Roata morii

Autor : George Coşbuc

Stăteam pe gânduri, eu şi gloata.
La roata morii ne uitam
Şi de-n zadar ne frământam,
Că de-adevăr noi tot nu dam:
De ce să-nvârte roata?

—”Păi, nu-nţelegi tu româneşte?
—Vezi scocul?”—”Văd.”—”Şi ce-i pe scoc?”
—”E apă.” —”Bun! Stă apa-n loc?”
—”Ba vine.” —”Ei, acum cioc-poc
Şi roata să-nvârteşte!”

Moraru-şi scutură luleaua
Râzând. Avea el azi ce-avea
Căci alte-dăţi când ne vedea
În jurul morii ne făcea
Primire cu nuiaua.

Eram voioşi că sta s-asculte
Şi ne spunea ce e, ce nu-i.
Dar cum era puţin năprui
Făcea ca din cioc-pocul lui
Să nu-nţelegem multe.

—”Da’ roata carului ce face?
Se-nvârte?” —”Da.” —”Ba cum, ehei!
Se-nvîrte ea de capul ei?”
—”Ba, când o-mpingi.”—”Eu ce spusei?
Se-nvârte-aşa, şi pace.

Iar-roata ici… o-mpinge apa.”
Acum noi toţi am hohotit.
Morarul ăsta e smintit:
Când vrea să doarmă pe-odihnit,
El pat îşi face grapa!

Că de-ar împinge-o, ea nebuna
S-ar năpusti, ieşind din scoc,
S-ar duce pe pârău cioc-poc—
Dar uite, roata stă pe loc
Şi totuşi umblă-ntruna.

—”Ei, bat-o Dumnezeu s-o bată!
Dar cum să plece dac-o legi
De moară, mă! Nu mă-nţelegi?
Cu voi nu mântui zile-ntregi:
Ea stă, că e legată!”

Să-ţi faci acum, creştine, cruce!
Priveam cu spaimă la morar.
O legi? şi stă! Dar e-n zadar!
Şi roata doar o legi la car,
Şi ea se duce, duce!

—”Se duce roata? Bun, dar carul?
El stă pe loc ca mine-acum.
El fuge crezi? Ba nicidecum,
Fug numai roţile pe drum”—
Ei, zi: nu-i prost morarul?

Şi ne temeam să nu se bată,
Că prea l-am zăpăcit de tot.
Păi carul stă? Minciuni de-un cot!
Ba carul fuge ca netot
Cu roatele deodată!

—”Am zis că nu? Ba, fuge doară
Ei, fuge, vezi! ştiam şi noi.
De ce n-o ia la fug-apoi
Şi moara ta cătră zăvoi
Cu tot ce e prin moară?

Moraru-şi puse-n sân luleaua,
Tăcut şi grav: se pregătea
La sfat cu noi altfel să stea;
Şi ce dovadă-i trebuia
Mai bună ca nuiaua?

Iar ce-a urmat la ce-aş mai spune?
Noi n-am ajuns la nici un rost.
Tu zici: —„Erai, băiete, prost,
Şi roata pentru tine-a fost
A patra dimensiune!”

Şi-apoi? Eu văd şi astăzi gloata
Făcând aşa! Tu nu-ntâlneşti
Atâtea fapte omeneşti,
Le vezi, le-auzi, şi te cruceşti
De ce se-nvârte roata?

Opera Apartinand George Coşbuc | | Nici un Comentariu »

