Dragoş-vodă cel bătrân
Pe Moldova e stăpân,
Şi domnind cu toată slava
Şade-n scaun la Suceava,
La Suceava lăudată,
Cu ziduri înconjurată,
Zid de piatră nalt şi gros,
Că pe el merg cinci pe jos
Şi au loc cu de prisos;
Că merg trei călări alături
Şi mai au loc pe de lături
Caii mândri să şi-i joace
Când încolo, când încoace,
Iar din negri trunchi de stâncă
Peste valea cea adâncă,
Pe deasupra de cetate,
De biserici şi palate,
Stă domneasca cetăţuie,
Ce cu crestele-i se suie,
Repezite înspre nori
Peste codri sunători,
Cu-a ei ziduri, cu-a ei bolţi
Şi cu turnuri pe la colţi,
Ziduri grele şi cu creste
Cum au fost şi nu mai este.
Printre arcurile grele,
Printre negrele zăbrele
Abia soarele străbate
Între tinzi întunecate;
În pereţi de piatră goală
Au înfipt făclii de smoală,
Fumegând, cu flăcări roşii
Luminează-ntunecoşii
Stâlpi de piatră grei şi suri
Unde-atârnă armături,
Arătând a lor rugină
Sub făclia de răşină,
Paveze, mănuşi leite,
Caşte mândre, poleite,
Şi pieptare, obrăzare
Şi arcuri de vânătoare.
Iar în fundul salei drepte
Se-nalţă pe şapte trepte
Tronul Domnului creştin,
Coperit de-un baldachin,
Iară-n jeţul auriu
Şade Dragoş brumăriu,
Barba albă până-n brâu,
Cu ochi negri viforoşi;
Coroana de aur roş
Strălucind frumos pe frunte
Peste pletele cărunte;
Pe-a hlamidei sale cute
Flori de aur sunt cusute;
Şi cu faţa înţeleaptă
Şi cu schiptru-n mâna dreaptă.
Ochii mândri şi-i îndreaptă.
Iar l-a tronului picioare
Se înşiră pe covoare
Jeţuri de lemn dat la strug
Săpate cu meşteşug;
Icea şese, colo şese,
Pentru boierii alese.
La a tronului său scări
Şed în două părţi boieri
Aşezaţi, dup-a lor trepte,
Ca poruncile-i s-aştepte.
Vornicul Ţării-de-Jos
Sta în scaun luminos,
Un bătrân şi blând moşneag
Cu albastrul lui toiag,
Ce-i cu aur împletit
Cu pietre acoperit;
Iar de-aceasta mai în sus
Vornicul Ţării de sus;
Sta cu părul colilie
Pârcălabul de Chilie,
Şi cu genele lui albe
Pârcălab Cetăţii Albe,
După aceştia mai vin
Pârcălabul din Hotin.
Cel din Neamţ şi de la Vrance
Rezimat stătea pe lance,
Dar pe toţi i-ntrece-n slavă
Pârcălabul de Suceavă.
Şi astfel, jur-împrejur,
Şed în blane de samur,
Cu pieptare la un fel
Şi cu mânici de oţel.
Cei ce-n lume se înalţă
Cizme roşie încalţă,
Cizme roşi împintinate
Şi pieptare-mplătoşate,
Cămăşi de zale mărunte,
Ce par ca focuri de munte,
Cine-n oaste are cârmă
Poartă cămaşă de sârmă…

sa te nasti într-un triunghi
prigonit din gravitatii
Si de-o viata sa respiri
neodihna dintre spatii.

sa fii tinta tuturor
ce-si duc teferi carabina
si din zborul – mândrul zbor
sa-ti polinizezi stamina.

sa te nasca-adeseori
pântecul DIANEI tale
si blestemul sa te-alunge
prin raspântii criminale.

DOAMNE, lasa-ma-n triunghi
prigonit de gravitatii
fiindca vreau sa-i dau DIANEI
spatii – infinite spatii.

