
Şi fără miez,
Timpi depărtaţi egal de mine!
O, Doamne spune-mi unde să m-aşez
Când toate vârstele îmi sunt străine
Şi în zadar
Copilul care sunt
Caută speriat un timp cărunt
Sau chiar,
Mergând cu visul mai departe,
O cât mai luminoasă moarte…

Dar nu găseşte disperat decât
O nemurire-n care i-e urât.