Între nouri şi-ntre mare

Autor : Mihai Eminescu

Între nouri şi-ntre mare
Zboară paseri călătoare ­
Cum nu pot şi eu să zbor
Să mă iau pe urma lor!
Şi departe de la maluri
Trec corăbii peste valuri,
Trec cu pânze lucitoare
Şi se pierd în depărtare.
Cum nu am aripi să zbor,
Să mă iau pe urma lor!
Că m-aş duce, tot m-aş duce,
Dor să nu mă mai apuce,
Peste undele cu spume,
Peste mare, peste lume;
Ş-aş vedea cum trec cu toate,
Rânduri-rânduri arătate,
Înnegrirea malurilor,
Strălucirea valurilor,
Stolul rândurelelor,
Tremurarea stelelor ­
Poate că mi-ar fi mai bine,
Poate te-aş uita pe tine.
Alei puică, alei dragă,
Cumu-i frunza cea pribeagă
E viaţa mea întreagă,
Căci dragostea ta mă strică
De nu m-aleg cu nimică;
Viaţa trece, frunza pică,
Trece fără mângâiere,
Ca izvorul de durere,
Trece şi se prăpădeşte,
Arde şi se mistuieşte,
Fără noimă, fără rost,
Bine-ar fi, să nu fi fost.
Vai de-acela ce iubeşte
Şi nu se învredniceşte
Să câştige ce-a dorit,
Să fie-a lui ce-a iubit.
Puica cea dezmierdăcioasă,
Din ochi negri mângâioasă,
Puica ademenitoare,
Din ochi negri visătoare,
Dragostea de puiculiţă
Cu guşa de porumbiţă,
Cu guriţa mitutea,
Cu gropiţe lângă ea,
Cu zâmbirea ei cu haz,
Cu gropiţe în obraz,
Şi cu dragostea în ochi
De mă tem să n-o deochi.
Noaptea când te-nchipuiesc
Îmi vine să-nnebunesc,
Iară ziua aş lua
Lumea-n cap de jelea ta.
Norilor, o, norilor,
Unde-i ţara florilor?
Unde ea acum trăieşte,
Iară câmpul înverzeşte
Şi codrul văzând-o creşte;
Şi când trece prin grădină
Toţi copacii i se-nchină
Şi încep să înflorească,
Pe ea s-o împodobească ­
Căci văzând-o, toată ţara
Crede că e primăvara.

Opera Apartinand Mihai Eminescu | | Nici un Comentariu »

Fetiţa mea

Autor : Poezii pentru Copii

Fetiţa mea

Eu cred în Dumnezeu când mă strigi: “tata!”
Şi tata, obosit, bolnav, se scoală,
Ca o relicvă vie dintr-o şcoală,
Să-şi mai ajute, încă-odată, fata –

Şi nici nu vede bine, nici nu ştie
La noua întrebare să răspundă –
Şi-ar vrea şi în grădină să se-ascundă,
Şi călăuză-n lume, să îi fie –

Aşa se luptă nervii goi, în mine –
Copilului să-i dea o mângâiere –
Dar nu mai am răbdare şi putere,
Fetiţo, să-ţi răspund, cum se cuvine–

Şi vine clipa-n care “tata!” vei striga –
Demult îţi voi fi dat ce nu mai sunt –
Dar chiar şi prelungire de pământ,
Tot te voi sprijini, fetiţa mea…

One Wish Alone Have I

Autor : Mihai Eminescu - Eng

One wish alone have I:
In some calm land
Beside the sea to die;
Upon its strand
That I forever sleep,
The forest near,
A heaven near,
Stretched over the peaceful deep.
No candles shine,
Nor tomb I need, instead
Let them for me a bed
Of twigs entwine. That no one weeps my end,
Nor for me grieves,
But let the autumn lend
Tongues to the leaves,
When brooklet ripples fall
With murmuring sound,
And moon is found
Among the pine-trees tall,
While softly rings
The wind its trembling chime
And over me the lime
Its blossom flings.

As I will then no more
A wanderer be,
Let them with fondness store
My memory.
And Lucifer the while,
Above the pine.
Good comrade mine,
Will on me gently smile;
In mournful mood,
The sea sings sad refrain …
And I be earth again
In solitude.

(Translated by Corneliu M. Popescu)

Veniţi azi toţi credincioşii

Autor : Colinde

Veniţi azi toţi credincioşii
Să săltăm, să săltăm [bis]
De naşterea lui Hristos
Ne bucurăm [bis]

Căci el azi în Viflaem
S-a născut, s-a născut
După cum au zis prorocii
Mai demult.

În ieslea dobitocească
S-a culcat, s-a culcat,
Ca un prunc mic
În scutece înfăşat.

Îngeri şi păstori cântare
I-au adus, i-au adus
Şi noi sa-i cântăm mărire
Întru cel de sus.

Trei crai de la răsărit
Au venit, au venit
Aur, smirnă şi tămâie
I-au dăruit

Pace şi bună-nvoire
Pe pământ, pe pământ
Căci azi s-a născut în iesle
Domnul sfânt.

Opera Apartinand Colinde | | Nici un Comentariu »

Întunericul şi poetul

Autor : Mihai Eminescu

ÎNTUNERICUL

Tu care treci prin lume străin şi efemer,
Cu sufletu-n lumină, cu gândurile-n cer,
Poet gonit de râsuri şi îngheţat de vânt
Ce cânţi ca o stafie ieşită din mormânt,
Sfarmă-n stânca rece a ta nebună liră,
Căci lumea este piatră şi ea nu te admiră,
Ci tu, nebun şi palid, la poalele ei plângi
Ca valul care cântă trecutul unei stânci,
Ce veştedă, bătrână se leagănă prin nori,
Când stânca e eternă şi valu-i trecător.