Mami, fulgii de zăpadă ştiu să vorbească?

Numai în limba copilărească –
pe care şi fetiţă şi băieţel
o stâlcesc
aproape la fel

Încă nu se ştie de la cine
au învăţat fulgii de zăpadă să vorbească
aşa de bine

Cea întrutotul nevinovată
de povestea aceasta, se pare,
ar fi doar profesoara lor…
de ninsoare

Eu, una, de când iau lecţii
de mirare, aici, pe pământ,
nu am mai văzut
pe cineva care să împartă
în atâtea milioane de albe silabe

un singur cuvânt

Intr-o vineri, pe la prinzul mare,
rapita se-mbolnavi de galbinare,
câinele se scoroji sub masa
si-ncepu să ploua din mireasa.

Nu mai chiuiti ca nu-i a bine,
vine cineva dar nu stiu cine,
merge undeva dar nu stiu unde,
stati si voi prin santuri ca va tunde.

Biv-vel-Vierme-i, chiar Jupinu’ nostru,
ne-a tocit în miini la popa-prostu
si acum prin aerul de-amiaza
ca ne-o chinta sparta ne fileaza.

Nici nu mă spăl de multele iubiri
Mi-e greu să fac din dragoste o vină
Sau prost îndemn al bietei mele firi,
Când văd cum arde roua-n trandafiri
Şi cred cu teamă-n Cel ce va să vină.

Nici nu mă spăl de multele iubiri
Cuprinse-n viaţa mea mult prea puţină,
Când pot clădi cu jertfa lor grădina
De stânjenei, de crini, de calomfiri.

Cei sterpi si răi n-au starea să-nţeleagă,
Eu, păcătos fiind de la-nceput,
Mi-am dăruit priveliştea întreagă

Şi cel mai sincer, poate, m-am temut
Că dacă-n carne clipa rod nu leagă,
Nici veşnicia-n suflet n-a-ncăput.

(“Cartea cu iubiri secrete, 183 sonete”, Editura Tanera, 1994)

O tabără de care mergea la târg cu oale
A unui neguţător.
El însuşi cu-ngrijire le conducea în cale,
Sperând de Moşi s-adune folos însemnător;
Dar trebuia să treacă o renumită vale,
La care cărăuşii-ndată ce-au sosit,
Aşa s-au sfătuit:
Ca să pogoare valea, pe rând, încet, cu minte;
Iar carul după urmă să facă înainte,
Căci boii ce-l purtau,
Deprinşi fiind şi maturi, mai vrednici s-arătau;
Şi în adevăr, carul mergea încet, ca gândul
Cel încercat de grije şi frământat de ani.
Dar o pereche de juncani
A căror venea rândul,
Pe boii bine învăţaţi
Îi criticau de moarte:
— Uitaţi-vă, boi lăudaţi!
Vedeţi — ziceau — neghiobii, un car nu ştiu să poarte,
Ia uite la Boţolan!
Se târâie ca broasca… Ia vezi alde Prian
În jug cum tot se lasă;
Ar vrea din el să iasă.
O, Doamne! Şi ce boi!
Cu ce renume mare!
Mai bine ar căra gunoi,
Sau ar şedea la bragă, pe somn şi pe mâncare…
Ia să ne vadă şi pe noi!..
Cu-aşa ocări, juncanii pornesc cu carul lor;
Dar greutatea îi apasă;
Ei să oprească vor,
Şi-n dreapta se cam lasă;
Apoi, de la o culme, la stânga-n loc cârmesc,
O culcă drept pe fugă, cât le lua piciorul,
Răstoarnă oalele… şi în râpă se opresc…
Încât neguţătorul,
Cu mâinile crucişe, la hârburi se uita
Şi foarte greu ofta.
Eu nu ştiu cum s-a întâmplat,
Ţiu mult cu viitorul,
Căci de trecut m-am săturat
Şi nu-i păstrez amorul;
Dar vreau s-arăt la unii noi,
Cum ei în timpuri grele
La alţii văd numai noroi
Şi numai fapte rele;
Iar când s-apucă singuri ei
De trebi, ca oameni grei,
Răstoarnă carul drept de râpă
Şi tot încă mai ţipă.