POETUL

Şi tu crezi, geniu negru, că fără scop şi ţintă
A lumei und-amară mă-neacă, mă frământă ?
Tu crezi că eu degeaba m-am scoborât din stele,
Purtând pe frunte-mi raza a naţiunii mele ?
Voi să ridic palatul la două dulci sorori,
La Muzică şi Dramă… în dalbe sărbători
Voi să le-ngân viaţa şi-n cupa lor aurie
Să torn zi şi-ntuneric, dureri şi bucurie,
Să văd trecutu-n viaţă, să văd româna dramă,
Cum din mormânt eroii istoriei îi cheamă,
Şi muzica română chemând din munţii-n nouri,
Din stelele căzânde, din văile-n ecouri,
Din brazii ce suspină l-a iernei vijelie,
Din fluierul cel jalnic, din buciumu-n câmpie,
Chemând doina română, a inimelor plângeri,
A sufletului noapte, a dorurilor stângeri.

Românu-n trecut mare, e mare-n viitor !
Şi tu vrei ca poetul să fie trecător,
Pe-a ţărei sale ţărmuri să n-aibă ce să cânte ?
Dar nu-s colori destule în lume să-nveşmânte
A munţilor Carpatici sublime idealuri,
Ce-noată-n a lui suflet cum noată-n mare valuri,
Şi-n creierii-i aleargă de gânduri vijelii,
Cum ginii se sfaramă-n ruinele pustii.

Opera Apartinand Mihai Eminescu | | Nici un Comentariu »

Sonet de toamnă târzie

Autor : Valeriu Cercel

Aseară-n patul vechi cu baldachin
Mi-ai oferit din nou dulceaţa ta,
Chiar lampa ruşinată pâlpâia
De-am stins-o, având gaz foarte puţin,

Iar peste noapte, dornic m-am trezit
Şi n-ai zis nu (!) şi ţie îţi plăcea !
Insă cu toată dărnicia ta
Nicicum, să ştii, că nu m-ai mulţumit ;

Diseară, gaz în lampă nu mai pune,
În zbor mă reîntorc plin de ispite
Că-mi trec prin minte gânduri mai nebune…

Când te voi lua tiptil, pe negândite
Gustându-ţi iar dulceaţa, chiar de prune,
Să-mi faci, am să te rog, nişte clătite !

Opera Apartinand Valeriu Cercel | | Nici un Comentariu »

Valeriu Cercel – Lista Opere

Autor : Valeriu Cercel


Opera Apartinand Valeriu Cercel | | Nici un Comentariu »

Ochii şi nasul

Autor : Gheorghe Asachi

Urma ceartă dineoare între ochi ş-un nas vecin,
Cui din doi, după dreptate, ochelarii se cuvin?
Advocat se făcu limba şi pe nas îl apăra,
Iar urechea, prezindentul, a ei ziceri asculta.
Atunci limba, cu talent,
Au zis cătră prezident:
Dreaptă pleacă-ni, ureche,
Să auzi dovezi o mie,
Prin înscris şi mărturie,
Cum de epoca cea veche
Neam de nas, tot necurmat,
Ochelarii au purtat
Şi-i să cade ca moşie
Trecută-n paragrafie.
O comisie de mazâli,
Rânduită chiar pe nas,
Au găsit între movili
Brazda ce-ochelarii au tras.
Tribunalul va ierta,
Se pot pilde arăta:
Faţa dacă ar fi rămas
De-ntâmplări să n-aibă nas,
Cine ar fi acel magar
Ca să poarte ochelari?
Din aceste, lămurit,
După legi am dovedit
Cum că pentru nas anume
Ochelarii s-au urzit,
Ş-ochelarilor în lume
Post pe nas s-au rânduit!

La această limbuţie
Bravo-n sală au răsunat,
Iar nasul de bucurie
De trei ori au strănutat.
Dar ghibace a noastră limbă
A ei sistimă o schimbă
Şi chiar pentru altă parte
Paragrafuri tot din carte
Aşa vederate au scos
Că au dovedit pe dos,
Fără nici un pic favor,
Nici prepus de strâmbătate,
Cum că ochii au dreptate
Preste ochelarii lor.
Dar urechea, care-n faptă
A limbei au înţăles
Mituirea în proces,
Hotărârea-ncheie dreaptă:
Nasul drit de proprietar
Aibe preste ochelari,
Ochii se vor mărgini
Prin ii numai a privi.

Opera Apartinand Gheorghe Asachi | | Nici un Comentariu »

Scrisoarea I

Autor : Mihai Eminescu

Când cu gene ostenite sara suflu-n lumânare,
Doar ceasornicul urmează lung-a timpului cărare,
Căci perdelele-ntr-o parte când le dai, şi în odaie
Luna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie,
Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreagă scoate
De dureri, pe care însă le simţim ca-n vis pe toate.

Lună tu, stăpân-a mării, pe a lumii boltă luneci
Şi gândirilor dând viaţă, suferinţele întuneci;
Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară,
Şi câţi codri-ascund în umbră strălucire de izvoară!
Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate,
Când pluteşti pe mişcătoarea mărilor singurătate!
Câte ţărmuri înflorite, ce palate şi cetăţi,
Străbătute de-al tău farmec ţie singură-ţi arăţi!
Şi în câte mii de case lin pătruns-ai prin fereşti,
Câte frunţi pline de gânduri, gânditoare le priveşti!
Vezi pe-un rege ce-mpânzeşte globu-n planuri pe un veac,
Când la ziua cea de mâine abia cuget-un sărac…
Deşi trepte osebite le-au ieşit din urna sorţii,
Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi geniul morţii;
La acelaşi şir de patimi deopotrivă fiind robi,
Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi!
Unul caută-n oglindă de-şi buclează al său păr,
Altul caută în lume şi în vreme adevăr,
De pe galbenele file el adună mii de coji,
A lor nume trecătoare le însamnă pe răboj;
Iară altu-mparte lumea de pe scândura tărăbii,
Socotind cât aur marea poartă-n negrele-i corăbii.
Iar colo bătrânul dascăl, cu-a lui haină roasă-n coate,
Într-un calcul fără capăt tot socoate şi socoate
Şi de frig la piept şi-ncheie tremurând halatul vechi,
Îşi înfundă gâtu-n guler şi bumbacul în urechi;
Uscăţiv aşa cum este, gârbovit şi de nimic,
Universul fără margini e în degetul lui mic,
Căci sub fruntea-i viitorul şi trecutul se încheagă,
Noaptea-adânc-a veciniciei el în şiruri o dezleagă;
Precum Atlas în vechime sprijinea cerul pe umăr
Aşa el sprijină lumea şi vecia într-un număr.

Pe când luna străluceşte peste-a tomurilor bracuri,
Într-o clipă-l poartă gândul îndărăt cu mii de veacuri,
La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă,
Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă,
Când nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns…
Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns.
Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă?
N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă,
Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază,
Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s-o vază.
Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface,
Şi în sine împăcată stăpânea eterna pace!…
Dar deodat-un punct se mişcă… cel întâi şi singur. Iată-l
Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl!…
Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii,
E stăpânul fără margini peste marginile lumii…
De-atunci negura eternă se desface în făşii,
De atunci răsare lumea, lună, soare şi stihii…
De atunci şi până astăzi colonii de lumi pierdute
Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute
Şi în roiuri luminoase izvorând din infinit,
Sunt atrase în viaţă de un dor nemărginit.
Iar în lumea asta mare, noi copii ai lumii mici,
Facem pe pământul nostru muşunoaie de furnici;
Microscopice popoare, regi, oşteni şi învăţaţi
Ne succedem generaţii şi ne credem minunaţi;
Muşti de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul,
În acea nemărginire ne-nvârtim uitând cu totul
Cum că lumea asta-ntreagă e o clipă suspendată,
Că-ndărătu-i şi-nainte-i întuneric se arată.
Precum pulberea se joacă în imperiul unei raze,
Mii de fire viorie ce cu raza încetează,
Astfel, într-a veciniciei noapte pururea adâncă,
Avem clipa, avem raza, care tot mai ţine încă…
Cum s-o stinge, totul piere, ca o umbră-n întuneric,
Căci e vis al nefiinţei universul cel himeric…

În prezent cugetătorul nu-şi opreşte a sa minte,
Ci-ntr-o clipă gându-l duce mii de veacuri înainte;
Soarele, ce azi e mândru, el îl vede trist şi roş
Cum se-nchide ca o rană printre nori întunecoşi,
Cum planeţii toţi îngheaţă şi s-azvârl rebeli în spaţ’
Ei, din frânele luminii şi ai soarelui scăpaţi;
Iar catapeteasma lumii în adânc s-au înnegrit,
Ca şi frunzele de toamnă toate stelele-au pierit;
Timpul mort şi-ntinde trupul şi devine vecinicie,
Căci nimic nu se întâmplă în întinderea pustie,
Şi în noaptea nefiinţii totul cade, totul tace,
Căci în sine împăcată reîncep-eterna pace…