Eu ştiu că mă iubeşti, frumoaso,
De ce-mi trimiţi surâsuri reci?
Ah, nepăsarea asta las-o
De nu vrei să mă pierzi pe veci.

De vrei o viaţă să te-ascult
Arată-ţi dragostea întreagă :
Cu cât mă vei iubi mai mult,
Cu-atâta îmi vei fi mai dragă !

(„Poemele singurătăţii“ ,1906 – 1912)

Voi ce staţi în adormire, voi ce staţi în nemişcare,
N-auziţi prin somnul vostru acel glas triumfător,
Ce se-nalţă pân’ la ceruri din a lumii deşteptare,
Ca o lungă salutare
Cătr-un falnic viitor?

Nu simţiţi inima voastră că tresare şi se bate?
Nu simţiţi în pieptul vostru un dor sfânt şi românesc
La cel glas de înviere, la cel glas de libertate
Ce pătrunde şi răzbate
Orice suflet omenesc?

Iată! lumea se deşteaptă din adânca-i letargie!
Ea păşeşte cu pas mare cătr-un ţel de mult dorit.
Ah! treziţi-vă ca dânsa, fraţii mei de Românie!
Sculaţi toţi cu bărbăţie,
Ziua vieţii a sosit!

Libertatea-n faţa lumii a aprins un mândru soare,
Ş-acum neamurile toate către dânsul aţintesc
Ca un cârd de vulturi ageri ce cu-aripi mântuitoare
Se cerc vesel ca să zboare
Către soarele ceresc!

Numai tu, popor române, să zaci vecinic în orbire?
Numai tu să fii nevrednic de-acest timp reformator?
Numai tu să nu iei parte la obşteasca înfrăţire,
La obşteasca fericire,
La obştescul viitor?

Până când să creadă lumea, o! copii de Românie!
C-orice dor de libertate a pierit, s-a stins din voi?
Până când să ne tot plece cruda, oarba tiranie
Şi la caru-i de trufie
Să ne-njuge ea pe noi?

Până când în ţara noastră tot străinul să domnească?
Nu sunteţi sătui de rele, n-aţi avut destui stăpâni?
La arme, viteji, la arme! faceţi lumea să privească
Pe câmpia românească
Cete mândre de români!

Sculaţi, fraţi de-acelaşi nume, iată timpul de frăţie!
Peste Molna, peste Milcov, peste Prut, peste Carpaţi
Aruncaţi braţele voastre cu-o puternică mândrie
Şi de-acum pe vecinicie
Cu toţi mâinile vă daţi!

Hai, copii de-acelaşi sânge! hai cu toţi într-o unire
Libertate-acum sau moarte să cătăm, să dobândim.
Pas, români! lumea ne vede… Pentru-a Patriei iubire,
Pentru-a mamei dezrobire
Viata noastră să jertfim!

Fericit acel ce calcă tirania sub picioare!
Care vede-n a lui ţară libertatea re-nviind,
Fericit, măreţ acela care sub un falnic soare
Pentru Patria sa moare,
Nemurire moştenind.

(1848)

(* Această poezie nu a fost publicată în ediţia l-a a Doinelor, fiindcă volumul,
tipărit la Paris, avea a trece prin Austria pentru ca să intre în România.)

Eu cred că suntem un popor vegetal,
De unde altfel liniştea
În care aşteptăm desfrunzirea?
De unde curajul
De-a ne da drumul pe toboganul somnului
Până aproape de moarte,
Cu siguranţa
Că vom mai fi în stare să ne naştem
Din nou?
Eu cred că suntem un popor vegetal-
Cine-a văzut vreodată
Un copac revoltându-se?