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Începând la talpa însăşi a mulţimii omeneşti
Şi suind în susul scării pân’ la frunţile crăieşti,
De a vieţii lor enigmă îi vedem pe toţi munciţi,
Făr-a şti să spunem care ar fi mai nenorociţi…
Unul e în toţi, tot astfel precum una e în toate,
De asupra tuturora se ridică cine poate,
Pe când alţii stând în umbră şi cu inima smerită
Neştiuţi se pierd în taină ca şi spuma nezărită –
Ce-o să-i pese soartei oarbe ce vor ei sau ce gândesc?…
Ca şi vântu-n valuri trece peste traiul omenesc.

Fericească-l scriitorii, toată lumea recunoască-l…
Ce-o să aibă din acestea pentru el, bătrânul dascăl?
Nemurire, se va zice. Este drept că viaţa-ntreagă,
Ca şi iedera de-un arbor, de-o idee i se leagă.
“De-oi muri – îşi zice-n sine – al meu nume o să-l poarte
Secolii din gură-n gură şi l-or duce mai departe,
De a pururi, pretutindeni, în ungherul unori crieri
Şi-or găsi, cu al meu nume, adăpost a mele scrieri!”
O, sărmane! ţii tu minte câte-n lume-ai auzit,
Ce-ţi trecu pe dinainte, câte singur ai vorbit?
Prea puţin. De ici, de colo de imagine-o făşie,
Vre o umbră de gândire, ori un petec de hârtie;
Şi când propria ta viaţă singur n-o ştii pe de rost,
O să-şi bată alţii capul s-o pătrunză cum a fost?
Poate vrun pedant cu ochii cei verzui, peste un veac,
Printre tomuri brăcuite aşezat şi el, un brac,
Aticismul limbii tale o să-l pună la cântari,
Colbul ridicat din carte-ţi l-o sufla din ochelari
Şi te-o strânge-n două şiruri, aşezându-te la coadă,
În vro notă prizărită sub o pagină neroadă.
Poţi zidi o lume-ntreagă, poţi s-o sfarămi… orice-ai spune,
Peste toate o lopată de ţărână se depune.
Mâna care-au dorit sceptrul universului şi gânduri
Ce-au cuprins tot universul încap bine-n patru scânduri…
Or să vie pe-a ta urmă în convoi de-nmormântare,
Splendid ca o ironie cu priviri nepăsătoare…
Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel,
Nu slăvindu-te pe tine… lustruindu-se pe el
Sub a numelui tău umbră. Iată tot ce te aşteaptă.
Ba să vezi… posteritatea este încă şi mai dreaptă.

Neputând să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire?
Ei vor aplauda desigur biografia subţire
Care s-o-ncerca s-arate că n-ai fost vrun lucru mare,
C-ai fost om cum sunt şi dânşii… Măgulit e fiecare
Că n-ai fost mai mult ca dânsul. Şi prostatecele nări
Şi le umflă orişicine în savante adunări
Când de tine se vorbeşte. S-a-nţeles de mai nainte
C-o ironică grimasă să te laude-n cuvinte.
Astfel încăput pe mâna a oricărui, te va drege,
Rele-or zice că sunt toate câte nu vor înţelege…
Dar afară de acestea, vor căta vieţii tale
Să-i găsească pete multe, răutăţi şi mici scandale –
Astea toate te apropie de dânşii… Nu lumina
Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele şi vina,
Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt
Într-un mod fatal legate de o mână de pământ;
Toate micile mizerii unui suflet chinuit
Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Între ziduri, printre arbori ce se scutură de floare,
Cum revarsă luna plină liniştita ei splendoare!
Şi din noaptea amintirii mii de doruri ea ne scoate;
Amorţită li-i durerea, le simţim ca-n vis pe toate,
Căci în propria-ne lume ea deschide poarta-ntrării
Şi ridică mii de umbre după stinsul lumânării…
Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară,
Şi câţi codri-ascund în umbră strălucire de izvoară!
Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate,
Când pluteşti pe mişcătoarea mărilor singurătate,
Şi pe toţi ce-n astă lume sunt supuşi puterii sorţii
Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi geniul morţii!

Opera Apartinand Mihai Eminescu | | Nici un Comentariu »

« Pagina anterioară — Pagina următoare »
Hosting oferit de CifTech